În cazul lui Paul Goma, „cel mai antipatizat scriitor român de la Macedonski încoace”, cum zice Ion Simuţ, nu e deloc simplu să priveşti lucrurile exclusiv dinspre textele literare, dar exerciţiul este interesant. Am putea începe chiar cu prima carte a scriitorului, cea de proză scurtă, Camera de alături, tipărită înainte ca Goma să obţină faima de disident.
Debutul editorial anunţă un scriitor de la chiar prima frază: „Tilică s-a născut în urmă cu cinci ani şi două luni, în acest cartier ai cărui locuitori lucrează în uzină, ai cărui tineri învaţă pentru a putea lucra în uzină, ai cărui copii se joacă de-a uzina”. Schiţa care dădea titlul cărţii descrie o „realitate” (o femeie, niciodată văzută, aflată pe patul de moarte, în camera vecină observatorului) dintr-un punct de vedere „autenticist”: naratorul spune doar ceea ce vede şi înţelege doar ceea ce poate deduce: „Când se luminează de ziuă şi când cade seara, vine o femeie. Vine de undeva din oraş, de departe, din alt cartier. Fiică, soră mai mică, nepoată sau doar o femeie…” O bună parte din „observaţii” sunt pur auditive: „Bătrâna răspunde cu grabă, încep să cânte ceşti, farfurii, linguri, pe duşumea se mută de bună voie un scaun, se mută mărunt, a spor, paşii din oraş, şi mai ales, mai ales pâlpâie glasul Bătrânei, nu vătuit, ci plin de ascuţimi nesigure, slăbit şi nu încet, nu glas de surd, ci glas de om care a uitat să moară.” Nu toate frazele sunt la fel de abil mânuite, dar vocea este, incontestabil, a unui artist.
O carte intitulată Paul Goma, Cuvântul basarabeanului răzvrătit, (re-)pune în discuţie „cazul Goma” dinspre arta cuvântului. Nu e singura miză a volumului „colectiv”, dar e ceea ce m-a interesat, în primul rând. E un bun pretext, mai ales că – fără a ignora celelalte ipostaze în care s-a produs scriitorul – grosul volumului e dedicat cărţilor scrise de P.G.
Dacă cititorul şi-ar propune o „lectură cu metodă”, el va începe de la impactul critic din epocă, de la primele cronici, ale lui Lucian Raicu şi Valeriu Cristea (exegeţii nebănuind faima şi scandalurile ulterioare din jurul numelui Goma). Valeriu Cristea: „Paul Goma e un analist, dar, spre deosebire de alţii, cu mult talent literar. Vreau să spun prin aceasta că pe lângă calităţile necesare sondajului psihologic: inteligenţă, subtilitate, o bună memorie a impresiilor, el are şi altele, propriu-zis artistice, scriitoriceşti: simţul culorii, umorul, înclinaţia spre pitoresc, capacitatea de a situa obiectivul descrierii sau al investigaţiei într-un câmp de sugestive analogii, puterea de a fixa, de a îmbrăca în cuburi groase de materie stările pulverizabile, senzaţiile fugitive, caracterul plastic, expresiv al limbii.” Lucian Raicu: „Aspectul cel mai captivant e chiar această frământare surdă, luată în sine, a scriitorului, un fel de mişcare în loc exasperantă, dificultatea de a avansa spre o zonă limpede şi senină, provocată şi împiedicată de un excesiv scrupul, de o continuă pornire de întoarcere la punctul iniţial.”
Un cititor de azi, Paul Cernat, nu poate ignora biografia şi gloria ulterioară a scriitorului, notând în ultimul alineat al unei retrospective intitulată Celălalt Goma: „Amestec de virtuozitate sofisticată şi vitalitate elementară, Camera de alături conţine preparativele unui scriitor rebel şi puternic, aflat în confruntare permanentă cu limita: celălalt Goma, artistul din «camera de alături» a protestatarului. O reevaluare necesară a literaturii sale va trebui să înceapă, obligatoriu, din acest punct de fugă”. Acest final e anticipat de o lectură metodică, remarcând deopotrivă calităţile şi lacunele: „Modernitatea, prospeţimea lor sunt vădite: deloc teziste, ele ar face cinste oricărui debutant de azi. Principalul defect stă în excesul calităţilor, în dozajul nu întotdeauna bine reglat. Uneori, Goma se lasă furat de virtuozitatea discursului, lăsând mecanismul scriiturii să se învârtă în gol. În astfel de momente, proza devine greu de urmărit din cauza ochiurilor prea mici ale texturii sau din pricina eliptismului”.
