S-a răspândit, în ultima vreme, o structură literară care, grefându-se pe unele dintre trăsăturile caracteristice ale postmodernismului, vrea să justifice și tinde să contureze o nouă specie a prozei. Întrucât nu este încă omologată, noua specie este numită și definită prin comparație/asemănarea cu speciile existente: jurnal atipic, enciclopedie a înțelepciunii (T. Urian, în Viața Românească, nr 8/2019), jurnal de idei (G. Liiceanu în Caiet de ricoșat gânduri, Ed. Humanitas,2019), antologie etc. Se recunoaște însă că noua structură se deosebește de cele ale căror denumiri i se atribuie ocazional. În ceea ce ne privește propunem denumirea suită literară întrucât, ca și suita din muzică, este constituită din mai multe părți ori dintr-un ciclu de piese, scrise în aceeași tonalitate, dar fiind contrastante prin caracter și mișcare/dinamică.
Cunoașterea umană în formele ei: științifică, religioasă, artistică etc., practică două operațiuni esențiale, analiza și sinteza. Analiza procedează la examinarea detaliată a obiectului cunoașterii, iar sinteza are ca obiectiv înfățișarea unei imagini de ansamblu a acestuia. Exprimarea (verbală, scrisă, desenată, pictată, muzicală etc.) a rezultatelor cunoașterii dă naștere disciplinelor, genurilor și speciilor științei, religiei, artei. Cunoașterea literară se încadrează acestei axiome, iar rezultatele ei sunt textualizate în genuri, specii și subspecii literare analitice (proverbul, aforismul, reflecția, epigrama, nota, meditația etc.), sau de sinteză (schița, nuvela, romanul, poezia, poemul etc.).
Suita literară este o sinteză de specii și subspecii literare analitice precum aforismul, reflecția, maxima, proverbul, eseul, nota semnal, nota de lectură, portretul literar, definiția, reclama comercială etc. Momentele structurale, secvențele suitei par a fi niște insule apropiate grafic, dar care comunică, de cele mai multe ori, foarte vag. Ca structură literară, suita literară se practică de cel puțin un secol, dar fără a fi denumită astfel. Răspândirea actuală a unui asemenea mod de textualizare este justificată prin schimbările prezente din societate și mentalitate. Simpla alăturare a secvențelor disparate atestă fuga de uniformitatea la care, scriitorul și cititorul sunt siliți de societatea contemporană, care copleșește prin promovarea produselor materiale de masă și, prin ricoșeu, a spiritualității de masă. Este, probabil, și o expresie a crizei de timp, a rapidității vieții, ”a vieții în fugă”, căreia i se adaptează atât creatorul literar cât și cititorul.
Dintre promotorii suitei literare, ne vom referi doar la cei mai reprezentativi, Gheorghe Grigurcu dintre contemporani, iar dintre predecesori Lucian Blaga.
***
În paginile revistei Familia de la Oradea, cunoscutul poet și critic literar Gheorghe Grigurcu publică, număr de număr, la rubrica Asterisc, câte un articol important după opinia redacției, de vreme ce, de obicei, este plasat imediat după editorial.
Articolele au un titlu și o tematică variabilă, dar forma de redactare, structura este aproape identică de la un număr la altul al revistei.
Forma de structurare a textelor respective te determină să presupui că articolele acestea reprezintă o specie distinctă, poate nouă, a genului epic.
Pentru a verifica supoziția, vom proceda ca și în alte științe, de exemplu în biologie, unde prin descrierea „organismului” se constituie baza sistematicii, a încadrării lui în tipologia genului.
Examinând textele publicate de Gheorghe Grigurcu în numerele succesive ale Familiei din acest an, constatăm că fiecare articol este o combinație/succesiune de specii și subspecii diferite ale genului epic.
