Instanțele, în general nu sunt nici primele, nici ultimele. Deci, nu există primă instanță, cum nu există ultimă instanță. Cine garantează că, după ultima instanță, nu vine o altă primă instanță? Instanțele sunt imposibil de prins cu acul în insectarul Timpului. Și, mai ales, sunt aproape obositor de continue. Ele se succed tot timpul într-o amețitoare incontinență, derivând una din alta și prefațând-o pe următoarea.
Judecata în Artă, care vine după celebrarea senzației în lumea sinapsoid-neuronală extrem de gălăgioasă, se află în afara oricărei instanțe. Ei nu i se aplică circumstanțialități. De niciun fel. Ea e perenă, inatacabilă și nu prezintă sinusoide cu perioade de progres sau de regres. E sinonimă cu Imanentul. De fapt, cu partea sănătoasă a acestuia! Numai bicisnicii trufași, orgolioșii ignari sau răuvoitorii locvaci cred că arta adevărată, Arta, poate fi atârnată, aidoma unui talisman, la gâtul oricărui gând inept, scăpat prin crăpăturile unei minți aflate mereu în vacanță.
De aceea, artistul îi oferă doar iubitorului de artă grădina lui cu delicii vizuale, ca s-o îngrijească. Adică, s-o judece. Fără obiecții. Însoțit numai de bucuria desfătării totale. Celuilalt, nepăsătorului sau celui care desfide voluptatea, farmecul și încântarea, îi rămân uscăturile din grădină. Inutile și penibile, grotești și caricaturale precum, de pildă, un recital de balet cu lebede de Ceaikovski, pe platforma din spate a unei mașini de gunoi(!).
Din grădina cu splendori, am ales doar două flori. Scuzați alunecarea poetică involuntară!
Între obiect-carte și carte-obiect
Anul acesta, pe toată durata lunii ianuarie, s-a desfășurat la Muzeul Național al Literaturii Române a doua ediție a Bienalei de Carte bibliofilă și de Carte-Obiect, organizată de MNLR (curator: Mirela Trăistaru), sub patronajul Primăriei Generale a Capitalei. Ineditul a constat nu numai în multitudinea de lucrări participante, ci și în faptul că, din dorința de a aplica un spirit de continuitate, organizatorii au expus și cele 20 de lucrări ale artiștilor câștigători la ediția din 2018. Merită să-i amintim, deci: Arina Ailincăi, Teodor Arghir, Vlad Basarab, Zuzu Caratănase, Emil Cassian-Dumitraș, Claude Cojocaru, Nicoleta Mădălina Costache, Mihaela Dumitru-Trancă, Alina Gherasim, Teli Iacsa (Păunescu) și Cristian Păunescu, Rareș Lupu, Alexandra Mureșan, Vasile Mureșan-Murivale, Gabriela Năftănăilă Levențu, Maia Ștefana Oprea, Andrei Alexandru Pantea, Tudor Păsat, Victoria Țăroi și Magdalena Voiculeț.
Vernisajul a avut loc în seara de 14 ianuarie, cu prezentarea făcută de Ioan Cristescu, directorul MNLR, Pavel Șușară – critic de artă și Mirela Trăistaru – curator al expoziției.
Sigur că, așa cum se întâmplă într-o expoziție încărcată cu mai bine de 200 de exponate, să-i spunem, deci, prea consistentă și „robustă”, cu unele lucrări expuse după criterii de valoare uneori un pic cam ezitante, interesul privitorului se va opri selectiv la lucrări originale, care-i vor atrage atenția prin încărcătura de impetuozitate și spirit inovativ (și sunt câteva extrem de îndrăznețe și de atractive). Ori, din dorința de a nu se lăsa extenuat de supraabundență, care poate duce la scăderea atenției, va trece rapid peste altele, fără să-i pese dacă i-a scăpat sau nu vreo fărâmă din presupusa strălucire a unor lucrări (cum este, de pildă, un culoar întreg, tapetat cu 900 (nouă sute!) de portrete-crochiu pe hârtie A4, trase rapid în peniță sau acuarelă, reprezentând figuri de scriitori și artiști, unii însă, din păcate, greu de recunoscut, dacă n-ar veni în ajutor numele eroului scris de autor în josul paginii). Cât țin aceste lucrări de conceptul de carte bibliofilă sau carte-obiect – este o chestiune pe care o vor desluși mult mai bine vizitatorii bienalei sau chiar organizatorii. Oricum, culoarul cu efigii (care fac semn privirii să se oprească, numai pentru a afla cine este eroul crochiului… „băi, ăsta parcă seamănă cu…?!”!), intitulat prezumțios Sixtina Scriitorilor(!), rămâne una dintre bizareriile aproape chiar ludice (fără să vrea, bineînțeles!) ale Bienalei. Și, concomitent, o performanță a strădaniei autorului.
Trecând la lucruri serioase, este de remarcat, ca întotdeauna, sagacitatea criticului de artă Pavel Șușară, care, în discursul său, a insistat pe importanța factorului recuperativ al acțiunilor civice privind Cartea, uitată și dizlocată, în perioada comunistă, din memoria culturală. Și că aceste reinserări în viața Cetății trebuie să devină, „(…) pentru o clipă, atât denunţ, strigăt și avertisment, dar și expresie jubilatorie și formă concretă de reconstrucție a speranței.”
