Încă Alexis de Tocqueville, în îndepărtații ani o mie opt sute, observa că în țările care adoptaseră democrația – și el se referea mai ales la obiectul marelui său studiu, America – dorința de bogăție este de neoprit, fiind – el nu folosește acest cuvânt, că nu era în uz, dar asta spune – motorul mai tuturor acțiunilor cetățenilor. Titlul acestor rânduri este împrumutat de la un autor mult ulterior, economistul american Joseph Stiglitz, dar de la traducerea franceză a cărții sale despre ultima mare criză economică (în americană Cădere liberă/Free fall).
Acum, vrând-nevrând – și mă refer aici inclusiv la cei care-i pun piedici – ne aflăm și noi în democrație, măcar prin împrumutul brutal al obiceiurilor derivate din prima democrație a lumii, dacă nu și prin mentalitatea oamenilor. Și triumful lăcomiei (titlul francez exact era Le triomphe de la cupidité, tot aia de fapt) se vede bine și la noi, nu doar în proliferarea corupției, ci și în felul cum a ajuns să fie concepută zona culturii.
Am văzut zilele trecute câteva titluri de preocupări așa-zis (e opinia mea) aparținătoare domeniului, începând cu management cultural, termen care nu face decât să apropie cultura de economie, procesul cultural de firma economică, al cărei țel este acela de a face cât mai mulți bani. Managementul ăsta cultural dă multora iluzia că fac cultură. Iar funcționarilor chiar siguranța că pricep ce e cultura, oricum mai ușor de înțeles și acceptat într-o epocă de finanțe-bănci decât cultura însăși.
Toți noii termeni care acoperă azi un spațiu ce se pretinde cultural, cu experții săi, oameni fără nici o experiență în domeniile propriu zise ale culturii, toți acești termeni denotă preocupări para-culturale, conexe ca să zic așa, care nici nu sunt decât căi de ieșire din adevăratul domeniu cultural, din arte, din istoria lor, din tot ce a însemnat, secole de-a rândul, cultură. Dacă te uiți la acești experți, cei mai mulți ar putea face aceeași treabă cu alt material, mult mai aproape de mercantilismul epocii pe care o traversăm.
Alte domenii care fac azi parte din zona ce se substituie culturii, sunt: antreprenoriat cultural, comunicare și mediere culturală etc. După cum vedem, toate aceste specialități bat, de fapt, spre administrarea culturii. Și nu e de mirare, când difuzarea a devenit cel mai important punct din producția culturală. Difuzorii de cărți încaseză între 47 și 60 la sută din prețul volumelor. Autorul? Maximum 10-12 la sută, și asta numai în contract, căci dacă nu e o vedetă recunoscută procentul rămâne cifră moartă. Promovarea a devenit mai importantă decât creația, ăsta e un lucru deja știut și încă de multă vreme. Încet-încet, creatorul este împins undeva în jos, marginalizat cum se spune azi, într-o lume unde peste tot se pretinde a fi centrul. Că e democrație, nu-i așa?
Autorul produsului cultural (na, că m-am molipsit și eu de la terminologia lor!) era, poate, singurul factor din procesul apariției lucrării de artă, că e tablou, poem, piesă muzicală, sculptură, care opera fără a se gândi la bani, la îmbogățire, căci dacă ar fi făcut-o ar fi ales altă cale. Or, tocmai el, și poate tocmai de aceea, se vede împins în marginea întregului proces. Adică: „nu te-ai gândit la câștigul material? Atunci nici n-ai să-l ai, chiar dacă pe ceea ce ai imaginat/gândit tu noi, ceilalți, producătorii, scoatem bani frumoși. Lasă-i să câștige pe cei care nu au alt gând decât să câștige, nu-i mai încurca și tu cu pretențiile tale.” Asta dacă presupusul nostru creator dezinteresat ar avea cine știe ce pretenții când, totuși, se face un contract.
Până la urmă, dacă ne uităm mai bine, cele mai importante domenii care acoperă treptat-treptat opera culturală sunt managementul cultural și antreprenoriatul cultural, cele care țin de administrarea domeniului. Ele tind să înlocuiască, în mintea birocraților, arta și cultura însăși. Prin anii comunismului, cred, a circulat o glumă care se referea la economiile ce trebuie făcute de către toate întreprinderile și instituțiile. Se lua exemplul unui mare cântăreț, în jurul căruia se alcătuise o adevărată instituție, cu impresar, management (pe atunci nu se chema așa), contabilitate, secretariat etc. și, la un moment dat, se observa că sunt cam mulți angajați și trebuie reduse câteva pósturi. Începeau argumentările celor în cauză și se stabilea că fără impresar nu se poate, fără manager, sau director, cum i se spunea pe vremea aia, nu se poate, fără contabil nu se poate, fără secretariat iar nu se poate. Și, în final, nu mai rămânea decât o soluție: să se renunțe la artist. Ceea ce ar fi satisfăcut și managementul zilelor noastre. Până la urmă, cu atâtea managementuri, antreprenoriate și alte alea, se pierde din vedere însăși opera de artă, fără de care, de fapt, toate astea nu prea au de ce să existe, sau, cu o vorbă mult folosită cândva, tot cândva, se ajunge „a nu se vedea copacii din cauza pădurii”.
Se naște, ori s-a și născut, o lume nouă, înfricoșătoare, așa cum califica Edward Behr subiectul lui Tocqueville, dar „mulți ani după aceea” (vorba lui Gabriel García Márquez): O Americă înfricoșătoare. În care administrația, adică, totuși, o anexă, ia locul celor administrate. Aceasta e direcția în care ne îndreptăm, ea a intrat chiar în mințile generațiilor de artiști mai noi.
Cât despre opera de artă, ea e, mai degrabă, un trecut neglijabil decât vreun prezent. Acesta e managementul, antreprenoriatul șcl.
De câte ori scriu cuvântul trecut îmi vine în minte acest titlu al unei cărți despre comunism: Du passé faisons table rase. Pe românește, ați înțeles desigur: Asupra trecutului să facem tabula rasa. O formulă repetată mereu – cu alte cuvinte, mai fără citatul latinesc, că nici ăsta nu mai e la modă – de autoemanații revoluției românești din decembrie 1989.
Dar dacă aceasta e direcția în care merge lumea astăzi, nu te poți pune de-a curmezișul, sau te poți pune, dar fără nici un alt efect decât de a fi spulberat de TGV-ul prezentului. De altfel, trebuie să te uiți și în restul lumii ca să înțelegi ce se întâmplă cu tine. Or, lumea toată este guvernată, chiar dacă nu se vede întotdeauna, de interese comerciale, cu alte cuvinte mercantilismul a câștigat partida, dacă s-o fi jucat vreodată una. Și atunci nu văd de ce ar fi altfel numai zona culturală. Mai sunt state care acceptă excepția culturală de la liberalismul atotstăpânitor, dar cât va putea să dureze și asta? Ar fi de preferat, deci, să ne pregătim pentru un triumf al banului pe toate planurile și în toate zonele. Cum spuneam la început, Alexis de Tocqueville, în celebra sa lucrare despre Democrația în America anilor o mie opt sute, semnala pasiunea americanilor pentru îmbogățire, care prevala asupra tuturor celorlalte. Cum lumea de azi pare – grosso modo – un fel de prelungire a sistemului american, la ce altceva să te aștepți?
Vorba filozofului, „trăim în cea mai bună dintre lumi”, din moment ce alta nu ne e dată.