Articolul Donjuanismul lecturii din numărul 1/ianuarie 2019 al revistei Familia (paginile 6-8) include 3 aforisme, 5 reflecții/cugetări, 2 documente literare și o amintire. Între aforismele din articol se numără paradoxul : „Uneori te simți mai sărac prin ceea ce știi și mai avut prin ceea ce nu știi”. Din una dintre cele cinci cugetări/reflecții se inspiră titlul articolului: „Donjuanismul lecturii. Cu fiecare carte care îți place, treci de la o fantasmă la alta, erotizându-le în succesiunea lor. Mariajul cu o singură carte poate fi teribil”. Cele două documente menționate reprezintă: un „citat” dintr-o scriere a lui Teodor Baconsky și un fragment dintr-un comunicat al Mediafax pe care autorul le reproduce fără vreo introducere sau comentariu, în spiritul presei de informație. Am zice fără să ia atitudine, dar însăși selectarea este o atitudine, căci furnizează cititorului, prin alegerea/selecția făcută din masa informațiilor, premizele pentru o anume judecată: revalorizarea operei lui Cioran, în primul caz și cultivarea respectului față de personalitatea lui Lucian Blaga, în cel de al doilea caz. Amintirea publicată relatează întâlnirea frecventă cu un bătrân, ce-și etalează decorațiile de „veteran de război sau cavaler al stahanovismului”. Autorul își face cunoscută poziția față de acest fapt, care îi inspiră milă față de persoana bătrânului, dar și față de societatea al cărei mesager este.
Articolele lui Gheorghe Grigurcu din următoarele numere ale revistei Familia din 2019 reprezintă variante ale structurii compozite a articolului din numărul 1, cu reluarea sau dispariția unora dintre speciile și subspeciile epice menționate ori schimbarea dozajului lor și apariția altora noi.
În articolul lui Gheorghe Grigurcu din numărul 2/februarie 2019 al Familiei (pp.34-36) remarcăm existența unui portret literar al lui Marin Mincu, „critic și poet marcant … un megaloman agreabil… agitat, interesat, extrem de mobil, (cu) alură de muschetar… cultivat, laborios”. Făcând o paralelă între Marin Mincu și Nicolae Breban, autorul este de părere că „Ambii vor să fotografieze eternitatea folosindu-se de aparate ce poartă, foarte la vedere, mărcile de fabricație ale efemerului”.
Titlul articolului este inspirat de reflecția: „Tradiția cea mai nobilă cu putință: Dumnezeu a devenit poet creând lumea”.
Reținem din text și o notă de lectură referitoare la Jurnalul lui Kafka privind păcatele pedepsite cu moartea în credința husită. Consemnând informația, autorul se întreabă dacă nu sunt păcate și monstruozitățile comise pentru combaterea celorlalte păcate.
Există în acest articol și note-semnal privind faptul că „Limba română s-a înavuțit cu un cuvânt nou: ghidism (de la ghid)”.
Articolul lui Gheorghe Grigurcu din numărul al 3-lea pe 2019 al revistei Familia (pp.7-9) evidențiază apetitul autorului pentru concizie și pentru inedit, originalitate, semnificație și impact puternic. În afara formelor literare menționate până acum, el recurge în acest scop la maxime („Eleganța: frivolitatea frumuseții”) sau la reproducerea unei reclame comerciale a Teatrului „Volksbühne” din Berlin.
În articolul său din numărul al 4-lea al revistei Familia din 2019, Gheorghe Grigurcu folosește în redactarea speciei literare pe care o cultivă și proverbul. Chiar titlul articolului, Proverb adaptat, dovedește aceasta: „Proverb adaptat: spune-mi pe cine bârfești, ca să-ți spun cine ești”. De asemenea, folosește definiția, dar nu ca expresie a unei operațiuni logice (genul proxim și diferența specifică), ci ca expresie literară, artistică. Iată definiția literară a termenilor epigon și uitarea: „Epigon. Maniacala dorință de-a copia modelul, nu de-a încerca să-l asimilezi, fapt riscant”; „Uitarea: un premiu pe care ți-l acordă viața pentru dezagrementele ce ți le-a hărăzit, dar un premiu cu care nu te poți mândri”.
Deducem, din cele spuse mai sus, că nu există decât limite dimensionale, de volum, în alegerea speciilor și subspeciilor epice folosite pentru redactarea speciei epice, căreia îi aparțin articolele lui Gheorghe Grigurcu din Familia, în 2019. Se impune folosirea celor succinte.
Articolele lui Gheorghe Grigurcu din numerele 5 și 6 din 2019 ale revistei Familia nu aduc informații în plus pentru precizarea speciilor și subspeciilor epice folosite pentru redactare și pentru definirea speciei literare căreia îi aparțin aceste texte.
