Citesc noul roman al lui Gabriel Chifu după o raită prin ce am scris despre precedentele, pentru a identifica prelungiri. Și nu uit o mai veche afirmație a lui: „proza din ultimii ani îşi verifică şi îşi exersează lent capacitatea de a spori realul prin ficţiune”.
Așadar, în Fragmente din năstruşnica istorie a lumii de gabriel chifu trăită şi tot de el povestită (2009), accentul cade pe diversitatea derutantă a secvenţelor alcătuitoare şi a interpretărilor pe care acestea le acceptă, punând între paranteze sensul unic şi rotund al unei încheieri definitive. Prin gabriel chifu, alterul cu minusculă, se avansează o istorie personală pe mai multe voci revizitată şi reinterpretată ca esenţă de Istorie.
Poetul şi prozatorul Gabriel Chifu, spuneam altă dată, alcătuiesc o structură scripturală scindată şi „neţărmurită”, în curs de obstinată, dar senină şi cumva împăcată spargere a limitelor. Răul însuşi e fascinant şi ocrotitor, preschimbat fiind, sub gâlceava textului, în relansator al chestionarului fiinţei. Închegarea eului integrat, cel care alege un sens şi atinge un consens al eurilor multiple din dotarea individului, este amânată. Şansa unor experienţe în registre diverse şi chiar opuse e exploatată deschis ca remediu la oţiu şi singurătate. „Cred în proza de tip palimpsest, în care straturile succesive de semnificaţii se însumează dând sensul ultim al cărţii, care este interogativ şi spiritual”, spune într-un interviu cu Gabriela Adameșteanu. Pe urmele copilăriei şi ale tinereţii – tărâm exclusiv mental – nu te poţi întoarce decât prin minciuna romanescă, locurile memoriei sunt constructe, nu realităţi, dar forţa lor este cu atât mai ziditoare. Vârsta de cumpănă aduce cu sine şi extenuarea în urmaşi, o anume degajare de răspundere. În plus, gândul morţii – de la „deşi exersez cu sârguinţă, neîncetat, nu mă pot obişnui cu gândul că într-o zi n-am să mai fiu” până la „acum moartea îmi este familiară, ea este teritoriul meu, o încerc, mă încearcă” – este brutal secondat de semnalele trupului ca unic garant al durării: „Corpul meu mă ţine legat de pământ, de mare, de cer, de vânt, de lumină […] Corp repede trecător, corp repede trecător, corp repede trecător”.
Punct şi de la capăt (2014) l-am citit ca pe o ingenioasă construcţie modulară, adică pe cât de pedantă în compoziţiile ei succesive, pe atât de liberă şi de tulburător flexibilă; o privire aţintită, scrutătoare asupra adevărurilor aparent izolate şi autonome, dar imbricate strâns în subterane nouă inaccesibile. Fiecare secvenţă se poate citi separat, e rotundă şi are toate datele unei poveşti-despre-om. Pusă în vecinătatea pe care doar scrisul o poate mijloci cu alte poveşti din imediata apropriere temporală ori din epoci revolute, ea îşi schimbă sensurile şi culoarea, ba chiar valoarea de întrebuinţare. Firele din culise pot fi jucate de o persoană sau de mai multe, o anume întâmplare suportă mereu alte lecturi. Se simte în toată cartea această febrilitate a decojirii cepei existenţiale (îmi vine în minte Günter Grass). Modulele epice sunt într-o continuă rearanjare şi remaniere, aşa încât romanul are o subtil-incitantă osatură de policier. O cheie se află şi în încheierea auto-escortei: „ca autor, aş ţine să mărturisesc aici o anumită năzuinţă, care, împlinită, măsoară precis reuşita în proză: să descrii verosimil situaţii pe care nu le-ai trăit şi personaje în pielea cărora n-ai fost niciodată”. Romanul sugerează şi mai mult. Adevărurile tale şi adevărurile celorlalţi sunt interşanjabile, tocmai, paradoxal, fiindcă orice coexistenţă este impenetrabilă, cum ar zice Camil Petrescu. Făcută din atingeri şi înmuguriri, viaţa cu tine şi cu ceilalţi, cu ştiinţa ta şi cu memoria, cu gândul activ al evaluărilor cere o poveste pe măsură. „Ins de încercare”, G.C. se păstrează deschis remanierilor de atitudine şi expresie în toate cărţile sale, relaţia cu propriul scris e un spectacol viu, fremătând, in progress, cu „întâmplări dintr-un ţinut misterios”. A înţelege e verbul-obsesie al scrisului său.
