Memoria muntelui, de Ioana Sandu, col. Magister, Editura Limes, Florești, Cluj, 2019, 104 p.
Văzute ca o trilogie, ultimele cărți ale Ioanei Sandu dau seamă despre tot ceea ce poeta consideră a fi important acum și aici, dar și în lumea neconjuncturală, eternă: Safire și îngeri (2017), Limanul cu sălcii (2018), Memoria muntelui (2019) – o treime unitară despre originile din cer și de pe pământ ale propriei ființe pământești, duhovnicești și/sau poeticești.
Ființa este una, susține autoarea, chiar și către crepuscul, ba chiar cu atât mai mult atunci, când „numeri pe degete/ opririle” și „timpul nu este nici binevoitor/ nici îndatorat”. Dorul de transcendere a limitei vine firesc, lin, tot așa cum Biografia continuă, cu sens de adjectiv sau mai degrabă de verb fiind acest continuă, căci verbele abundă benefic în poezia Ioanei Sandu, imprimând o dinamică și o tensiune care ține lectorul în alertă: „Unde eşti/ mai încerci o dată podul/ cu stâlpul de sprijin/ în braţe// şi biografia continuă/ cu profilul răsfrânt de soarele puternic,/ cu pasaje îndrăgite în ploile calde/ cu efecte rarefiate/ întregi agonizând/ în coborâşul fiinţei// numeri pe degete/ opririle// mult mai este până la ocolişul de piatră.” (poem citat integral). Albind coborâșurile, culorile dispar și începe desfirarea: „îngerii coboară/ desfiră lumină/ pe înalte lumini”.
Poemele cuprinse în cele două părți, Memoria muntelui și Lumi amestecate, vorbesc despre un sentiment al urgenței, al finalului, al fugii spre alb, spre imaculat, de vreme ce o luciditate discretă măsoară necontenit limitele și răsfrângerile umane („mă strecor printre meandre reci/ repetând că nu sunt în restriște”, „puțin mai lipsește/ până la ruperea trupului/ cu tulburare continuă/ în sunetul slab”, „aleluia este acum/ pentru cine prinde ancora/ cu mâinile în cer”), iar ultimele versuri ale cărții sunt chiar acestea – partea a șasea din poemul Lumi amestecate: Îndată este iarnă/ și ce poate fi însingurare/ iese la răspântii, caută sihăstria/ pe urmele unei zăpezi// își ia rămas bun”.
Prefațatorul volumului este Adrian Lesenciuc, postfața aparținând poetului și editorului clujean Mircea Petean, care a publicat întreaga trilogie, dar și cartea anterioară, Tiparul dinăuntru (2016), prezentată elogios și de Ion Pop la momentul apariției.
Născută la începutul anului 1942, membră a USR, Ioana Sandu a debutat editorial în vremea optzeciștilor, în 1985, într-un volum colectiv, și are, publicate din anul 2006 încoace, 12 volume de autor. Gheorghe Tomozei, la debutul publicistic (1983), dar și, începând din 2006, Constanța Buzea, Barbu Cioculescu, Horia Gârbea, Victoria Milescu, Mioara Bahna și alții au remarcat conținutul ideatic al căutării spirituale care definește poetica Ioanei Sandu, precum și rafinamentul scriiturii.
Ipostaze imaginare ale Piteștilor. Meditații, reprezentări, idei, de Florin Chivoci, Editura Argeș Press, Pitești, 2019, 124 p.
Experimentat jurnalist, Florin Chivoci este la al doilea titlu despre Pitești, după Povestiri dintr-o geografie urbană (2 vol., 2016 și 2018). Cartea e departe de a fi o monografie a unui topos vechi de mai bine de 600 de ani, atestat prin hrisovul domnesc din 20 mai 1388. Introducerea este urmată de patru capitole despre „Târgul de la marginea Europei”: La originile istoriei. În căutarea unei mitologii, O geografie imaginară, Straniul și miraculosul, Poezie și alegorie. Piteștiul pare a fi sub semnul „venitului-și-plecatului”, al tranzitului și al tranzacționărilor. Având acest specific, autor dă în mod clar reperele orizontului de așteptare, specificând faptul că: „Unui oraş al negustorilor i se iartă, îndeobşte, dacă nu face sau n-a făcut niciodată istorie, într-un fel direct şi precis. El poate să hrănească oşti, să înzestreze armate, să fie teatru de operaţiuni militare, să ascundă eroii fugari, să imite Revoluţia din capitală, dar rostul său este să meargă a pas cu Istoria, să i se conformeze, numai în sensul ei…”. Evident, menirea așezării aflate la confluența râului Argeș cu Râul Doamnei este de un alt gen, potrivit subcapitolului intitulat Arhetipul drumului în spațiul piteștean: „Întinderea pe care s-a aşezat lumea Pitescilor a fost cea a împletirii de străbateri din toate zările. Rar vezi un oraș conturat atât de clar de căi cărora le e capăt sau răspântie: nod la confluenţa unor drumuri, cel puţin geografic, pentru un oraș-han, un oraş-staţie, un oraş-popas! Arhetipul «drumului» consacră trecerea dintr-un «tărâm» în altul, dintr-un plan cotidian în altul; drumurile care şi-au dat întâlnire aici au avut menirea de a despărţi «lumea» câmpiei de cea a muntelui sau de a-i întâlni pe oamenii de la şes cu cei dinspre miazănoapte. Omul piteștean, autentic, ar fi atunci consecinţa acestei simbioze câmpie-deal-munte, iar firea sa primară – o contopire de felurite fibre spirituale din tărâm argeşean ori muscelean; metafora drumului – văzută ca element unificator şi de plămădire a fiinţei acestui colț al Munteniei.”