La finalizarea trecerii în revistă, a „descrierii” organismului literar/ființei literare existente în articolele lui Gheorghe Grigurcu din numerele 1-6/2019 ale revistei Familia, reținem cele două elemente ce o caracterizează/individualizează: structura compozită, formată din alte specii și subspecii epice, alese dintre cele de mici dimensiuni/volum. Asemenea individualități există și în alte ramuri ale artei. Dintre ele, pentru a nu mai reda in extenso procesul de comparare și selectare, vom spune că cea mai apropiată este suita muzicală, definită ca o compoziție muzicală din mai multe părți, ori un ciclu de piese muzicale scrise în aceeași tonalitate, dar contrastante prin caracter și mișcare. Constatăm deci existența a două forme asemănătoare de structurare a creației artistice în muzică și literatură, suita muzicală și suita literară. Nu este o excepție, ci încă o confirmare a faptului că în ramurile diferite ale stiinței și artei există/se produc fenomene asemănătoare/apropiate: impresionismul din pictură își are replica în critica literară impresionistă, mecanica cerească în mecanica socială promovate, ambele de Spiru Haret, determinismul din biologie în determinismul istoric etc. Sau, ca să apelăm la o referință recentă, existența unor „similitudini surprinzătoare între arta barzilor nordici și muzica de jazz sau pictura lui Picasso”. (Viața Românească, nr. 6/2019, pp.16-17)
Specia literară căreia îi aparțin articolele publicate de Gheorghe Grigurcu în revista Familia, în 2019 este, deci, suita literară.
Gheorghe Grigurcu este un scriitor prolific. El cultivă suita literară și în paginile revistei Convorbiri literare. Ne referim la seria articolelor publicate în numerele din 2018 și 2019 ale Convorbirilor.
Suitele literare din Convorbiri au aceeași structură compozită formată din aforisme, reflecții, documente etc. Ele abundă în intertextualitate. Autorul citează fragmente semnificative din și despre scriitori (Kafka, Tolstoi, Balzac, Pavese, Shaw etc), filozofi (Aristotel, Cioran, Berdiaev, Kirkegaard…), teologi (Sf. Augustin, monseniorul Ghika), oameni de știință (Konrad Lorenz), politicieni (W. Gombrowicz, Simone Weil). Din presă, sunt citate frecvent Dilema veche, Click, România liberă, Historia. Aproape totdeauna citatele sunt fără comentarii introductive sau finale ilustrând obsesia autorului pentru obiectivitate, concepția autorului despre informație ca sursă de cunoaștere și nu de manipulare politică. Curiozități de genul: speranța de viață și modul de viață al albatroșilor, informația că sfârșitul lumii va avea loc la 10 mai 2061, recordul mondial de mers pe picioarele dinapoi al cailor, asezonează distractiv și colorat textul. Aforismele și reflecțiile de factură personală se inspiră din viața cotidiană sau din universul livresc.
***
In urmă cu exact o sută de ani, în 1919, debuta în volum, cu poezie în plan literar și cu reflecții și cugetări pe teren filozofic, Lucian Blaga, în placheta Pietre pentru templul meu, Biroul de imprimate „Cosânzeana” Sibiu, 1919, aparținând, după opinia noastră, speciei suitei literare. Aceleiași specii îi aparțin volumele Discobolul și Ferestre colorate. Secvențele suitelor literare ale lui Lucian Blaga conținând gânduri, idei, păreri, meditații, reflecții erau numite și publicate sub titlurile „Cugetări” „Frânturi”, „Frângurele”, „Fragmente”, „Însemnări”, n.n.). Termenul aforism nu era uzitat. Abia prin 1944, reputat creator în domeniu, Lucian Blaga, a folosit termenul aforism, dar pus în ghilimele, „aforism”. (Lucian Blaga, Aforisme, Editura Humanitas, 2008, p.8.)
Suita literară Pietre pentru templul meu conține șapte mici eseuri însoțite de aforismele și cugetările corespunzătoare tematic. Aceste aforisme sunt generate de trăirile interioare ale unui student la teologie și filozofie, fiind formulate îndeosebi pe teme filozofice și religioase. Blaga nu formulează aforisme și cugetări umoristice, ceea ce concordă cu tematica abordată și, probabil, cu firea autorului.
