Nicolae Manolescu este acel tip de autor pe care, dacă îl privești de la distanță, ai impresia că este ușor de sintetizat, dar pe măsură ce intri în substanța operei sale, te pierzi ca într-un labirint de oglinzi fără a mai fi sigur dacă ceea ce vezi este chiar omul sau o imagine a lui reflectată. În mod paradoxal, în momentul în care încerci să îi definești personalitatea literară, primul lucru care îți vine în minte este o sumă de truisme și banalități, menite să acopere o realitate de infinită complexitate și bogăție a detaliilor. Pe măsură ce te afunzi în opera sa țesătura devine tot mai strânsă, dimensiunile ei se extind rizomic, iar șansele tale de a o împacheta într-o formulă sintetică scad drastic. În general, fără a fi cu totul greșite, conceptele prin care critica literară încearcă să fixeze specificitatea scrisului lui Nicolae Manolescu în domeniul literaturii sună sărăcăcios și sunt cumva inadecvate, precum o cămașă prea strâmtă, care stă să plesnească. Mai grav, ele oferă senzația că îl introduc în contingent, îi sărăcesc opera, ratându-i exact diferența specifică, unicitatea, ceea ce până la urmă reprezintă chiar esențialul. Când, de pildă, citești că Nicolae Manolescu este un „călinescian” (formulă care de-a lungul timpului le-a mai fost lipită și altora) te gândești, firește, la Istoria critică a literaturii române, la o anumită „lejeritate” stilistică, manifestată mai ales în cronicile sale literare, la o aparență de hedonism al lecturii în care niște formulări memorabile sau niște portrete schițate din două trei tușe pot ține loc de metodă critică. Privind de foarte sus, nu poți să negi o astfel de asemănare. Dar, primul care renegă această bucurie a criticului de a scrie cronică literară în fiecare săptămână și despre orice este chiar Nicolae Manolescu și nu de azi, de ieri, ci din perioada în care era cel mai frenetic cronicar al țării. Scrie el, în Arca lui Noe, niște vorbe a căror veridicitate o cunosc din proprie experiență doar cei care au trăit vreodată sub presiunea predării unor cronici literare la termene fixe: „Un critic nu scrie de obicei despre ce i-ar plăcea să scrie. Plăcerea constituie pentru el un criteriu secundar și nu hedonismul se află la originea actului critic, ci o anumită necesitate a spiritului, care substituie dorinței un sentiment de obligație”. Cu certitudine, autorul acestor rânduri este cronicarul literar Nicolae Manolescu, dar mă întreb în ce măsură autorul omonim al Teme-lor ar subscrie cu toată convingerea la această afirmație. Poate că da, sub ghilotina termenului limită, în ziua concretă de predare a materialului, dar nu și în ceea ce privește conținutul acestuia, selectarea cărților și subiectelor puse în discuție, unde gustul literar al criticului pare să fi jucat un rol primordial.
