Scriind despre Critică şi empatie (2017), numeam cronica literară varianta soft a vieţii intelectuale a Constantinei Buleu, căci există și e unanim recunoscută și varianta sa hard. Cercetător ştiinţific la Filiala clujeană a Academiei Române, cu stagii de cercetare în universităţi din Occident, ea este autoarea unor volume impresionante prin informaţie, capacitate de cuprindere şi sistematizare, prin conexiunile multiple pe care le pune în pagină, deopotrivă pedant şi dezinvolt: Reflexul cultural grec în literatură (2003), Dostoievski şi Nietzsche. Congruenţe şi incongruenţe (2004), Patru eseuri despre putere. Napoleon, Dostoievski, Nietzsche şi Foucault (2007), Paradigma puterii în secolul al XIX-lea (2011), Voinţa de putere sub semnul Ideii Europene (2012). Reiau aici doar două dintre opiniile critice: Ştefan Borbély vorbește despre „vocaţia erudită de tip universitar, combinată cu o disciplină bibliofilă de esenţă constructivă, sistematizatoare, caracteristică pentru un om cu har şi chemare pentru actul peren de cultură”, iar Caius Dobrescu o admiră pentru „curiozitatea intelectuală mereu vie, claritatea gândirii, larga deschidere bibliografică şi, nu în ultimul rând, expresivitatea foarte personală a stilului”. Să spun încă o dată că o calitate în plus mi se pare discreta contaminare a celor două fețe ale sale: sobrele ei cărți de învățătură (cum le-am numit cândva) se remarcă prin suplețe, eleganță a frazării, tușe grațioase care valorează enunțurile, tot așa cum cronicile literare își tratează efemeritatea și ușurătatea prin apel la un instrumentar complex, nuanţat, diversificat și academic.
Lucidă, cunoașterea sa fiind și autocunoaștere, se explică ea singură în deschiderea noii cărți. Eseurile mai sus pomenite „reprezintă un constant exerciţiu de exorcizare a obsesiilor culturale prin geometrizări erudite. Fiecare dintre ele a adus cu sine consolidarea convingerii că disciplina documentară şi hermeneutică generează un spaţiu elevat, plenitudinar şi palimpsestic de refugiu, în care timpul prezent al culturii conturează metodologic şi îmbogăţeşte exegetic, ţinând sub control şi rafinând efervescenţa aproape compulsivă care a declanşat întregul proces. Dacă zona mea de confort intelectual este istoria culturii, racordul meu cu actualitatea culturală se manifestă în cronicile scrise lună de lună pentru revista Contemporanul, în anii din urmă, precum şi, anterior, pentru revistele Apostrof, Steaua, Tribuna sau Caietele Echinox”. Și unele și altele motivate de „respectul pentru tot ceea ce este constructiv, creator şi durabil în cultura română”.
Volumul selectează cronici din cei cincisprezece ani de întâmpinare la zi a cărților contemporanilor și este ordonat, mărturisește autoarea, de predilecţia pentru teoretizări culturale, așa încât primele texte incluse în sumar se referă la volume de studii semnate de teoreticieni, cercetători, eseişti şi critici literari din diferite generaţii. Grupate apoi pe genuri şi pe autori, cronicile şi eseurile înregistrează „un plus de valoare literară şi intelectuală, o educaţie stratificată”, criticul fiind, pentru Constantina Buleu, nu doar autoritate care decide ex cathedra asupra valorii unor cărți, ci și învățăcel îndatorat acelorași cărți. De ce Geometrizări? Fiindcă „în cărţile pe care le comentez caut mereu palierele obsesionale, zonele de intensitate narativă sau lirică, pasiunile erudite, încercând să captez curenţii subterani ai scriiturii, şi să le redistribui hermeneutic în structuri logice, geometrizante”.
Cronicile Constantinei Buleu sunt pedante, descriptiv-analitice, parcurgând la pas textul, verdictele fiind strecurate printre rânduri. Se subînțelege că scrie alegând doar cărți care consună propriilor sale (vaste) preocupări și pe care le consideră deja demne de o lectură aplicată. Chiar alegerea lor este deja o valorizare pozitivă. Despre Adrian Marino scrie comentând o micromonografie semnată de Ion Bogdan Lefter, un volum de corespondență cu Constantin M. Popa prefaţat de Paul Aretzu şi Descoperirea Europei, cartea lui Marino însuși, în care acesta oferă definiţia multiplă a faptului de a fi european: „această identitate dezirabilă implică apetenţă pentru dialog cultural decomplexat, civism, criticism şi edificare de sine intelectuală şi creatoare, conjugând simultan vectori de asimilare, integrare şi evoluţie”.Comentează câteva dintre cărțile lui Ștefan Borbély și observă, cu argumente, „combinaţia de altitudine intelectuală, simţ ludic, propensiune artisticizantă şi spirit caustic”, calități care îi definesc scrisul. În cronica la Pornind de la Nietzsche… constată instanţa dedublată ludic a criticului: „de altfel, ludicul intră programatic în regimul existenţial al lui Ştefan Borbély. El îl descoperă şi îl interpretează în schemele mitologice, în textele filosofice, în exegeza ştiinţifică şi în literatură, îl încorporează în propriile scrieri şi îl alimentează pe filieră culturală cu fiecare nouă achiziţie spirituală”; „adoră jocurile, ironiile intertextuale, numerologia, coincidenţele de nume sau iniţiale, câmpurile simbolice şi speculaţiile intelectuale care-i permit să se plimbe prin spaţiile vaste ale culturii, să lege elemente aparent disparate şi să dea o coerenţă hermeneutică solidă din punct de vedere ştiinţific şi încărcată de artisticitate”.