Gheorghe Grigurcu polemizează cu opiniile altora, pornind de la truismul că lui Goma „i-a fost negată sârguincios înzestrarea literară. Ne oprim doar la două atare reacţii, pentru că poartă jenante semnături de notorietate”. Criticul citează din Adrian Marino, care considera că Goma „îşi dorea nu numai un enorm succes… «politic», dar mai ales şi, cred, în primul rând, un mare succes literar. Ceea ce confraţii din ţară, ca şi cei din exil, i-au refuzat. De unde, toate veleităţile sale de mare scriitor necunoscut”. G. Grigurcu se revoltă: „Ca să vezi! Să mai adăugăm doar că teoreticianul literar declară franc, în acelaşi volum, că de zeci de ani nu l-a interesat, n-a citit literatură română”. O altă „reacţie” îi aparţine lui Augustin Buzura: „Lipsa unei culturi temeinice şi incapacitatea de a generaliza, foarte vizibile, plus particularităţile psihicului său l-au obligat să vorbească doar despre sine, ceea ce a ajuns să plictisească nu numai la Paris, unde repede a fost acoperit de uitare, ci, după revoluţie, chiar şi pe cei mai naivi suporteri de la diversele publicaţii româneşti din provincie pe unde îşi mai caută găzduire. Nenorocirea lui cea mai mare pleacă însă de la încurcarea borcanelor. Pentru merite politice reale el pretinde recunoaştere literară”. Replica lui G. Grigurcu e vehementă: „romancierul, nomenclaturist înainte ca şi după decembrie, şi-a făcut un obicei mizerabil, acela de-a se lega de literatura autorilor care nu-i convin pe planul civic-etic. E mult mai greu (imposibil?) să găseşti contraargumente într-o discuţie onestă dacă te numeşti Buzura, aşa că de ce să nu lovească… sub centură? N-are rost să pledăm aici pentru ceva ce se vede cu ochiul liber: importanta statură, inclusiv literară, a lui Goma.”.
Bogdan Creţu propune o soluţie la îndemână: „Prin urmare, cum îl putem salva estetic pe Paul Goma? Citindu-l. Şi mai ales citindu-l fără prejudecăţi. Paradoxal, îndepărtarea temporală de epoca pe care a mărturisit-o literar pare să îi facă bine. El este, începe să se vadă din ce în ce mai bine, unul dintre scriitorii postbelici cei importanţi, cu o operă impozantă. Locul său este în orice istorie a literaturii române care se respectă şi se vrea respectată!” O idee similară „îndepărtării temporale” sintetizează, la finele unor meditaţii, Ion Simuţ: „Scriitorul Paul Goma trebuie să se resemneze cu gândul că numai posteritatea îi va face dreptate, din moment ce a ales să-şi deteste contemporaneitatea”. Numai că azi, deocamdată, „despre Paul Goma nu se poate vorbi fără patimă şi fără o minimă doză de exagerare în aprecierile pozitive sau negative, afirmă, categoric, acelaşi Ion Simuţ. E o iluzie să crezi că ai putea găsi o cale de mijloc, un echilibru al judecăţii: în raportarea actuală la cazul său pare imposibil de dibuit un punct de echidistanţă”.
Simuţ propune şi o primă clasificare axiologică a operelor disidentului blamat: „În care anume din cărţile sale se văd mai bine temele proprii şi talentul? Din punctul meu de vedere, supremaţia valorică este deţinută de micul roman autobiografic Din Calidor, în care se pot pune mari speranţe de durabilitate. […]. Situez în fruntea celui de-al doilea eşalon valoric romanul Uşa…, mai fluent, mai simplu, mai strâns, mai bine construit decât celelalte, pe care le plasez tot în această categorie: Ostinato, În cerc şi Gardă inversă. Sunt cărţile în care autorul dă câştig de cauză ficţiunii, în defavoarea biograficului, şi o face cu o considerabilă abilitate tehnică. […] Dintr-o a treia categorie, aş alege Culoarea curcubeului 77 şi Soldatul câinelui, cele mai puternice şi mai zguduitoare mărturii ale confruntării cu dictatura”.
O variantă de „literaturizare” a „cazului Goma” ar putea fi lectura textelor acestuia din perspectivă strict estetică. De parcă autorul nu ar fi contat şi incursiunile în biografia lui fiind strict explicative, exclusiv în contextul operei, dar şi neapărat pornind de la operă (nu invers). Doar că o lectură de acest fel ar fi dificilă, dacă nu imposibilă: primul roman remarcabil literar al lui Goma era şi unul politic. Debutul romancierului (cartea de proză scurtă a fost un episod pasager în biografia scriitorului) coincide cu debutul disidentului.
Nu e de mirare că acest „debut” a fost comentat mai întâi sub acest aspect, politic (exegetica mai întârziind şi azi să se pronunţe asupra valenţelor pur literare). În epocă, aprecierea lui Virgil Ieruncă, chiar dacă el evită să se pronunţe asupra calităţilor literare ale cărţii, este egală cu consacrarea: „Îl aşteptam de douăzeci de ani, şi mai bine. Îl aşteptam pe scriitorul care să-şi asume riscul de a trimite în străinătate, el rămânând în România, o carte adevărată. Din Polonia, din Ungara, din Cehoslovacia şi, mereu, din Rusia, au sosit astfel de cărţi mărturisind despre chipul real al dictaturilor subdezvoltate din Est. În fiecare din aceste ţări, scriitorii au devenit ereticii activi prefigurând trezirea şi revolta împotriva puterii. Numai România se înfăşurase – fireşte – pe aceea, aparent, într-un fel de serai estetic, unde scriitorii, necucerind libertatea, ci primind-o de sus, îşi făcuse din ea un fel de armă bizantină, născătoare – e drept – de rodnice ambiguităţi.”
