Poligon al diversiunilor de tot felul organizate de politicieni aflați în deficit de credibilitate, sau pentru a acoperi eșecuri de politică internă, relațiile dintre români și maghiari rămân în mod real o mare necunoscută. Foarte mulți români își imaginează că știu totul despre maghiari fără să fi călcat vreodată prin teritoriile locuite de aceștia și am toate motivele să cred că și reciproca este valabilă. Cu siguranță, însă, dincolo de ceea credem noi că își imaginează ceilalți despre noi, cel mai bine este să încercăm să ne informăm din surse directe. Un cercetător din Satu Mare, Felician Pop, bilingv (română și maghiară) a avut ideea ingenioasă de a scrie o teză de doctorat din care a rezultat un volum, al cărui titlu spune totul: Imaginea românilor în operele scriitorilor maghiari.
Din capul locului trebuie să spun că perspectiva teoretică de abordare a unui subiect atât de generos nu mi se pare cea mai fericită cu putință. Cartea lui Felician Pop se dorește a fi un studiu de imagologie, știință pe care autorul o definește în felul următor: „Imagologia studiază modalitatea de constituire și evoluție a imaginii pe care un popor o păstrează pe seama altuia, fie el vecin sau mai îndepărtat. Această imagine se conturează inițial în zonele de graniță sau în provinciile în care, sub stăpânirea unor state multinaționale, coabitează și-și influențează concepțiile mai multe grupuri etnice. În primul caz, imaginile pe care și le formează unele popoare despre vecinii lor se cristalizează într-un portret robot” (p. 21). Obiecția de fond este aceea că funcția literaturii, a prozei în primul rând, este aceea de a descrie o realitate, nu de a compune o imagine menită să se transforme într-un „portret robot” al unei etnii. Într-o zonă de pronunțat mixaj etnic, cum este nordul Transilvaniei, românii și ungurii se învecinează, se ciocnesc în fiecare moment unii de alții, își dau binețe și își cer reciproc sprijinul fără a face prea mare caz de limba vorbită acasă de fiecare. Autorul remarcă, puțin uimit, că, de pildă, în opera lui Wass Albert, considerat de mulți criminal de război și antiromân visceral, nu a găsit niciun cuvânt ostil scris de acesta la adresa etnicilor vorbitori de limba română. Dimpotrivă, toate personajele sunt descrise individual, le sunt trecute în revistă calitățile, este conturată o anumită viziune despre viață, dar autorul (ca mai toți ceilalți prozatori maghiari care au scris despre români, de altfel) se ferește să tragă concluzii generalizatoare și să schițeze portrete robot definitorii pentru o nație, fie ele și caricaturale precum cele ale lui Eminescu („bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subțire”). Nu este mai puțin adevărat că din calitățile și defectele personajelor de etnie română se poate ajunge la generalizări și chiar la portrete robot, dar nu cititorul de romane este chemat să facă acest demers, ci, poate, ideologii și eseiștii, ale căror scopuri nu sunt întotdeauna dintre cele mai curate.
Cel puțin teoretic, demersul imagologic al lui Felician Pop presupune o intenție de abordare comparativă pe patru paliere diferențiate: 1. „comparația temporală”, adică o „anume contextualizare diacronică prin care se poate observa evoluția temporală a clișeelor și motivelor fundamentale, cu evidențierea cauzalității care a determinat sistemul evolutiv sau involutiv”; 2. „comparația spațială”. Presupune compararea felului în care sunt văzuți românii în literatura maghiară, comparativ cu felul în care sunt văzuți românii în literaturile altor popoare mitteleuropene; 3. „comparația etnologică”: felul în care literatura maghiară reflectă imaginea altor etnii din arealul comun; 4. „comparația culturală”, felul în care anumite teme și clișee culturale au migrat în literaturile diverselor etnii care compun spiritualitatea acestor ținuturi. Este posibil ca din rațiuni firești de spațiu, autorul să-și fi redimensionat lucrarea și să fi regândit organizarea ei. Pentru că din punctele 2, 3, 4 autorul reține în carte doar referirile autorilor maghiari la români, nu și cele la slovaci, sârbi, ucrainieni, cehi și la alte etnii din areal. Acest fapt duce la un fel de redundanță a lucrării, aceleași cărți, cu aceleași citate și aceleași personaje învârtindu-se mereu prin fața cititorilor pe diversele paliere ale demonstrației, ca și cum s-ar afla pe o scară în spirală. Bref, eșafodajul teoretic, firesc pentru o lucrare de doctorat, mi se pare prea somptuos pentru pretențiile unei cărți de interes general, menite să se adreseze unui public eterogen.