Scrie apoi despre plonjarea în abisalitatea nietzscheană a poetei Aura Christi (Nietzsche şi Marea Amiază), pe urmele maestrului său Nicolae Breban. Sunt comentate cărți ale admirabilului eseist Cătălin Ghiță – Orientul Europei romantice. Alteritatea ca exotism în poezia engleză, franceză şi română și Deimografia. Scenarii ale terorii în proza românească, cu „impecabila armătură critică”, dar și cu „umorul subtil care pigmentează pe alocuri bătăliile teoretice”. Se oprește asupra volumului colectiv Modernism şi antimodernism. Noi perspective interdisciplinare, coordonat de Sorin Antohi. Din Cuvânt înainte reține observația că „prin discursurile şi ideile lor, Sorin Alexandrescu, Matei Călinescu, dar şi alţi teoreticieni şi cercetători români demonstrează faptul că există deja un canon al temei modernism – antimodernism elaborat de români, iar acest volum reprezintă o dovadă clară a înaltei calităţi intelectuale a creatorilor săi”. Mai scrie despre Benzile desenate şi canonul postmodern (Ion Manolescu), disputa modernism – postmodernism din perspectiva lui Dan Eugen Raţiu, neomedievismul postmodern descris de Ileana Vesa, exegeza italiană a lui Mircea Eliade (Giovanni Casadio, Pietro Mander). Câteva cronici sunt dedicate lui Dan C. Mihăilescu sub titluri precum Caligrafiile plăcerii sau Iubire, penitenţă, dar şi detaşare critică, neocolind cartea de dialoguri ale acestuia cu Daniel Cristea-Enache. În cartea lui Andrei Pleșu, Despre frumuseţea uitată a vieţii, descoperă „o încântătoare strategie sapienţială, adaptată la dinamica veacului şi fragmentată de necesitatea evadării din excesul de prezent sau de impulsul aprofundării sale secvenţiale printr-un exerciţiu reflexiv rafinat şi viu, capabil să transforme hermeneutic aspecte banalizate ale vieţii în miracole ale spiritului”.
Despre Augustin Buzura și romanul Raport asupra singurătăţii: primul caiet, „excelentă desfăşurare de talent scriitoricesc şi de construcţie romanescă profesionist orchestrată […] o incursiune analitică în scris şi în viaţă, în capacitatea celui dintâi de a o cuprinde, de a o explica şi de a o asigura pe cea de a doua, atrăgând subtil cititorul în labirintul textual şi insinuându-se în lăuntricitatea acestuia până la a face din el un complice captiv şi fascinat”. Rețin și cronica la Dulcea poveste a tristului elefant, romanul Dianei Adamek: „În cuceritoarea sa replică în oglindă la Călătoria elefantului, autoarea se joacă cu mici izbucniri intertextuale, pentru ca în final să cedeze plenar şi transparent impulsului său ludic, transportându-se narativ în spaţiul propriului său imaginar, unde partener ficţionalizat de dialog îi este nimeni altul decât José Saramago”. Mai multe texte sunt dedicate lui Norman Manea („regimul pluriperspectivic, fisional al prozei” acestuia, „lăsând să se întrevadă faptul că, graţie puterii de unificare şi de revelare a scrisului, la capătul tuturor acestor naraţiuni în oglinzi multiple, lacunare, povestirea despre celălalt, cu şi pentru celălalt este, de fapt, o povestire despre sine însuşi”). De câte ori descoperă un filon ludic, Constantina Buleu îl subliniază, semn că și în scrisul ei acesta deține un loc important, relativizând crispări teoretice, prea abstracte. De aceea, scrie cu evidentă plăcere despre cărțile lui Radu Țuculescu. În Umbra penei de gîscă, de pildă, reține „propensiunea ludică (şi semiotică pe alocuri)” care îi permite „să opereze magic şi intertextual în materia «realului», să interpreteze semnele acestui real şi să răsfrângă sensurile ambiguizate în ordinea creaţiei şi a condiţiei creatorului de carte”. Sunt comentate cărți de Mihai Dragolea, Andrei Bodiu, Ilie Rad (cu un „discurs fluid, în care jurnalul propriu-zis se prelungeşte firesc în eseuri şi pagini de istorie culturală, rafinate hermeneutic şi îmblânzite de o sensibilitate aparte”), Mircea Petean, Marcel Mureșeanu (spirit „senin, înţelept, generos şi ludic”, așa încât „viziunea thanatică funcţionează întotdeauna ca revelator pentru afirmarea vieţii, pentru mărturisirea aderenţei la plinătatea existenţială, la bucuria viului.”)
Așadar, critica de întâmpinare a Constantinei Buleu păstrează legături strânse cu subtilitatea eseului, dar și cu rigorile studiului academic, astfel încât oferă de fiecare dată informații competente și profunde despre „timpul prezent al culturii”.
Constantina Raveca Buleu, Geometrizări,
Editura Limes, Florești 2019, 204 pagini