Cea mai recentă carte a lui Robert Șerban, Tehnici de camuflaj (editura Tracus Arte, 2018), surprinzătoare ca structură, conține, pe lângă poemele noi, și unele reluate, și câteva rescrise. Când am făcut prezentarea acestei cărți la o librărie din Timișoara am început într-un fel la care nu se aștepta nimeni: citind un poem al unuia dintre poeții importanți de azi, Adrian Popescu. Nu pentru că ei ar avea ceva în comun – vin din spații poetice diferite -, ci pentru că poemul lui Adrian Popescu a declanșat în mintea mea direcție de lectură. Poezia se numește Arsura și este, după gustul meu, unul dintre cele mai frumoase texte poetice care s-au scris în ultimii 50 de ani în România: „Carnea mea toată e o lumânare/ Dar eu sunt flacără într-un cer străveziu/ Ca păsările mort/ Voi cântări mai greu decât viu./ Ochiul arzând se hrănește din ceară/ Și face un strop de rouă fierbinte/ Odată am știut să zbor, odată,/ Dovadă n-am, dar îmi aduc aminte./ Trupul meu întreg e o lumânare/ După ce se va fi scurs toată în țărână/ Și flacăra se va topi în albastru/ Veți mai simți o arsură pe mână”.
Pornind de aici, să vorbim despre Robert Șerban. Prima senzație când i-am citit cartea a fost aceea a arsurii provocate de unele dintre poezii — și anume, cele mai scurte. Există, nu numai în acest volum, ci în cariera lui Robert Șerban, două feluri de a scrie: unul al străfulgerărilor, născute printr-un efort, aș zice, natural: e ceva contradictoriu în această afirmație, deoarece este vorba de sinteze instantanee, de descărcări vizuale de energie, adunare într-un spațiu al reflecției. Dar există și o altă categorie, de poeme „narative”, care spun o poveste — de regulă, o poveste cu imagini.
Titlul volumului este, după părerea mea, antifrastic, pentru că nu despre tehnici de camuflaj e vorba aici, ci mai de grabă de tehnici de autorevelare. Ceea ce propune poetul sunt niște autodenunțuri ale sensibilității vulnerate. Poemele sunt secțiuni în momente ale existenței înregistrate cu o detașare care nu e nici ironică, nici cinică. Este vorba de acumulări de energie, ce provoacă serii de arsuri scurte și intense. Ele nu lasă cenușă, nu lasă nici un fel de urmă, și nici măcar nu ambiționează să provoace, așa cum s-ar întâmpla la un poet tânăr și neexperimentat, o deschidere, o spărtură în universul existent. Nu, ele duc vieți independente, fiind universuri așezate într-un arhipelag ontologic (dacă mi-e îngăduită această prețiozitate), având dreptul la propria lor existență. Ele au în comun tonul tăios, șfichiuitor, care a existat la aproape toți colegii de generație ai lui Robert Șerban.
Inițial, poetul sonda un teritoriu al memoriei, al amintirii, turnate într-o formă poetică, cu multe metafore memorabile, spunând o poveste (și o spunea cu un anumit grad de sentimentalism asumat, pe care îl regăsim și în unele dintre poeziile actuale.) Din zona memoriei, ele au migrat înspre o zonă a reflecției și a disoluției. Citite cronologic, poeziile încep să curgă invers, pe dedesubt, față de creația anterioară. Ceea ce înseamnă că ne putem aștepta ca în viitorul previzibil să urmeze un proces de subminare tematică și ideatică. Va urma, cred, despărțirea de poeziile născute din exuberanță. Iar la orizont întrezăresc tentația religiosului. În faza actuală, predomină amărăciunea, dezamăgirea. E o poezie a impasului, în care înfrângerea devine o temă principală. Poetul nu urmărește sub nicio formă recuperarea teritoriului pierdut, ci adâncirea tot mai puternică în neființă. Eul liric, așa cum l-am descoperit în această carte intens recapitulativă, stă răstignit în două tipuri de sensibilitate. Una fascinată de expresie, dornică să spună „povești” sentimentale de familie. E o poezie expansivă, a sensibilității solare, tinerești, spectaculoase, dezinvoltă atât în lexic cât și în expresia metaforică. Și o a doua, și cred că aceasta e vocea actuală a poetului, retractilă, care tinde spre un fel de autoanihilare. Imaginea „bătrânilor poeți” i se potrivește din ce în ce mai mult. Metafora, în aparență simplă, se referă la diminuarea corporalității. În compensație, ea dă naștere unei creații de o intensitate invers proporțională cu aceea a sursei care a generat-o.
Există cam în tot ce scrie Robert Șerban un soi de neînfricare, de așezare perpendiculară pe obiectul despre care scrie. El poate fi orice: o oglindă, o scenă, o sală plină, neantul. Poziția rămâne însă aceeași: fermă, fără ezitări, însoțită de unde magnetice care sondează adâncimea spațiului. E, evident, un spațiu multiplu: moral, al sentimentului, al existenței, al neutralității. Neînfricarea de a privi realitatea în ochi e perceptibilă în jocul subtil dintre sentimentalism și desentimentalizare. „Sentimentalismul” lui Robert Șerban e unul denotativ, de dicționar. Prin urmare, nici nu poți să-l ironizezi, nici să-l iei foarte în serios, nici să-l deplângi, ci, pur și simplu, să iei act de prezența lui. El aparține registrului obiectiv al vieții poetului. Acesta se confesează franc, fără inhibiții, propune scenarii poetice contrafactuale, abadonând realitatea pe care o percepe ca fiind insuportabilă.