Ploaia de trei sute de zile (2017) este şi „cronica neagră a straniei morţi, prin înec, a unei ţări dominate de păcat, violenţă, nestatornicie şi deşertăciune morală”, mişcându-se incitant între „instinctualitate primară şi înalt intelectualism”, cum spune Mircea Mihăieş, şi „poemation tragic” unind „trei niveluri de semnificaţii: umane, sociale şi metafizice”, cum scrie Răzvan Voncu. În ce mă priveşte, încercam să-i găsesc locul între celelalte cărţi ale autorului, să-i descopăr urzeala secretă şi înrudirile. Am folosit conceptul cosmologic al singularităţii cosmice (pe care îl descrie Stephen Hawking) pentru a înţelege Ploaia trivalentă, poemele din 2015, şi îl descopăr cu încântare exploatat în roman prin Iacob Grima. Întreg romanul, de altfel, e cumva cutremurat de această viziune a uriaşei gravitaţii provocate de colapsul unei mari stele, a miezului negru care înghite, hulpav, totul, inclusiv lumina. Romanul e o machetă scripturală ingenioasă, cu acoperişul dat deoparte, cititorul având privilegiul de a privi alături de autor (acesta, de altminteri, şi intervine periodic pentru a lămuri ici-colo lucrurile) încăperile locuite de personajele emblematice. Fizica şi metafizica se confruntă din nou. Vocile povestitoare intră în scenă ca naratori auctoriali, fiecare cu propria încăpere în care se strecoară, prin ferestre decupate anume spre ceilalţi ori prin firide alunecoase, lumea celorlalţi, cu spaimele şi întrebările ei. Partiturile acoperă straturi semnificative ale societăţii româneşti (cu nu puţine referiri la persoane şi fapte concrete, în stil aproape reportericesc), dar mereu cu deschidere la mare, spre general-uman. Ca în Ploile amare, romanul lui Alexandru Vlad, avem de-a face cu romanul în straturi al unei comunităţi pestriţe aflate într-o situaţie limită. Nu altfel procedează Saramago în Pluta de piatră, Eseu despre orbire ori Intermitenţele morţii (de remarcat, în paranteză, că şi Ploaia lui Maugham e a vocilor întretăiate pe tema păcatului şi a salvării). Prozatorul poate lucra pe îndelete cu câteva tipuri şi caractere, sugerând, printre rânduri, comportamentul mulţimilor. O salvare utopică, precum la Saramago, în Pluta de piatră, e desprinderea/îndepărtarea de Rău. Casa vapor „plutind pe ape, se duse hăt, departe, unde tâlcul e altul decât pe pământ”, dar poartă cu ea nişte îndoielnici nevinovaţi. Fantezia şi realitatea se confundă, aşa cum o spune poemul puţină lumină în cadru: „ştiu precis că ploaia asta de fapt nu există. / totul se întâmplă doar / în mintea mea. culmea e însă / că ploaia imaginară mă udă de-adevăratelea, / până la piele”.
În drum spre Ikaria continuă, la alt nivel și cu alt instrumentar metaforic/parabolic, povestea și experimentul. De la primele pagini, mi-au venit în minte Magicianul lui Fowles, Muntele vrăjit (la care trimiterea e directă în roman; eroul recitește cartea: „voiam să verific cât de mult seamănă povestea noastră aici, pe versantul izolat al muntelui de pe mica insulă grecească fără nume sau cu mai multe nume, cu ce se petrece în romanul lui Thomas Mann”), dar și Templul părăsit al lui Erwin Wickert sau Cărarea pierdută a lui Fournier. Sunt, cum spune Fowles în cuvântul înainte, cărți care au „forța de a produce o experienţă, alta decât cea literară”; construcții ambițioase, descrieri reflexiv-tatonante ale unei inițieri prelungi, prin explorarea unui pământ necunoscut cu speranța identificării unui sens, unui alt destin (nu întâmplător, romanul The Magus ar fi trebuit să se cheme The Godgame; scopul final ar fi fost distrugerea „iluziilor oamenilor despre ceva care de fapt nu există: cunoaşterea absolută şi puterea absolută”). E aici și un artificiu larg folosit în proza lumii, unul pe care l-am numit altă dată cursa de şoareci: se delimitează un loc de dimensiuni relativ controlabile în care oamenii se află mai mult ori mai puţin întâmplător, în alăturări pe care sunt obligaţi să le gestioneze funcţionând ca un întreg. Criza poate interveni în interiorul grupului izolat ori oarecum în afara lui, când inşii se găsesc suspendaţi într-o „încăpere”, în sens larg, în proximitatea iminentă a unei cotituri existențiale, a unui cataclism. Muntele vrăjit, un exemplu „înalt”, utilizează boala şi ameninţarea morţii ca revelator de destine şi psihologii în perimetrul decupat al unui sanatoriu. În insula „îngrădită” (Phraxos) a lui Fowles sau în Noima lui Gabriel Chifu (Stavros, magul insulei, o numește „Ombilicos, ombilicul. Sau chiar Kentro, centrul. Pentru mine, aici e centrul, miezul vieţii, centrul în jurul căruia se mişcă totul… Dacă există o insulă a tinereţii fără bătrâneţe, aceasta este insula noastră, Ombilicos”), experimentul este, din nou, de decojire a cepei existențiale: „Surprizele se ţin lanţ de când am poposit pe insula Noima. Parcă mereu şi mereu s-ar ridica nişte cortine succesive şi aş intra de fiecare dată în alt orizont, în altă realitate, mai bogată şi mai neaşteptată decât cea de până atunci”.