Fiindcă „fenomenul Goma” e şi produsul cultural (& politic) al Europei Libere (dovadă sunt şi scrisorile lui Goma către Noël Bernard sau către Vlad Georgescu: „fără Europa Liberă, tentativa noastră din februarie-martie 1977 de a înjgheba o Mişcare nu ar fi avut loc.”), cartea pe care o comentăm include şi un studiu al lui Sergiu Mustaţă, care relatează punctual despre cum postul de radio de la München a popularizat atât disidenţa politică a basarabeanului răzvrătit, cât şi opera sa. „Romanele lui Goma, publicate în străinătate, erau difuzate la Europa Liberă încă din anii ‘70 ai sec. XX, în special în emisiunea «Povestea vorbei», coordonată de Virgil Ierunca de la Paris. În 1970, la Radio Europa Liberă au fost citite fragmente din romanul lui Paul Goma Uşa (noastră cea de toate zilele), iar în anul 1971 a fost difuzată lectura romanului Ostinato, care a provocat o senzaţie la Târgul de Carte de la Frankfurt am Main.”.
Fidel sieşi, Goma reuşeşte să-şi deterioreze relaţiile şi cu acest post de radio, şi cu colaboratorii care l-au susţinut. Am reţinut eleganţa, mai presus de animozităţi, a Monicăi Lovinescu: „Oamenii pot să ne dezamăgească oricât, nu e însă o justificare pentru a le modifica trecutul. Disidenţa lui Goma a fost exemplară şi nu renunţ la nici unul dintre elogiile pe care le-am adus atitudinii sau operei sale.” Tot Monica Lovinescu îi apărase mai înainte statutul de scriitor, contestat de unii oponenţi ai săi: „Dacă Paul Goma nu e scriitor, înseamnă că dispare din breaslă exemplul care arată că rolul scriitorului, în ceasuri de cumpănă, nu se rezumă la a scrie cărţi bune, că datoria lui este să scrie cărţi numai bune, dar şi adevărate şi, la limită, să fie cel ce dă glas suferinţei generale, un fel de ecou al umiliţilor şi obidiţilor.”
Nu pot să nu-mi amintesc aici şi de atitudinea unui disident unanim recunoscut ca model. Povesteşte Tudorel Urian, care avuse ocazia să petreacă o dimineaţă în compania lui Adam Michnik: „La Piaţa Romană, fostul disident polonez s-a apropiat de o tarabă cu cărţi şi, imediat după aceea, a exclamat cu un aer uluit-entuziast: «Formidabil, am văzut o carte de Paul Goma!». Fireşte, conversaţia noastră a deviat spre acest subiect. i-am spus, printre altele că în România […] foarte multă lume îi contesta talentul de scriitor şi că există destui care şoptesc pe la colţuri că nu ar fi în deplinătatea facultăţilor mintale. Adam Michnik s-a oprit brusc, m-a apucat de braţ, m-a privit drept în ochi şi mi-a spus: «Vă rog să îmi promiteţi un lucru: indiferent ce vor spune cei din jur, dumneavoastră nu îl veţi vorbi niciodată de rău pe Paul Goma!» Am respectat această rugăminte a lui Adam Michnik, chiar dacă, în anii care au urmat, lista celor care «s-au lepădat» de Paul Goma s-a întins foarte mult, cuprinzând inclusiv numele unor oameni care, într-o vreme, au fost singurii săi apărători”.
Ar fi o iluzie să-l comentăm pe Goma-disidentul ignorând polemicile lui ulterioare cu cei care i-au susţinut disidenţa şi fără a ţine cont de altercaţiile dure în jurul „antisemitismului” său. Şi ar fi nedrept să comentăm [doar] comportamentul său, penalizabil sub un aspect sau altul, fără a-i menţiona meritele. Literare, publice, politice. Adică ignorând tocmai ceea ce este substanţial în firea şi parcursul său. Dar nici să facem abstracţie de atitudinile sale care i-au supărat şi pe apropiaţii săi nu putem. Fire complexă, „răzvrătită”, cum îi zice îngrijitoarea acestei ediţii, Paul Goma trebuie privit şi tratat, proporţional cu faptele, dar egal de onest, în toată complexitatea lui.
Paul Goma, Cuvântul basarabeanului răzvrătit,
prefață, selecție și coordonare: Aliona Grati,
Editura Știința, 2019