Scriitura relaxată a cronicarului literar, perfecta adecvare stilistică la conținutul cărții aflate în discuție, naturalețea aproape colocvială a exprimării pot da unui cititor mai superficial impresia că Nicolae Manolescu este un impresionist, lipsit de metodă critică. Nimic mai neadevărat. Prima întrebare pe care criticul și-o pune despre cartea pe care o are în mână este cea legată de locul în care autorul a fixat miza acelei cărți. Apoi, în funcție de acea miză (epică, de inginerie textuală, stilistică, morală, metafizică, filosofică, psihologică, sociologică etc.) apelează implicit la metoda cea mai adecvată pentru a pune în evidență plusurile și minusurile operei respective, situarea ei între cărțile din aceeași categorie și deloc în ultimul rând îi sugerează cititorului dacă opera respectivă merită sau nu să fie citită. Marea calitate a scrisului lui Nicolae Manolescu este aceea de a camufla, dacă se poate spune așa, metoda în demonstrație, de a o scoate din limbajul scorțos al teoreticienilor literaturii și de a o face ușor de înțeles unor categorii variate de cititori, nu toți specialiști în naratologie, structuralism, semiotică, textualism, analiză psihologică și alte metode solicitate de realitatea textuală. Prin claritatea demonstrațiilor sale, Nicolae Manolescu a fost vreme de zeci de ani, nu doar o foarte eficientă călăuză în lumea literaturii pentru cititori de tot felul, dar a pus bazele unui canon literar paralel în perioada comunistă, care, consolidat de Monica Lovinescu de la microfonul postului de radio „Europa liberă” a devenit singurul autentic. În ceea ce mă privește, cronicile lui Nicolae Manolescu au avut și un rol pedagogic, de autocorectare. Îmi amintesc că, în anii 1980, când începusem să public primele cronici literare în Orizont, eram fericit când se întâmpla ca el să scrie despre aceeași carte pe care o analizasem eu. Comparam ce mi s-a părut mie semnificativ și ce a remarcat el, eram atent la unghiul din care a privit el opera, mai ales atunci când era diferit de al meu, observațiile lui îmi dădeau de gândit, îmi lărgeau perspectivele de abordare pentru viitoare demersuri critice. Fiecare cronică citită era un bun prilej de a-mi pune întrebări, de a distinge esențialul dincolo de unele aspecte poate doar spectaculoase, în fond, de a înțelege mai bine literatura.
Marea calitate a scrisului lui Nicolae Manolescu este claritatea, „Desenul din covor” pentru a relua titlul unui eseu de-al său, devenit nume de volum. Așa cum spuneam cronicarul are capacitatea, aș spune talentul, de a-și camufla metoda critică în demonstrație, de a îmbrăca teoria într-un limbaj aproape colocvial, accesibil și seducător. Limbajul critic a fost o preocupare constantă a scrisului lui Nicolae Manolescu. Demonstrația făcută cu prilejul fiecărei cronici pe care a scris-o este dublată de texte teoretice sau confesive. Discutând în clasicul său tratat despre roman, Arca lui Noe, limbajul exegeților acestei specii literare, criticul face următoarea observație: „Oricine a răsfoit câteva studii despre roman și-a putut face o idee de diversitatea, adesea contradictorie, a terminologiei folosite. Se remarcă în general două tendințe: una, pe care aș numi-o neglijentă, și alta, pe care aș numi-o pedantă. Critica neglijentă moștenește libertățile impresionismului, limbajul lui boem, artistic, fermecător. Critica pedantă moștenește rigiditățile pozitivismului de la sfârșitul secolului trecut, limbajul lui scrobit, științific, rebarbativ. Iubind-o instinctiv pe cea dintâi, îmi dau totuși seama că nu mai este ce a fost pe timpul lui E. Lovinescu și nici chiar al lui G. Călinescu. Continui să cred că un critic adevărat e un scriitor, mânuind limba ca un artist. Dar nu pot ignora faptul că limba însăși s-a schimbat pe nesimțite, începând a pretinde altfel de mână. Să spun deocamdată că și-a pierdut din nonșalanță, aspirând să devină cât mai exactă: și dacă exactitatea deplină (în definitiv, iluzorie) o lasă pedanților, este în schimb foarte interesată de proprietatea termenilor”. Iar în chip de concluzie, criticul pune un fel de pecete, cu rezonanțe călinesciene: „Pedanteria îmi displace, nu și suava rigoare a unui vocabular modern”.
Chiar dacă, aparent, problema ridicată de Nicolae Manolescu se referă strict la limbajul criticii literare (iar, în cazul de față, și mai precis, la cel al comentatorilor de proză), este evident faptul că ea se poate extinde și la nivelul ideilor, al abordării critice în general. Din această perspectivă există două tipuri de critică, imediat recognoscibile: critica de tip academic și critica de tip publicistic. Sigur semnele distinctive la vedere sunt tot la nivelul limbajului, dar există și diferențe de fond, la nivelul ideilor. De altfel, în Istoria critică a literaturii române, atunci când analizează operele unor critici literari, Nicolae Manolescu le reproșează unora academismul sec, iar altora lipsa de consistență științifică. Se poate deduce de aici că soluția ideală nu poate fi decât o sinteză între cele două tendințe. Profunzimea ideilor unei analize de tip academic, transpusă într-un limbaj lejer, „neglijent”, colocvial, de tip (aproape) publicistic. Adică exact ceea ce face Nicolae Manolescu însuși.
