Născut la 19 februarie 1473 la Toruń (Polonia), Niklas Koppernigk, fiu de brutar german, îşi lua deja doctoratul în ştiinţe la Universitatea din Cracovia la vârsta de numai 20 de ani, iar la 30, după absolvirea suplimentară a universităţilor din Bologna, Padova şi Ferrara, devenea şi doctor în drept canonic. A mai studiat astronomia cu Regiomontanus la Viena. Tobă de carte, în 1506 s-a pus pe scris De Revolutionibus Orbium Coelestium, dezgropând strigoiul heliocentrismului lui Aristarh din Samos după optsprezece veacuri. Grecul îşi atrăsese batjocura contemporanilor atunci când, vrând să afle distanţa până la Soare pe baza fazelor Lunii şi estimând că Soarele ar fi mai mare decât Luna de 18-20 de ori (în realitate, de 400 de ori), trăgea concluzia că locul central trebuie să-l ocupe, logic, Soarele, idee reluată mai apoi şi de Aryabhata, cel dintâi algebrist. Cum însă rugurile Inchiziţiei frigeau mai tare decât Soarele, Copernic şi-a publicat inflamabila lucrare abia în 1543, la vârsta de 70 de ani, cu doar câteva luni înainte de moarte, după ce-şi rezumase totuşi ideile într-un mai timpuriu Comentariolus („Mic comentaru”). În plus, prevăzător, şi-a prefaţat-o cu o introducere a teologului german Andreas Osiander ce dădea asigurări cum că noul model ar fi pur matematic, aşadar inofensiv. De fapt însă, în vremile alea de intoleranţă dogmatică, era heliocentrismul inofensiv cum sunt eu vedetă rock. Pe atunci, astronomia era doar o ancilla theologiae întocmai ca şi filozofia, un savant trebuia să fie biblically correct dacă nu-i plăcea friptura. Or, exersata ureche muzicală a episcopilor a recunoscut numaidecât un dangăt de clopote în surdina revoluţiei ştiinţifice copernicane, drept care, văzând ecourile şi confirmările aduse de adepţii ei (Kepler, Galilei, Bruno, Thomas Digges) cum se înmulţeau ca şoarecii, în 1616 şi 1633 Biserica a condamnat în mod oficial orice scrieri heliocentriste punându-le pe Index librorum prohibitorum, lista neagră a Conciliului Tridentin. Capul răutăţilor n-a mai apucat să vadă că avusese dreptate şi nu a avut parte nici măcar de un mormânt marcat vreme de 462 ani. Abia în 2005 rămăşiţele i-au fost găsite de arheologii polonezi sub pardoseala bazilicii Frombork, binecuvântate cu aghiazmă şi reînhumate cu onoruri militare. Nici dezgroparea operei lui n-a durat mai puţin. A fost nevoie, mai întâi, de dezvoltarea ei cu legile lui Kepler şi apoi explicarea ei fizică de către Newton un veac şi jumătate mai târziu. Altminteri, încă din secolul al XV-lea modelul heliocentric fusese chiar depăşit de extraordinara cosmologie a lui Nikolaus von Kues (latinizat Cusanus) ce postula un univers în mişcare, fără centru şi margini („sphaera cuius centrum ubique, circumferentia nullibi”), luându-le-o înainte cu un veac chiar şi lui Thomas Digges şi Giordano Bruno. Englezul Digges, cel dintâi care a postulat „paradoxul cerului nocturn obscur” şi care a popularizat în limba lui Shakespeare modelul copernican, lansa sub kilometricul titlu O descriere perfectă a sferelor cereşti potrivit cu străvechea doctrină a pitagoreicilor, revăzută mai târziu de Copernic şi de demonstraţii geometrice autorizate (1556), ideea că firmamentul nu este o sferă fixă de cristal, ci spectacolul unui abis străbătut de razele unei infinităţi de sori mai mult sau mai puţin distanţi, iar îndrăzneţul călugăr dominican, în două dialoguri din anul 1584, scria că nici măcar Soarele nu este centrul lumii, ci doar o stea oarecare (dovada ştiinţifică o va aduce abia în 1920 avocatul newyorkez Edwin Hubble cu ajutorul marilor telescoape), universul fiind infinit şi populat de nenumărate lumi inteligente, blasfemii plătite cu şase ani de temniţă şi torturi, pentru ca la urmă, în 17 februarie 1600, ereticul să fie ars pe rug la Roma în piaţa Campo dei Fiori. Cu toate aceste anticipări ale heliocentrismului însă, Copernic are meritul de a-l fi pus primul într-o teorie ştiinţifică, scoţând astfel cercetarea naturii de sub papucul teologiei, aşa că-şi merită cu prisosinţă certificatul de revoluţionar. Oricât de ironic au mormăit gurile rele cum că marele progres pe care îl vedea Copernic însuşi la propriul sistem era că redusese la 34 numărul de cercuri comparativ cu Ptolemeu (41) sau Fracastoro (77), fapt este că, indiscutabil, cosmologia lui a pus cruce medievalei împărţiri a lumii între „cer” şi „pământ”. Mult mai demn de ironie este să auzi predicând împotriva dogmelor tocmai voci precum Copernic, Cusanus, Bruno, Newton, Lemaître, Berkeley, Loisy, care erau cu toţii (şi) teologi, crescuţi la sânul „Sfintei Ignoranţe”. Cine mai poate contrazice eliadescul paradox din Isabel şi apele diavolului „Lumina nu vine din lumină, ci din întuneric”?
Se-aude că lui Copernic, după sfinţirea rămăşiţelor în bazilica Frombork, Biserica i-a acordat post-mortem chiar şi gradul de diacon. Asta e ca şi cum ţi s-ar aproba pensia după ce ai ajuns deja oale şi ulcele. Cât despre bietul Giordano Bruno, la exact patru veacuri de la arderea lui, papa Ioan Paul al II-lea şi-a exprimat „profunda durere” faţă de eroarea judiciară comisă. Ce s-o mai fi bucurat statuia martirului din Campo dei Fiori!
Şi totuşi prin părţile noastre, azi, după aproape jumătate de mileniu, Copernic pare să fi fost dat uitării. Prin iarna 2014-2015 parcă, la un sondaj de stradă, 40% dintre ai noştri trecători au răspuns că Soarele dă ocol Pământului. Avem însă şi cazuri ce nu încap în sondaje. Adrian Şonka povestea cum cineva a întrebat odată la observator, auzi colo, „dacă poate să vină noaptea să vadă Soarele”. Cum să nu poată? Doar e democraţie!