1.
soarele apunea dincolo de biserică, lent
de parcă din adâncul înserării cineva ne-ar fi privit
printre raze cu răbdarea prin care două ființe
se decid să-și deschidă inima
și-un jar ca o promisiune
în cărămizi și ziduri – eram tineri.
eram tineri. totul era posibil. inima vedea
înainte ca ochii să creadă. însăși viața
părea că vine cu o briză – ne ajungeau
voci îndepărtate, intime.
însă ea stă acum acolo sub boltă
în carnea-i bântuită de dureri și rare
bucurii așteptând parcă smulgerea trupului
de trup – să fie imaginația în stare de cele
mai mari grozăvii?
nici o explicație nu e definitivă, pesemne
de ce ne place cel mai mult ne stingem.
pășesc pe cărarea dintre verzuiri în lină detașare.
în golul din lenta vibrație a trunchiurilor mi se pare
deodată că las în urmă un înger cu umbră de demon.
și-mi aduc aminte de sora bunicii venind zilnic
pe jos la noi, deși bătrână și locuind ea tare departe.
și mereu când dădea să plece Buna mea șoptea:
„mergi cu dumnezeu … „, iar mătușa surâdea
și rostea din pragul ușii – „rămâneți cu sfinții ….”
2.
aidoma cormoranilor crescuți să prindă pești
se scrie pentru cei o mie care mai gustă
poate azi poezia, însă frumusețea
nu te împarte cu nimeni
devorându-te
iar, dacă fiecare moare pentru sine
cel ce moare întru iubire, mai mântuie
din beznă.
se spune că la început unii
erau vânători, alții culegători
azi, doar cei din vârf sunt vânători
restul, gloata-s culegători
năzuind însă cu toții la rangul de vânător.
e seară.
bat clopotele
așa cum au bătut mereu și cum vor bate
până ce sunetul va înfiora treptat
adâncul fiecăruia:
nici apa nu se ridică la cer
deodată, doar picătură cu picătură.
important, nu e nimeni.
important nu e important, iar dacă
un poet nu se stinge subit ci suferă îndelung
întru moarte, ultimele clipe vor constitui o dublă
tortură: – ce va vedea atunci va fi mai important
decât tot ce-a înșirat vreodată.
eu am vorbit mereu dinspre un spațiu
înspre care mă mâna o sete adâncă, suferința –
e cu mâna, ne-a spus un dascăl.
uitându-mă la lume, îi dau dreptate, deși
- cum cel ce în durere se-ntreabă, unde e dumnezeu
și nu-și mai găsește nici în somn consolarea –
nu trebuie să aștepți moartea
spre a înțelege toate astea, însă cine
cine-s cei pe care-i aud
din această depărtare atât de fragilă
să îndrăgim mereu propria durere întipărită
pe un chip necunoscut?
eu l-am văzut în vis cum se ruga, și se ruga
atât de tare încât broboane de sânge
se adunau pe frunte, și se ruga
și ca duh ce știe, și se ruga
și ca om ce ezită
3.
și astfel am trecut abia băgat în seamă – o filă
din nesfârșita carte pe care o scriem și o rescriem
lăsând în urmă trena unor vorbe stinse peste meleaguri
unde puțini au fost și sunt însetați
și-am fost mereu ostenit, căci mă odihneam doar
în frumusețe, cum ai zări într-o limpede apă
o piatră purtând umbra unui surâs –
și mă-ntrebam mereu ce file au fost oare smulse
din cartea vieții aici, unde poezia a fost și este
pe potriva păsărilor
vestind înainte de-a putea fi zărit, țărmul
cineva ne călăuzește mereu, altminteri ne-am mistui
lent în peisaj sorbiți de ademeniri, uitând că suntem
inseparabili – vorbele se sting, intenția rămâne.
nu sunt ceea ce se moare, nimic
nimic de luat, doar de lăsat
saltul nu se face cu ușurință – întreaga viață
se schimbă în câteva clipe, și e începutul
lui a ști, începutul lui a fi
legați de nenumărate ancore, context
de context, nu le bănuim, decât poate
atunci când intrăm în simbioză
cu propria conștiință ieșind
din minte
și-apoi te-ntorci și nu ai cuvinte
și nu ai cuvinte pentru ce ai trăit
în câteva clipe, și goluri imense
se ivesc și se pierd în urmă
și totul e mult mai mult
decât ce numim îndeobște
mister, unde ne așteaptă
un alt fel de iubire
dincolo chiar
de lumină –
revino
4.
vine înspre mine
și-i simt durerea ca val
și ca semn al haosului urcând
din trecutul nemântuit, o durere
hrănindu-se din durerile celor din jur, totul
învăluind așezări și meleaguri într-o
eternizare efemeră
cu toții, iertați de la început, căci niciodată
nu poți vorbi de iertare de unul singur, legați
întru clipă și rătăcire, părtași
la tot și la toate, încât te-ntrebi
unde e cel lângă care te-ar putea cuprinde
o pace adâncă
și când îl simți în preajmă e doar prelungirea
de sfială a propriei inimi, ca tot ne ne-a rămas
și ne rămâne
și-l auzi murmurând – abia am reușit să mă
desprind și ei iarăși mă trag înapoi …
nu-i iertare de unul singur, câtă vreme
suntem atât de legați întru tot și toate.
există un drum al reculegerii, fără de grabă:
printre arbori se uită secolul, cel însingurat
nu mai schimbă vorbe, doar înțelesuri.
sfâșiat între lume și sine
am zăcut, însă cine te mai privește
cu lumina din ochii unui câine?
noaptea, unii se zvârcoleau, alții dormeau mai departe
convinși că dincolo de-o moarte nu-i mai ajunge
nimic și nimeni, apoi
în zori a nins lent. a nins în plină lună mai
peste cireșii înfloriți.
la ce bun însă să pătrunzi misterul de vreme ce
măslinii sunt singurii martori, și apa –
atât de sacră de mă cutremur
5.
ea zace estimp în pat
după o viață de autodistrugere
- cândva am auzit-o noaptea târziu
tușind din greu sub un pod –
și-ntinde acum o mână străvezie
și nimeni în salonul alb, însă ea
ține mâna întinsă, și vede ce nu
a putut vedea într-o viață
a distrugerii de sine
și vede –
și pe termen lung, surâde
și cineva o ține deodată de mână
și ea deschide ochii-n salonul alb
pustiu, în mireasma de roze dinspre ușa
închisă și fereastra lent deschizându-se
6.
și-am pășit pe stradă și era noapte, târziu.
nimeni. doar străfulgerări stinghere de ecran
în spatele ferestrelor, un cer tulbure, însuși
râul era o beznă prelinsă-n tăcerea din jur am traversat
orașul cum aș coborî în abisul din mine
case după case, ziduri după ziduri, cum mulți zăceau
întinși în somn, perete-n perete-n întunericul deplin .
între coloanele unei bănci
un cerșetor dormea lângă câinele lui.
pe piept îi atârna un carton: nenorocirea
celor mulți e norocul câtorva, puțini
și-am lăsat în urmă așezarea
în distanța dintre prosperitate și supraviețuire
pășind printre arbori, cu fiecare răsuflare
părăsind vale după vale, catedrala ferigilor adormite
înlesnindu-mi surâsul constatării: cine iubește deplin
e un nesupus, dincolo de iubire
se află însă ceva nici măcar
bănuit, cum dincolo de pedeapsă
și tortură e trezirea Vederii – abia atunci regii
și cei dăruiți vor putea îngenunchea în fața popoarelor