Aproape că nu există zonă a literaturii prin care să nu se vadă urma pașilor lui Nicolae Manolescu. A cercetat-o pe axa orizontală (cronicile literare, studiile de teoria literaturii, antologiile) și pe axa verticală (studiile de istorie a literaturii, monografiile de autori clasici), la nivel național și universal (Teme-le). A încercat să definească poezia (despre care Benedetto Croce spunea la capătul voluminosului său volum că nu știe ce este), a scris un adevărat tratat despre roman (Arca lui Noe), în care propune și o originală etapizare a evoluției acestuia : doric, ionic și corintic (Monica Lovinescu, vorbind despre această carte spunea că doricul corespunde tipului de roman în care autorul este „vocea lui Dumnezeu”, ionicul celui în care personajele își revendică propria autonomie, iar corinticul cel în care dispar eroii și individualitățile, iar personajele devin „oameni fără calități”), a scris o istorie critică a literaturii române de la origini până astăzi, a încurajat, în Cenaclul de luni (prin care a trecut inclusiv Mircea Cărtărescu), apariția și impunerea unei noi generații de scriitori, intrată în istoria literaturii sub numele de „generația optzecistă”, a impus, în anii de dinainte de căderea regimului comunist, o listă de scriitori canonici diferită de cea a propagandei oficiale, iar lista lui s-a dovedit în timp a fi singura viabilă.
Nu știu câtă relevanță mai are astăzi o astfel de constatare, dar Nicolae Manolescu este, fără îndoială (prin cantitatea și diversitatea studiilor realizate, valoarea lor și impactul pe care le-au avut asupra publicului), ultimul mare critic al literaturii române.
Citind miile de pagini scrise de-a lungul timpului de Nicolae Manolescu, observând stilul lor seducător, logica impecabilă, dicțiunea ideilor (vorba lui Mircea Martin), eleganța formulărilor, nu se poate să nu-ți imaginezi că acest autor scrie cum respiră, spontan, cu formulări care îi vin dintr-un fel de dicteu automat, cu un efort minim de elaborare. Citind o excelentă antologie de texte ale lui Nicolae Manolescu, realizată de Mircea Mihăieș (Totul despre Nicolae Manolescu, Editura Amarcord, Timișoara, 1996), am dat însă peste un text confesiv din volumul Julien Green și strămătușa mea (Editura Cartea Românească, 1984), care mi-a produs o uriașă revelație: „Citesc rareori din plăcere, deși nu cunosc plăcere mai mare decât cititul. Scriu greu, de două trei ori fiecare text (am publicat rareori unul alla prima), deși mulți mă socotesc spontan. Spontaneitatea mea e rezultatul unui efort epuizant, fizic și sufletesc, care mă îndepărtează adesea de masa de scris și mă face să privesc cu îngrijorare viitorul în care nu voi mai avea voința de azi. Îmi înving comoditatea înnăscută, silindu-mă să duc la capăt ce am început. Transcriu și ca să șterg urmele acestei sile. Transcrierea mi se pare mai lesnicioasă fiindcă am deja eboșa, în marginea căreia pot fantaza, pe care o pot dezvolta”.
Nimic nu este ceea ce pare. Nici măcar sau, mai ales, în lumea literaturii. Fiecare pagină seducătoare ieșită de sub condeiul lui Nicolae Manolescu are în spate un lung și dificil proces de elaborare și șlefuire stilistică. Un motiv în plus să-l admirăm pe cel mai important critic român al vremii noastre.
La mulți ani, Nicolae Manolescu!