Primul eseu se referă la temeiurile pe care trebuie să ne fundamentăm existența. Printre cele 32 de secvențe filozofice sau religioase însoțitoare acestui prim eseu se află și următorul aforism : „Filozofia e <bemolul> vieții: toate tonurile sufletești le adâncește cu o jumătate de ton”. Reproducem și o reflecție religioasă: „Cântecul unei păsări din tăcerea unui codru secular e glasul lui Dumnezeu din tăcerea veșniciei”. (Lucian Blaga, Aforisme, Editura Humanitas, 2008, pp.8,11.)
Al doilea eseu tratează despre multitudinea sensurilor termenilor folosiți în comunicare. Iată una dintre cele 25 de cugetări pe tema eseului: „E tragică soarta timpului nostru: ne trebuie o religie, dar nu găsim nicăieri un Dumnezeu pentru ea!”
Examinarea limitelor științei constituie tema celui de-al treilea eseu. „…Se pare că însăși ființa lucrurilor îi este inaccesibilă” cunoașterii științifice. Ea „prinde cel mult învelișul faptelor”, apreciază Lucian Blaga. Autorul se pronunță în favoarea cunoașterii transcendente, ce folosește „speculațiile asupra acelei regiuni a lucrurilor, în care cu mijloacele profane ale experimentului și observației nu putem ajunge” (Ibidem, p.17). Acestei părți îi sunt atașate 33 de cugetări, majoritatea filozofice, precum: „Ținem la viață ca la o femeie iubită: pe zi ce trece îi descoperim mai multe scăderi și totuși nu ne putem despărți de ea”. Unele meditații filozofice asupra prezentului atestă că Lucian Blaga era un observator atent și un reformator idealist. Într-o perioadă în care idealurile naționale, sociale și politice se afirmau din plin, chiar cu violență, Lucian Blaga insista pentru manifestarea permanentă, continuă, neîntreruptă a caracterului moral al acestor idealuri: „Idealul unei omeniri, căreia moralitatea să-i fie ceva organic și natural, al unei omeniri, care face binele în chip necesar, nu mă încântă tocmai așa de mult, căci moralitatea pentru mine are valoare în primul rând prin aceea că trebuie s-o cucerim în fiecare zi din nou”. Cugetările religioase de aici ilustrează profunzimea gândirii și sensibilitatea autorului: „Religia multora nu e decât amețeala, ce ei o simt privind în abisul existenței” (Ibidem, pp. 22, 24).
Condițiile creației culturale individuale sau ale unui neam, ale unei epoci, constituie tema celui mai amplu dintre eseurile plachetei, eseul al patrulea. Autorul insistă asupra a două dintre condiții: „o concepție adânc trăită despre menirea omului pe pământ și despre ființa misterioasă a lumii din preajma noastră”; „o anumită atitudine sufletească în fața vieții și a lumii”, care nu trebuie să fie „teorie, ci o reacție, mai mult trăită decât cugetată”. (Ibidem, p.27 Prima dintre condiții este versificată în „eu nu strivesc corola de minuni a lumii…”). O cugetare religioasă ce însoțește acest eseu exprimă plenar ideea călăuzitoare a vieții autorului: „Doamne, să nu mă lași niciodată să fiu mulțumit cu mine însumi!” Personificarea este folosită pentru a preciza filozofia de viață a altora: „Filozofia iederii: numai târându-te te poți înălța”; „După ce apune soarele, orice licurici crede că el îi e locțiitorul”. (Ibidem, pp. 42, 46, 48).
Cel de-al cincilea eseu încearcă să explice de ce nu se ajunge la rezolvarea „problemelor mari”, a „problemelor ultime” ale cunoașterii. Autorul indică două cauze: cunoașterea științifică în loc să avanseze bazându-se pe faptele de intuiție (pe cunoașterea empirică) se întoarce făcând din acestea probleme de cunoaștere; cunoașterea transcendentă nu este curățată, din când în când, de „fetișii vechi”. Cităm una dintre cugetările pe temă religioasă, ce însoțesc eseul: „În nimic n-a fost omul atât de pretențios, de mândru și de nerușinat ca în părerile sale despre divinitate: inchizitorii ziceau că Dumnezeu e Inchizitor”. Și un paradox: „Întunerecul nu trebuie să-l luminăm pentru ca să-l putem vedea”. (Ibidem, p. 52).