Această confruntare între franchețe și insuportabil dă marca unei poezii originale și foarte puternice. În fiecare dintre instanțele evocate, poetul vede, dincolo de realitatea imediată, pe care o privește cu o sensibilitate „sudică”, obișnuită să cârtească, să comenteze, să falsifice esențele și datele imediate ale realității. E o lume în care „ceva nu merge”: ceva trebuie reparat, ceva trebuie regândit și repus în funcțiune. Una dintre consecințele acestui fel de a vedea lumea e multiplicarea, în subsolul paginii, a unui catalog, pe jumătate ironic, pe jumătate cinic, al iluziilor pierdute. Demersul nu se traduce, însă, printr-o mărire a frecvenței raportărilor la realitate, ci printr-o răceală stilistică din ce în ce mai accentuată. E ceva de bisturiu, care acționează asupra „fragedei firi a ființei”, cum le plăcea să spună lui Cantemir și lui Noica, în care tocmai pentru că răceala stilistică e evidentă, sensurile sunt perfect controlate. Nu există expresivitate involuntară în această poezie. N-o să găsiți sensuri la care poetul să nu fi gândit și pe care să nu le fi premeditat. Fiecare poem e o construcție, o țintă, un capăt de drum parcurs cu un surprinzător benedictinism, în tăcere și suferință.
Există doi Robert Șerban – o ambiguitate care dă întotdeauna bine în creație: omul vesel, săritor, băiatul bun, cum spune el într-un autoportret cu multe… epitete. Textele ne înfățișează o ființă problematică și problematizantă. E cineva care parcă stă dincolo de o perdea de ceață (e o metaforă care apare într-un poem), pândind realitatea. El vede astfel mai clar, pentru că ascunderea nu diluează efectul văzului, ci îl amplifică, asemeni unei lentile măritoare. În volumul de față domină textele contra-narative, adică acelea care nu spun, neapărat, până la capăt povestea. Ele sunt secvențe decupate, exemple de renunțări la formulele poetice anterioare, în care îl descopeream drept un entuziast al realității. Primele volume ale lui Robert Șerban erau exclamații ale bucuriei de a descoperi lumea, de a intra în dialog cu ea. Astăzi, poemele sunt schije sângerânde, desprinse dintr-o materie sufletească în suferință.
Pe măsură ce am parcurs volumul, am văzut cum ambiguitatea este tot mai clar asumată. Dar e o ambiguitate care refuză judecata morală. Aceasta există ca enunț, ca problemă, dar nu ca soluție. E rolul fiecăruia dintre noi, al cititorilor, al privitorilor, al ascultătorilor, de a trage concluziile:„Dumnezeu / e întotdeauna / cu un pas înaintea mea”. Asta înseamnă că poetul îl urmează pe Dumnezeu. E și traiectoria poeziei scrise, evidentă și în textele în care există o tentație a neantului, a nimicului (de pildă, în Cum, unde există două versuri: „s-a lăsat ceața / ce mică e lumea” care arată dependența de fragilele instrumente ale cunoașterii. S-a lăsat ceața, spune poetul, dispare totul.)
Călătoria, tema deplasării în spațiu și în timp a existat și în poezia anterioară a lui Robert Șerban. Acum, călătoriile (fie și poetice) au ceva apăsător, fiind legate de căutarea obsesivă a unei legi morale: „nu mă cred Dumnezeu nici măcar în joacă / însă dacă-aș deschide degetele / aș deschide cerul”. Concluzia, inspirată poetic și intensă ca trăire efectivă a miracolului, pornește de la banala întâmplare a prinderii într-un pahar a unei muște. Ea oferă însă prilejul reflecției grave asupra felului în care ne raportăm la existență.
Poezia lui Robert Șerban se construiește pe o strategie a paradoxurilor. Toate conduc înspre un anumit tip de fatalitate, fără ca prin aceasta să transforme textele într-o poezie neagră, a suferinței. E o poezie mai degrabă a lucidității. O luciditate care îngăduie ca până și poveștile de dragoste să fie puse sub semnul paradoxului. Legenda meșterului, de pildă, e o poezie pe două voci, marcate grafic de litere drepte și italice: „dacă nu faci ceva la dulapul cu cărţi /o să pice pe noi / nu vezi cât s-a lăsat / vrei să ne omoare? / n-avem noi norocul / să murim aşa / îţi răspund / dar tu pufneşti supărată / şi intri în dormitor trântind uşa / ai dreptate / e prea-nclinat / o să cadă / înfig umărul stâng în dulap / mă opintesc / iar sub el / strecor rapid o cărticică de-a mea / ca să ţină / apoi / mă pornesc să recitit cu patos / Stai, mândruţa mea, / Nu te speria, / Că vrem să glumim / Şi să te zidim!”
Așa iese poetul din capcane auto-întinse: înfruntând mitologia,asumându-și ambiguitățile existențiale și acceptând senin autoanihilarea. Robert Șerban a împins, prin dedublare, poezia foarte departe. Și, deodată cu ea, a dat naștere mai multor posibile euri lirice. De unde ne aflăm, prin ceață sau prin pulbere stelară, aproape nu se mai zăresc. Or fi unul, or fi doi?
Robert Șerban, Tehnici de camuflaj,
Tracus Arte, 2018