Și totuși, această așezare și-a legat numele de figuri importante ale istoriei și culturii noastre: Negru-Vodă, descălecătorul, Mircea cel Bătrân, Radu de la Afumați, mitropolitul Varlaam, Neagoe Basarab, Constantin Șerban și soția sa, doamna Bălașa, apoi neamul Goleștilor, neamul Brătienilor – sau Dinastia de Argeș, cum o numea Nicolae Iorga.
Mergând pe firul cronologic, în ultimele pagini ale cărții autorul include referiri la scrierile Sandei Movilă, vizita președintelui Charles De Gaulle din 17 mai 1968 („episodul istoric întipărit cel mai adânc în memoria imaginarului recent. Nicio altă vizită sau manifestare de acest fel a maselor desfășurată la Pitești n-a păstrat un ecou atât de puternic în timp”), precum și apariția unor branduri în mare vogă acum câteva decenii, nu numai pe plan piteștean, ci chiar pe plan național: fotbalistul Dobrin, prințul din Trivale, și mult-râvnitul, pe atunci, automobil Dacia, fabricat la Pitești.
Problema, de Gheorghe Schwartz, Editura Hasefer, 2019, 280 p.
Autor cu un ritm editorial debordant, Gheorghe Schwartz sondează, și prin această carte, problematica evreiască, lăsându-se condus și de talentul său de prozator/dramaturg, dar și de curiozitatea de a cerceta o multitudine de lucrări pe această temă. Un subiect perpetuu delicat, cam de la izgonirea lui Adam (și a Evei, implicit) din Rai. De pe oriunde este izgonit, și totuși evreul nu dispare. Iar aceasta, uneori, se datorează și celor din jur, nu numai strict bunului Dumnezeu: „Evreul, omul problemă, a reuşit uneori să fugă din mijlocul mormanului de leşuri ale fraţilor săi ucişi. Şi aceasta este o minune globală a lui Dumnezeu, pentru care este urât evreul: omul problemă nu moare! «Poporul ales» este şi «poporul miracolelor». «Cine nu crede în minuni nu poate înţelege istoria poporului evreu» e o afirmaţie repetată de multe ori. Iar minunile nu sunt minuni mari şi minuni mici, ele sunt pur şi simplu minuni.
O minune în favoarea unui întreg grup deja condamnat a făcut să mă pot naşte. […] Câtă lume cunoaşte, de exemplu, faptul că Radu Lecca, împuternicitul cu problemele evreieşti, fiindcă a fost ireverenţios tratat de şeful diplomaţiei hitleriste, a tergiversat până la capăt deportarea iniţial acceptată a evreilor din Arad, Timişoara şi Turda?” – subliniază Gheorghe Schwartz în revista Arca 4-5-6, 1996, cf. Victor Neumann.
Atent la felul în care este receptată evreitatea și destinul său, autorul pune pe tapet, cu franchețe, întrebări mai rar întâlnite, poate, în discuțiile/dezbaterile dintre evrei: „O fiinţă dragă, fără niciun fel de preconcepţii, m-a întrebat dacă nu cred că şi evreii înşişi sunt de vină pentru câte pătimesc. I-am spus că trebuie să fii evreu pentru a înţelege ce simte un evreu. Dar nu e prima şi nici ultima care (şi-)a pus astfel de întrebări. Iar confirmări a avut destule. Iată: «Pretutindeni unde jidanii s-au stabilit s-a dezvoltat antisemitismul. Cauzele generale ale antisemitismului trebuie să se afle în însuşi Israel, iar nu în cei ce îl combat. De ce oare evreul a fost rând pe rând şi egal maltratat şi urât de Egipteni şi de Romani, de Perşi şi de Arabi, de Turci şi de naţiile creştine? Pentru că pretutindeni şi până în zilele noastre, el a fost o fiinţă insociabilă… un exclusivist… care a ţinut la cultul său politico-religios, la Legea sa.»” Citatul este extras din lucrarea L’antisémitisme, apărută la Paris în 1884, semnată de scriitorul evreu Bernard Lazare.
