Cu ce altceva să compari deflagraţia unei supernove, dacă nu cu strălucirea unei minţi precum a Hypatiei aprinsă în noaptea adâncă a primelor veacuri de fundamentalism creştin? Faptul extraordinar că această martiră, cea dintâi femeie matematician, astronom şi conferenţiar din lumea antică, a avut curajul să proclame, în plin misticism, libertatea gândirii şi emanciparea cercetării ştiinţifice ar trebui să fie de-ajuns pentru ca orice istorie a astronomiei să înceapă cu pilda ei memorabilă.
Născută la Alexandria în anul 370, Hypatía („suprema, preaînalta”) şi-a avut cel dintâi dascăl pe propriul părinte, Theon, matematician şi filozof al faimosului Museion, desăvârşindu-şi apoi educaţia cu studii la Atena şi în Italia. Tot de la tată învăţase şi cea mai grea materie dintre toate – materia cenuşie. Cu o mie de ani şi încă o sută mai înainte ca beizadeaua lui Neagoe Basarab al nostru să-şi primească lecţiile părinteşti „vrednice de cinstea şi pohvala domniei”, alexandrinul îşi învăţa fiica, înainte de toate, să gândească liber : „Rezervă-ţi dreptul de a gândi, chiar şi a gândi greşit e mai bine decât a nu gândi deloc.” Iar Hypatia, devenită mai apoi pedagog ea însăşi, îşi va întrece cu mult tatăl în aplicarea acestui precept. Înzestrările sale excepţionale pentru ştiinţe, filozofie, retorică, inventică (areometru, densimetru, astrolab etc.) şi farmecul personal i-au adus asemenea faimă, încât cărturari din toate colţuile lumii băteau cale lungă să-i asiste prelegerile, poeţii îi dedicau ode, Charles Kingsley i-a dedicat un roman în 1853, pictorii au zugrăvit-o de-a lungul veacurilor în fel şi chip, de la cel feciorelnic inspirat lui Rafael până la nudul lui Charles William Mitchell, înfăşurat într-o cascadă de cosiţe mai lungi decât ale împărătesei Sissy – deşi, pentru strălucirea unei asemenea stele de talia unui Leonardo de Vinci, a lui Pico della Mirandola ori a cardinalului Nicholaus Cusanus, cel mai realist portret ar fi fost probabil, pur şi simplu, imaginea farului din Alexandria. După preluarea conducerii şcolii neoplatoniciene locale, unde preda din Platon, din Aristotel, matematică şi astronomie, prestigiul Hypatiei devenise aşa de mare încât corespondenţii ei foloseau antonomaza în locul numelui destinatarei („gânditoarea din Alexandria”, „muza din Alexandria” etc.), printre scrisori numărându-se şi cele pline de respect şi admiraţie ale fostului său elev Synesius din Cirene, devenit episcop de Ptolemais, păstrate până azi. Dată ca pildă de cinste şi civism în Viaţa lui Isidor a lui Damascius Diadohul (ultimul decan al şcolii neoplatoniciene desfiinţate de Iustinian), ea participa alături de magistraţi îmbrăcată în pallium – mantia filozofilor – la adunările orăşeneşti în calitate de consilier, potrivit relatărilor lui Socrates Scholasticus din Historia Ecclesiastica.
Opera scrisă – treisprezece cărţi de algebră (printre care şi comentarii pe marginea Aritmeticii lui Diofant, părintele algebrei), opt de geometrie (între care şi comentarii la Conicele lui Apollonius din Perga), include şi un Canon astronomic de tabele cu poziţiile stelelor, de care navigatorii şi astronomii s-au servit mai apoi vreme de 1200 de ani. Alt instrument de navigaţie proiectat de ea a fost un astrolab. De adăugat şi contribuţiile ca editoare a Elementelor lui Euclid şi a ptolemeicului Almagest.
Cum însă şi era de aşteptat, strălucirea Hypatiei a stârnit ura întunericului. Tocmai venise la putere noua religie creştină şi, începând din 389, edictele împăratului Teodosie scoseseră în afara legii neoplatonismul, iar localnicii, de frica represaliilor, se converteau acum pe capete. Cine şi-ar mai fi riscat pielea să asiste la prelegeri antidogmatice de felul „A guverna prin înlănţuirea minţii cu ajutorul fricii de pedeapsă într-o altă lume este la fel de josnic cu a folosi forţa”? Ameninţarea era şi mai gravă din pricina misoginismului paulian, care nu putea concepe o femeie în postura ex cathedra. Şi totuşi, protejată încă de Orestes, prefectul Alexandriei şi guvernatorul Egiptului (alt fost elev de-al ei, la fel ca şi destui prelaţi creştini), Hypatia a stat mai departe împotriva curentului. Numai că însăşi autoritatea prefectului era disputată acum de noul arhiepiscop Chiril, ale cărui apucături violente îl scandalizaseră chiar şi pe delegatul imperial la sinodul din Efes. După eşecul unui atentat împotriva lui Orestes, în martie 415 i-a venit rândul şi Hypatiei să încapă pe labele propovăduitorilor „iubirii”. Nişte călugări exaltaţi au atacat-o în plină stradă şi au dus-o la bazilica Kesarion unde, rupându-i veşmintele, au sfâşiat-o cu scoici, au lapidat-o şi după ce au ciopârţit-o i-au dat foc în faţa arhiepiscopului Chiril, care asista la spectacol încântat aplaudându-i pe participanţii la linşaj: aşa, fârtaţilor, brava, iubiţi-vă duşmanul ca pe voi înşivă, amin! Este unul şi acelaşi Chiril ale cărui contribuţii la hristologia ortodoxă, de o excepţională însemnătate teoretică şi practică, îl vor urca printre sfinţi. Mult mai târziu, pentru a-şi spăla mâinile de sângele martirei, Biserica a băgat-o pe furiş şi pe ea în acelaşi calendar deghizată ca „Sf. Ecaterina”, cu o biografie fantezistă. Numai că ireparabila pierdere nu se limitează doar la victima acestor bestialităţi:
„Moartea Hypatiei şi pierderea celei mai mari colecţii de scrieri ştiinţifice şi matematice a lumii au fost factori care au contribuit la oprirea progresului ştiinţific şi stagnarea Occidentului pentru aproape o mie de ani.”
(Mabel Armstrong, Women Astronomers: reaching for the Stars, 2008)
Frapant mai seamănă cu arderea Bibliotecii din Alexandria, nu-i aşa?…