Mi se pare că materia supusă analizei (cel puțin cea cuprinsă în carte, nu știu cum arată lucrarea de doctorat), s-ar fi pretat mult mai bine și mai clar la o abordare de felul a ceea ce criticul Cornel Ungureanu numește „geografie literară”. Ar fi fost necesară o delimitare a teritoriului geografic, o periodizare istorică precisă (când/cât a aparținut de maghiari, când/cât a fost principat independent, când/cât a aparținut de habsburgi, când/cât de România Mare, când/cât nordul Transilvaniei a trecut din nou la Ungaria, literatura în comunism și în perioada de tranziție de după deșirarea cortinei de fier. Apoi ar fi trebuit identificate operele scriitorilor maghiari (și români) apărute în aceste circumstanțe istorice precise, observat dacă există tematici comune, felul în care au migrat temele și abordările stilistice de la unii la alții, felul în care (dacă a fost cazul) percepția scriitorilor maghiari despre români a suferit modificări între anii României Mari și cei ai Tratatului de la Viena, de pildă. Culmea este că toate aceste informații există în cartea lui Felician Pop. Dar punerea lor în text, cumva arborescentă, cu revenirea în capitole diferite la aceleași fragmente de roman și personaje are toate șansele să-l facă pe cititor să piardă firul demonstrației. În plus foarte multe dintre operele scriitorilor clasici maghiari sunt citate de autor în edițiile românești, apărute la Kriterion în perioada comunistă sau chiar mai încoace, după anii 2000. Lucrul în sine este de lăudat, mai ales că multe dintre aceste romane sunt valoroase și ele vor stârni cu siguranță interesul unor cititori nevorbitori de limba maghiară. Dar când, spun la întâmplare, prima citare a lui Jókai Mór este cu o carte apărută în limba română în anii 1970 sau după 2000, într-o carte cu o asemenea temă, autorul ar trebui să adauge la acea primă notă și anul în care a apărut ediția princeps. Situație valabilă pentru toți autorii maghiari traduși în limba română. Pentru că nu toți cititorii români sunt familiarizați cu istoria literaturii maghiare și este posibil să-și imagineze că venerabilul clasic este contemporanul nostru. Am exagerat intenționat cu Jókai Mór, pentru că este cel mai cunoscut, dar vă asigur că situația se repetă cu mulți alți scriitori maghiari despre ale căror biografii nici eu nu știu mare lucru. Este adevărat că spre sfârșitul volumului Felician Pop rezolvă și această problemă. Scrie niște excelente recenzii ale cărților din care a citat copios de-a lungul studiului, prilej pentru a adăuga și câte o foarte utilă fișă bio-bibliografică a autorilor respectivi. Dar ar fi fost mult mai util dacă aceste fișe ar fi apărut sub formă de note la primele apariții ale numelor respective, sau la sfârșitul volumului, sub forma unui dicționar de nume.
Din tot ce am scris până aici s-ar putea trage concluzia greșită că această cronică demolează cartea lui Felician Pop. Nici vorbă de așa ceva. Așa cum notam mai devreme, într-un loc sau altul al cărții, autorul dă răspuns tuturor problemelor de conținut care pot să apară pe firul lecturii. Dacă acestei cărți i se poate aduce o critică, aceasta ține exclusiv de organizarea materiei, care ar fi putut să fie mai prietenoasă cu cititorii nefamiliarizați cu o tematică atât de incitantă, dar și plină de întorsături, care necesită multă finețe de interpretare pentru a fi înțelese așa cum trebuie. Excelente sunt capitolele care pun în evidență elementele comune dintre literaturile română și maghiară, felul cum temele și chiar abordările stilistice au migrat din limba română în limba maghiară și invers la scriitori care au trăit în același teritoriu și în același timp istoric, indiferent de situația politică de la vremea respectivă. La fel cele despre marile evenimente istorice în care au fost implicați români (răscoala lui Horea, revoluția de la 1848, Supplex Libellus Valachorum, primul război mondial, Marea Unire, cedarea Transilvaniei de nord, perioada comunistă) văzute prin ochii și sensibilitatea scriitorilor de limbă maghiară.
Felician Pop a făcut mult pentru cunoașterea reciprocă și apropierea dintre culturile română și maghiară. I-a tradus în limba română pe mulți dintre clasicii literaturii maghiare și în limba maghiară pe autorii români. Această carte produce revelația unei incredibile armonizări a literaturii dintre cele două țări, dincolo de strigătele mereu războinice ale politicienilor lipsiți de scrupule. Iar pe post de concluzie, o însemnare plină de tâlc a fostului Rege Carol al II-lea aflat în surghiunul său lusitan: „La șapte, cocktail la Cpt. Simpson, destul de multă lume, mai ales englezi. A fost și Horthy care a vorbit lung despre politică cu Duduia, zicând între altele că s-a făcut o mare greșeală că România și Ungaria nu au fost unite împotriva slavilor. A uitat că mare parte a vinei în această lipsă de colaborare a fost tocmai a lui”. À bon entendeur, salut!
Felician Pop, Imaginea românilor în operele scriitorilor maghiari, Prefață de George Achim, Editura Limes, Florești-Cluj, 2019, 248 pag.