Florin Șerban a debutat în 2010 cu Eu când vreau să fluier, fluier, recompensat cu două importante premii la Berlin – Ursul de Argint și Premiul „Alfred Bauer” –, dar și cu Premiul pentru cel mai bun film românesc la Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF) de la Cluj sau Premiile Gopo pentru cel mai bun regizor și cel mai bun debut. Filmul, o incursiune în universul carceral al unui stabiliment pentru minori și al relațiilor părinți-copii „defectuoase”, realizat pe un scenariu scris împreună cu Cătălin Mitulescu, pe lângă dramatismul bine temperat care care evită tonul moralizator, a lansat un cuplu actoricesc ce se va impune ulterior: George Piștereanu și Ada Condeescu. Următorul lungmetraj al regizorului, care își asumă și scenariul, Box (2015), în ciuda Premiului FIPRESCI obținut la Karlovy Vary se remarcă doar primntr-un estetism prețios care mimează firescul cotidianului într-o imposibilă, dar mai ales implauzibilă poveste de dragoste dintre o actriță de teatru nu prea talentată și trecută binișor de prima tinerețe (Hilda Péter, protagonista din Katalin Varga, r. Peter Strickland, 2009) și un aproape adolescent aspirant la o carieră în lumea boxului (Rafael Florea, „produs” al Școlii de Actorie înființate de Șerban). Există secvențe nu lipsite de interes, dar ansamblul nu coagulează reușind în cele din urmă să plictisească.
Mult mai împlinit este cel de-al treilea lungmetraj al regizorului, Dragoste 1. Câine, primă parte a unei trilogii, de reținut în primul rând pentru parcimonia cu care folosește cuvântul, reușind să povestească în și prin imagini, nici acelea spectaculoase deși uneori căutate. Simion (Valeriu Andriuță) este un pădurar care preferă izolarea din creierul muntelui vacarmului citadin, până când în cabana lui poposește Irina (Cosmina Stratan), victimă a unui viol și a unei relații aflată sub semnul ambiguității. Deși dragostea lor se „consumă”, într-o inedită și memorabilă secvență, nu este vorba despre o împlinire. În final, Simion își asumă rolul de justițiar cu riscul de a rămâne iarăși singur. Filmul nu este spectaculos, dar nici nu este lipsit de ritm, aproape fiecare secvență fiind marcată de o tensiune înăbușită1 ce menține trează atenția spectatorului.
Tot despre o dragoste imposibilă, deși împărtășită, este vorba și în cea de a doua parte a trilogie, Dragoste 2. America (2018, lansat în cinematografele din România la începutul acestui an). Chiar „mai îndrăneț narativ”2 decât Câine, America propune un inedit triunghi amoros, cel puțin în cinematografia română. Un canton izolat, un țipăt, o femeie alergând spre pădure. De pe verandă, un bărbat o urmărește cu privirea. Un strigăt mai degrabă mirat decât implorator: „Beatrice!”. În casă, tânărul golește cu un gest violent masa de „instrumentarul domestic” aflat pe ea: farfurii, căni, tacâmuri. Masă pe care cei doi vor face dragoste într-o îmbrățișare disperată. Există și aici tăceri încărcate de sens, care dau seama despre personaje și relația dintre ele. Este ultima zi împreună a celor doi. El urmează să „fugă” în America, ascuns într-un container (suntem, după cum mărturisește regizorul într-un interviu, în anii ‘70-‚80), spre o ipotetică libertate sau, poate, eliberare de chiar obsesia iubirii pentru ea. Secvență după secvență descoperim că relația lor, la început adulterină, este de fapt mult mai complexă. Cei doi au fost căsătoriți cândva, s-au despărțit, s-au reîntâlnit. Femeia este acum căsătorită cu prietenul lui. Anton (Igor Babiac) și Beatrice (Emõke Pál) se (re)găsesc doar pentru a se despărți din nou într-o perpetuă căutare a jumătății precum în mitul platonician al unității primordiale. Finalul nu este nici tragic, nici trist. Este mai degrabă un abandon, o resemnare, un gest de neîncredere în „miracolul” ce (nu) ni se poate întâmpla tocmai nouă.
Filmul păcătuiește pe alocuri printr-un limbaj filozofard (regizorul este și absolvent al Facultății de Filosofie a Universității clujene „Babeș-Bolyai”), care grevează demersul regizoral prin divagații irelevante. Dar poate că aceste vor dobândi semnificație doar în ansamblul seriei propuse de Florin Șerban, regizor cu un program estetic asumat și coerent, drept care nu ne rămâne decât să așteptăm premiera ultimei părți a trilogiei.
De reținut imaginea și camera lui Oleg Mutu. Mișcările aparatului sunt uneori de o lentoare ce amintește de Tarkovski (cel din Solaris sau Oglinda) sau de emulul acestuia, Aleksandr Sokurov (cel din Tată și fiu, de pildă).
___________________
1 „Șerban își acordă timp pentru a acumula stări și tensiuni mocnite, tăceri grăitoare și replici sugestive, ce pregătesc climaxul. Deși unele obiecte au un rol narativ (cizma Irinei sau tabachera agresorului, ambele rămase în urma violului – un episod amintind de Concurs, al lui Dan Pița), regizorul-scenarist nu accentuează intriga detectivistică, preferând să se concentreze asupra trăirilor personajelor” (Mihai Fulger, „(Ne)trecătoarele iubiri”, revista Film, nr. 4/2018, p. 43).
2 Idem.