La o privire generală, ediția a II-a a Bienalei de Carte Bibliofilă și de Carte-Obiect este nu doar o simplă expoziție de idei materializate în conceptul artistic de Carte, ci și, cred cu toată tăria, un act de educație. O așezare temeinică în conștiința noastră estetică, civică și morală.
Învățătura după Maitec
Să ne înțelegem, MAITEC e un cod. O cheie. Cu care se poate deschide un univers magic. Este o transformare a interdicției în exhortație.
Să adăstăm doar o clipă!… În cartea sa, Morfologia basmului – verigă fundamentală a lanțului de înțelegere a teoriei literare – cercetătorul Vladimir Propp sistematizează structura basmului universal și descoperă că acțiunile personajelor sunt aproximativ aceleași oriunde, în orice spațiu, desfășurându-se în aceeași succesiune. El numește aceste acțiuni funcții. „Funcțiile personajelor constituie elemente fixe, stabile ale basmului, independent de cine și în ce mod le îndeplinește. Ele sunt părțile componente fundamentale ale basmului”. Iar numărul acestor funcții este de 31. Nu mai intrăm în alte detalii, spunem doar că pe poziția a doua, se situează funcția numită interdicția („o interdicție specifică eroului”… o cameră, a 12-a ușă… etc.). Ea este urmată, firesc, de încălcarea interdicției, gestul, acțiunea care declanșează, de fapt, avalanșa epică…
Așadar, fără să fie vorba, doamne ferește, de vreo interdicție, vreau să spun că deschiderea universului Maitec, intrarea în convenția magicului său original se face printr-un îndemn. Cu o cheie. O exhortație care va dezlănțui furtuna extazului cathartic.
Expoziția de la Muzeul Național de Artă al României, Lemn. Aur. Lumină #MAITEC / Sultana & Ovidiu / Dana & Stéphane, reface o paradigmă „dinastică” în Arta românească extrem de generoasă. Poate unică. La fel de „unică” precum, de pildă, dacă ar fi să aleg la întâmplare, numele de Ilfoveanu.
Așadar, această cea mai amplă expoziție din ultimul deceniu, dedicată lui Ovidiu și Sultanei Maitec (într-un dialog vizual inedit, dar nu mai puțin spectaculos, cu Stéphane și Dana Maitec), reprezintă tot un act recuperativ, din seria acelora necesare, despre care vorbea, la Bienala de la MNLR, Pavel Șușară. Deci, intrarea în „universul Maitec” a fost liberă. Asigurată.
Expoziția a cuprins peste 70 de sculpturi ale lui Ovidiu Maitec (ooo, aripile lui antologice, cu ochiurile lor de aer și lumină, prin care ai impresia că lemnul masiv, greu, butucănos devine ușor, aidoma unei așezări cuminți de pene invizibile, care e gata, într-o spațialitate originală, să-și ia zborul de pe soclu; ori porțile magice care se lungesc spre Soare!). A fost unul dintre cei mai importanți sculptori români (printre altele, a debutat în 1969, cu o expoziție personală la Londra, descoperit și susținut de celebrul colecționar britanic Jim Ede și, apoi, a participat de patru ori la Bienala de la Veneția… am dat numai două exemple). Alături de lucrările lui, se află cele peste 50 de picturi semnate de soția lui, Sultana Maitec, aceea care a îndrăznit să se rupă de realismul dominant al epocii, impus de comisarii artei din acele vremi de tristă amintire, optând pentru o pictură non-figurativă în tehnica foiței de aur, material ce va deveni marca sa vizuală dominantă (ooo, apusurile maiestuoase învelite de aur ori pâinile coapte tot în foiță de aur!). Tot acest compozit de lumină, lemn și aur al minunatei perechi de artiști, peste care s-a pogorât harul divin, s-a poziționat în această expoziție de la MNAR, ca într-o oglindă nevăzută, cu fotografiile și instalațiile interactive realizate de cuplul Stéphane (fiul celor doi), bazat pe o impresionantă carieră în fotografia artistică, și soția sa, Dana Maitec.
Prin seria Réflections, expusă în premieră în România, intrăm în contact cu opera celor doi, expusă în Franța, Statele Unite, Elveția, Belgia, Italia, operă care se compune din lucrări ce pot părea, la o primă vedere, similare picturii sau, prin iluzia de tridimensionalitate, sculpturii. Apoi, ei sunt inventatorii unei noi tehnici de fotografie, pe care au numit-o art mirroring vivid – un experiment vizual inovator, în care jocul de reflexii asupra unor sculpturi realizate din oglinzi exploatează potențialul creator al luminii și culorii, fără – nota bene – nicio intervenție digitală.
MAITEC. Două generații de artiști din aceeași familie, trei limbaje plastice diferite – sculptură, pictură, fotografie – patru destine care s-au format în proximitate, în efervescența căutării unei voci și a unui drum propriu în artă. Aceasta este povestea învățăturii Maitec, care se dezvoltă și interferează cu parcursul artei românești din ultima jumătate de veac.