Romanul întreține abil suspansul, dezvăluirile se fac pas cu pas și nu sunt niciodată încheieri definitive. Toată povestea se întâmplă prin întreruperea „banalului” drum spre Ikaria și introducerea prin șir de neprevăzuturi a unei bogate bucle spațio-temporale. Drumul cel mare e părăsit, intervine o rătăcire, dar una încărcată de noime: Semnele se ivesc pretutindeni. Eroul pierde feribotul și ia vasul Nostos, nostalgia, tânjirea. Pe un fond de „nesiguranţă, de nelinişte”, la început „planul fusese cât se poate de clar şi de simplu” – să ajungă în lăudata insulă „Ikaria, insula unde oamenii uită să moară!“. Aluzia la basmul Tinerețe fără bătrânețe… e transparentă și semnificativă până la final. Andrei Gotea speră, în fond, să aibă parte de o nouă naștere. Liber şi hoinar prin lume, precum blogul său de călătorii, desprins de orice responsabilități și răspunderi, caută amuzamentul și plăcerea, înșală visul părinților („familia noastră de emigranţi greu încercaţi, veniţi din Estul umil al Europei”), căci renunță la slujba sigură, la carieră și o însoțește prin lume pe statuara, magnetica Norna, călătoare împătimită, descoperindu-și prin ea „o predispoziţie pentru pribegie, pentru preumblările astea fără niciun fel de condiţionări pragmatice, fără limite, în deplină libertate, fără ţinte precis definite”, cu dorința „de a încerca pe propria piele diferite tipuri de a trăi, căutând cu ardoare să mă identific cu fiecare şi ştiind că aşa mă îmbogăţesc, sporesc ca fiinţă, mă multiplic subtil”. Deocamdată, se recunoaște simplă anexă, „un pierde-vară cu program”. Proiectul său e și el vag și naiv: „vreau, prin faptele mele, în orice împrejurare, să nu pierd din vedere binele, să mă ţin lipit de bine, dacă se poate. Iar prima mişcare de apropriere a binelui e să nu fac răul. Să fug, să mă feresc din toate puterile mele de rău…” Cum drumul spre Ikaria se prelungește sâcâitor, tânărul rămâne opac la cuvintele sibilinice ale enigmaticului Stavros: „– Vă prinde bine oprirea aici, la noi. Eu n-am înţeles sensul spuselor lui şi nici surâsul care le însoţea. La ce bun o asemenea escală neplanificată în locul ăsta?” Insula de avarie, deși frumoasă și privită pe îndelete în crochiuri plastice, e, o vreme, o deviere neplăcută de la drumul adevărat: „Căutam elementul indicibil care ar fi făcut din insulă acel spaţiu privilegiat, şi nu-l găseam. Îmi dădeam seama: aveam aşteptări excesive, de neofit, de profan care vrea ca misterul să-i apară în faţă la primul colţ de stradă şi să i se ofere deodată, cu uşurinţă”. Insula Noima nu părea să fie ceea ce i s-a promis. În plus, cu alura lui de Don Quijote, Stavros era „prea de treabă, prea săritor, prea generos”, „un asemenea ins nu poate să existe în realitate, ceva e în neregulă cu el, nu e verosimil”. Paranteza erotică preț de-o noapte cu frumoasa ucraineancă nu duce povestea spre un sens, e decorativă, vag picantă și atât. Cel mult, ea poate fi semn de derogare de la regula autoimpusă a ocolirii răului. Când Stavros îi vorbește de adevărata Ikaria, acceptă noua interpretare cu o urmă de scepticism foarte importantă pentru mesajul de adâncime al cărții: „dacă am de-a face cu un ficţionar incurabil, cu o persoană care confecţionează deştept o realitate paralelă cu realitatea?”