Relația dintre rasă și cultură, cercetările și descoperirile din biologie ale lui Mendel, aplicarea lor ipotetică la oameni, sunt abordate în cel de-al șaselea eseu. Cele 67 de secvențe aferente sunt predominant cugetări filozofice: „Când o idee o prefacem în Moloh-ul căruia îi jertfim toate celelalte idei să știm că facem metafizică”. (Ibidem, p.66)
În ultimul eseu, Blaga tratează problema modernizării României, a progresului ei cultural după înfăptuirea Unirii din 1918. O analiză a fenomenului la nivel european, a rolului occidentalizării sau a contribuției proprii la modernizarea culturii unor popoare, îl duce pe autor la concluzia priorității efortului intern, situație în care „aleșii poporului”, personalitățile culturale au de jucat rolul central. O cugetare filozofico-religioasă ilustrează convingător tema eseului: „Cele mai minunate cuvinte, ce-au fost rostite pe pământ, sunt: <Împărăția lui Dumnezeu nu vine cu înfățișare externă. Nici nu poți zice că este aici sau dincolo, căci iată împărăția lui Dumnezeu este în voi înșivă>. Orice reformă radicală religioasă trebuie să purceadă din cuvintele acestea. Să nu pornească oare și la noi, tot de aici?” (Ibidem, p.80)
Suitele literare ale lui Lucian Blaga prin micile eseuri și cugetările textualizate țin de creația sa filozofică. O atestă, între altele și faptul că, o parte, au fost republicate sub titlul de Incercări filozofice, Editura Facla, Timișoara, 1977. În prefața volumului Zări și etape, Lucian Blaga scrie că a inclus în această carte „diversele încercări filozofice, apărute între anii 1919 și 1930, toate anterioare Trilogiilor” și le publică deoarece a constatat „că ele ar putea să intereseze încă pe atâția din rândurile noilor generații”. Textele „cuprind fără îndoială o seamă de prefigurări ale concepției sistematice de mai târziu” constituind „prefigurări, tatonări, etape”. (Lucian Blaga, Zări și etape, Editura Minerva, 1980, p.7).
În context, semnalăm cititorilor volumul Caiet de ricoșat gânduri sau despre circulația ideilor de-a lungul timpului, Editura Humanitas, 2019, jurnal de idei structurat pe modelul suitei literare și care ar putea să fie, ca și în cazul lui Blaga, o treaptă spre constituirea unui sistem filozofic de către autor, Gabriel Liiceanu.
***
În câmpul literar se produc permanente schimbări, unele genuri și specii literare înfloresc, iar altele se ofilesc. Alexandru Zub constata că „memorialistica recluziunii politice – detentio honesta în expresie juridică – a ajuns în ultimii ani, din motive lesne de înțeles, un gen foarte cultivat”. (Expres cultural, nr. 5/2019, p. 4)
Suita literară nu este o specie nouă a prozei, ci o specie care a dobândit o mai largă răspândire în actualitate, ca modalitate, a scriitorului și cititorului, de a ține pasul, prin redactarea concisă și structurarea fragmentară, cu viteza amețitoare și masa copleșitoare a informațiilor de comunicat și receptat. Cultivând polifonia narativă și viziunea caleidoscopică a realității, suita literară oferă o alternativă uniformizării, automatismului și rutinei specifice modernității.
Admiterea existenței unei specii a prozei literare precum suita literară ar deschide noi perspective în abordarea creațiilor Școlii de la Târgoviște, evitând tautologii ori imprecizii frumos formulate de genul: „texte care nu sunt nici romane, nici povestiri, nuvele sau schițe, ci pur și simplu texte”; „… Dicționarul lui Mircea Horia Simionescu nu este nici eseu, ignorând „legea demonstrației”, nu este nici roman sau culegere de proze scurte pentru că nu admite canoanele legilor povestirii, ci «e o literatură fără alte preocupări»”. (Ion Holban, în Convorbiri literare, nr. 8/2019, pp.37,39)