Partitură pentru ferestrele copacilor, de Romița Mălina Constantin, col. Poezie, Libris Editorial, Brașov, 2017, 104 p.
După Încă un adagio (2014), volumul de debut, poeta publică un nou volum, în care temele sunt sau par a fi aceleași. Numele poetei consună cu poezia ei, Mălina fiind un adagio la numele real. 2017 este anul care înseamnă apariția a două cărți, aceasta și cea care a fost publicată în urma unui concurs de poezie, Des-cântecul lui Dumnezeu (Editura Eurostampa). Dorul de înalt, de piscuri, este mereu regăsit în toate volumele, ca și tălpile, ca semn al conexiunii cu pământul.
Poezia nu numai că îi dă puteri autoarei, ci devine atotcuprinzătoare și ridică tot ce prinde în cale: „zborul nostru este o aprindere/ o inimă cu tălpile goale”. Poezia este mai mult decât poezie, este o muzică a îngerilor, este inițiere pentru a trece spre altceva, care depășește mundanul: „pentru tine se cuvine ca orice colind/ să fie cinat în taină/ rumegând risipirea ca pe o rază/ dintr-o rană înfăptuită la plimbarea de dimineaţă// nu mi-am răsturnat niciodată pâinea/ privind cum ard valurile/ desculţe de tine/ doar palmele văzute ca maestre ale existenţei/ aşteaptă traversarea (euforice) cu pantofi de lac// din linişte viaţa e un zar bătut în perle/ şi dacă s-ar deschide un tonomat cu plante exotice/ pământul ar semăna cu o răstignire unde siropul frunţilor/ ar fi decupat ca un gard viu/ mai jos de inimă// spune-mi că piscul din tine va continua să existe/ va călca pe ape aşa cum plânsul poeţilor/ creşte pe firul ierbii/ apoi se lasă atins şi de ultimul strigăt întârziat” (ultimul întârziat).
Partitură pentru ferestrele copacilor are două așa-numite capitole: „hai-hui prin do-re-mi” și „echilibru fragil”. Poeta își caută (hai-hui) identitatea ca ființă smerită, dar totodată mândră de alegerea ei de a-și lăsa sângele „treierat”, conștientă de tinderea ei spre înalt, de darul ei de a vedea (și de a auzi) prin ferestrele copacilor, precum și cel al recunoașterii sunetului firului de iarbă. Prefața acestui volum, Constanta lirică a vulnerabilității și fragilității feminine, este semnată de Angela Nache Manier, scriitoare stabilită în Franța.
Ion Creangă. Spațiul memoriei, de Ioan Holban, col. Efigii, Editura Junimea, Iași, 2019, 182 p.
Ediția a doua, completată, este structurată de Ioan Holban pe patru capitole: Relaţia autobiografică, Structuri temporale, Naraţiune şi diegeză și Codul cultural. Câmpul memoriei este imprevizibil și profund personal, iar autorul remarcă diferențele de poziționare față de ceea ce a fost deja trăit, abordările diverse față de categoriile temporale care desemnează timpul și vremea: „Eminescu, poetul aflat întotdeauna în căutarea esenţei, simte relativitatea timpului şi semnificaţia metafizică a vieţii. Creangă, însă, ia cunoştinţă de sine istoriceşte, distrugând astfel imaginea spaţiului mitic al copilăriei şi propunând, în schimb, un mit individual, al «sinelui în act» (eul narator în ipostaza eului erou); retrăind vârsta de aur a eului, Creangă află ceea ce Nietzsche numea cu o sintagmă fericită «mântuirea prin aparenţă». Cunoaşterea de sine este pentru scriitorul humuleştean o cunoaştere în şi prin acţiune. Conducându-se după această «filozofie a imediatului», Creangă, în urcarea sa spre origini, va desemna prin vreme anii copilăriei, petrecuţi în Humuleşti: «Ş-apoi Humuleştii, şi pe vremea aceea, nu erau numai aşa, un sat de oameni fără căpătâiu, ci sat vechiu răzăşesc, întemeiat în toată puterea cuvântului». Sintagma vremea aceea, care tutelează demersul eului narator, reprezintă timpul şi spaţiul vârstei de aur trecute a fiinţei.” Cât despre scriitura lui Ion Creangă, Holban remarcă perenitatea formulei: „Intenţia vizualizării eposului anulează argumentele celor ce căutau în Amintiri o structură asemănătoare sau identică cu aceea a basmului; demersul vizează vârsta de aur a omului, dar nu pe aceea idilică, învăluită în aura mitică, ci una concretă, văzută, trăită. Spaţiul reprezentat devine o componentă necesară a procesului de percepere a sinelui în raport cu alcătuirea lumii exterioare căreia îi aparţine decorul. Textul lui Creangă inovează şi la acest nivel, al raportului dintre naraţiune şi prezentare, faţă de proza românească a secolului XIX şi o anticipă pe aceea a secolului XX.”