O dată cu instalarea la misteriosul Pavilion Românesc, romanul capătă altă dimensiune și altă deschidere. Andrei Gotea devine martor privilegiat al unei parade de destine-tip care refac, din mereu altă perspectivă, portretul României contemporane. Pacienții Pavilionului au profesiuni și statut social divers, suferă cu toții de o boală incurabilă și speră în tratamente miraculoase. Doctorul și cei doi profesori-examinatori nu vor veni cu leacuri, ci vor supune pacienții unui veritabil „tratament fabulatoriu”. Provocați să-și spună pe rând povestea vieții (ca la un Han al Ancuței, dar unul crispat, tensionat, alunecos), vor fi conduși spre încheierea că suferă și de alte boli, mai adânci, de care nu știau. Examinatorii îi judecă pe fiecare în parte și îi obligă să se autoanalizeze critic. Tânărul Andrei, socotindu-se neatins de boli, le înregistrează avid depozițiile, cu interes aproape detectivistic („De-acum eram sigur că intrasem pe un teritoriu neobişnuit, unde se pot întâmpla multe. Oricum, mai multe decât eram eu în stare să anticipez”; „îmi dădeam seama că acum sunt vârât până peste cap, cu toată energia, cu toată disponibilitatea sufletească şi mentală, în povestea asta, a insulei pline de enigme şi, mai nou, a Casei de Sănătate. Locul, întâmplările de aici, soarta pacienţilor pe care abia îi cunoscusem mă acaparau de parcă ele ar fi fost viaţa mea”), se lasă și el în voia tendinței de a-i judeca pe ceilalți, dar, treptat, simte că toată țesătura de întâmplări și texte l-ar putea viza: „M-am gândit: Am ajuns aici, pe vârful muntelui, în locul acesta retras şi inaccesibil pentru cei mai mulţi. E limpede că, în fiecare zi, particip la ceea ce s-ar putea numi lecţii de cunoaştere, de înţelegere, de învăţare a lor, a fiecăruia dintre oamenii aceştia, dar şi la lecţii de introducere, de pătrundere în taina locului şi nu numai. Să vedem unde ajung. Deocamdată, îmi dau seama că tocmai se ţese, se desenează un tablou care mă cuprinde şi pe mine în el, dar nu ştiu încă şi nu intuiesc deloc cum va arăta în final. Văd drumul, simt că sunt pe un drum, dar sunt departe de a-i ghici capătul. N-am altceva de făcut decât să mă las purtat de poveste, ca o barcă purtată de vânt… Trebuie să trăiesc experienţa până la capăt, oricare ar fi acest capăt”.
Și de data asta, gândul și gândirea apar la fiecare pagină, la fel a înțelege, a crede, a aștepta. În plus, a privi, lumină. Obsedat să prindă cât mai exact în cuvinte ceea ce i se întâmplă, Andrei admiră metoda neconvenţională şi inovatoare pe care o aplicau examinatorii: „terapie prin reamintire şi prin poveste”. Însă, pe nesimțite, trece linia de separare și se descoperă el însuși prins și bolnav: „Suntem închişi în viaţa asta ca într-o temniţă. Temniţa binelui şi a răului”. Pavilionul se dovedește a fi o Vale a Plângerii, în care descoperă limitele vieții sale de muritor, dar și, cumva, măreția destinului uman în luptă cu aceste limite. După o fantasmă nu neapărat necesară arhitecturii romanești („vedenia” cu judecătorii îngeri), Andrei alege drumul spre Ikaria care iese din vraja Noimei și îl înscrie în destinul său eroic de Ikar: unul care își construiește trudnic aripi, dar nu se va putea apropia nepedepsit de soarele absolutului. Ca prințul din Tinerețe fără bătrânețe, își asumă dramatica și unica la îndemână condiție, cea de muritor în stare să viseze dincolo de hotarele vieții sale efemere.
Asemeni personajului scriitor, prin care își dezvăluie propriile gânduri legate de scris, literatură, breaslă, Gabriel Chifu încheie narațiunea („E o poveste despre durere şi boală, despre suferinţă şi moarte, despre greşeli, despre timpul scurs ireversibil şi despre timpul, iată, petrecut în lumină. Despre viaţa care ajunge la capăt ca o lumânare care arde de tot. Pe scurt, despre sfârşitul de neocolit”) cu orgoliul de a fi „redescoperit roata”. Maturizat, Andrei alege resemnarea ca formă de eroism și echilibru: „Trebuie să fug, să fug de aici cât mai repede, să mă duc eventual şi să vizitez Ikaria cea trecută pe hărţi, ţinta dintâi a călătoriei mele. Şi apoi să mă îndrept spre casă, spre acea casă pe care încă n-am găsit-o. Să mă dedic vieţii mele previzibile, fără orizonturi mişcătoare, fără oglinzi amăgitoare, fără cortine care deschid şi închid incontrolabil perspectiva. Da, da, asta am de făcut şi, mai cu seamă, mai cu seamă trebuie să uit totul. Să uit poveştile care ne smulg din universul nostru cumsecade”.
Un bildungsroman-meditație, dens și rotund, construit ca la carte, cu o geometrie pe cât de strânsă, de riguroasă, pe atât de flexibilă și încăpătoare de povești visând Povestea cea mare.
Gabriel Chifu, În drum spre Ikaria,
Editura ART, București, 2019, 452 pagini.