sau
DESPRE G. CĂLINESCU POSTBELICUL
Prezentul articol pornește de la premisa că opera postbelică a lui G. Călinescu deține vulnerabilități imposibil de apărat. În primul rând este cazul celei mai mari părți a publicisticii lui politice de până la sfârșitul lui 1947, când gazetarul, trecut cu arme și bagaje în tabăra presei dirijate de Partidul Comunist, participă activ la denigrarea și demolarea partidelor democrate. Într-o scrisoare din 1946, Dinu Pillat, asistentul profesorului la catedra de literatură română a universității bucureștene și mare admirator al scriitorului, nu ezita să-i catalogheze ca „reprobabile” articolele scrise împotriva Brătienilor și a lui Maniu într-un moment în care – continua emitentul misivei – aceștia rămăseseră singurii susținători ai cauzei noastre naționale. În același timp, lui Dinu Pillat articolele respective îi păreau „cu totul remarcabile în expresivitatea lor sugestivă, adevărate pagini de antologie pe plan artistic”. Este o judecată ce ar putea fi extinsă asupra întregii publicistici politice și civice postbelice a lui G. Călinescu. Însă cu acest amendament, care e mai mult de factură euristică: după ce știm tot ce s-a întâmplat în România începând cu anul 1948, mai putem oare disocia atât de ușor cele două valori, mai precis: adevărul estetic de minciuna etică? În ce măsură mai funcționează în asemenea cazuri „autonomia esteticului”? Un riguros spirit etic ca N. Steinhardt ar rosti în chip răspicat: NU; căci, ar continua același, este de ajuns un grăunte de mizerie morală pentru a spurca întregul, cu toate valorile lui (am parafrazat o aserțiune dintr-un articol al eseistului referitor al moralitatea artistului). În atari situații, între splendorile stilului și derapajul moral se creează nu numai o prăpastie, dar și o stare de beligeranță, în și prin care adevărul per se al esteticului pare a se contamina de prejudiciul produs prin încălcarea eticului.
Articolul meu nu se va ocupa de această zonă a publicisticii călinesciene postbelice, unde radicalismul judecăților critice se găsește mai la el acasă, ci de articolele criticului și istoricului literar, în a căror interpretare își găsesc mai adecvat locul judecățile așa-zicând relative. Căci dacă articolele politice de felul celor menționate nu conțin nimic care să îngăduie exercițiul relativizant, cele avându-l ca semnatar pe criticul și istoricul literar acceptă o lectură de un asemenea tip. În primul rând fiindcă, așa cum am arătat și aiurea, ele nu sunt scrise de un G. Călinescu unitar, ci de unul dualizat, în care principiile criticii estetice, vechi și înrădăcinate organic, se confruntau cu cele ideologice, de dată recentă și aluvionare, deci cantonate pe pojghița conștiinței. La cele dintâi nu putea, organic, renunța; la celelalte încerca să adere fără să le anuleze pe primele: o nouă stare de beligeranță, se poate spune, și cu drept cuvânt. Numai că, de data aceasta, G. Călinescu încearcă să transforme starea de război într-una de coexistență… pașnică. Aceste date inedite îi determină noul comportament, care nu mai e unul de strictă observanță profesională (de critic, istoric și teoretician literar), ci, obligatoriu, de „ideolog” literar. Neputând renunța, constitutiv, la cel vechi, noul Călinescu încearcă un exercițiu la trapez, punându-și la lucru toate însușirile și resursele lui de mânuitor (până la sofism) al ideii și (până la prestidigitație) al cuvintelor, iluzionându-se că va putea acomoda principiile criticii estetice cu cele ale realismului socialist, sub guvernarea celor dintâi. Rezultatul a fost un hibrid, dacă îl judecăm prin criteriile unui profesionism de aspect atemporal, abstrăgând de la epocă, el nu este însă lipsit de dramatism și de îndreptățiri dacă-l analizăm și-l interpretăm în contextul în care el s-a produs.
Or, acest context impunea preceptul „a salva ceea ce se mai poate salva”. După ce lichidase elitele politice și economice prin desființarea partidelor „burgheze”, întemnițare, concediere, naționalizare a „mijloacelor de producție” (și nu numai a lor) etc., venise rândul elitelor culturale și spirituale – care și așa, până la 30 decembrie 1947, fuseseră supuse „epurărilor” de tot felul. Anii imediat următori alungării Regelui aduc exacerbarea unei propagande care, sub protecția ideologiei realismului socialist, urmărea de fapt decapitarea stâlpilor literaturii române. Să amintim că doar într-un singur an, 1949, I. Vitner – unul dintre principalii ideologi literari comuniști, poate chiar primul, în epoca de început a regimului – publică nu mai puțin de cinci broșuri și volume, între cele din urmă numărându-se Critica criticii, prin care autorul condamna la tăcere și interdicție întreaga critică estetică românească și impunea directivele criticii marxiste (în interpretare sovietică, mai exact: stalinistă), și că în același an apărea și o alta, amenințătoare încă din titlu, care era Problema moștenirii literare. „Epurarea” elitelor literaturii începea, natural, cu cea mai de sus, Eminescu, același I. Vitner publicând în 1955 – după ce o făcuse în periodice – o „monografie” care avea să devină decalogul noii înțelegeri a poetului, supus rășluirilor de text și analizelor deformatoare. Nu ni se va părea așadar un rezultat al întâmplării marea frecvență în publicistica lui G. Călinescu din acest răstimp a titlurilor privindu-l pe Eminescu. Sărbătorirea, în 1950, a centenarului nașterii a reprezentat doar un pretext exterior al acestei frecvențe, principalul ei mobil fiind răspunsul la directiva de „reconsiderare” a poetului din perspectiva noi ideologii literare. Intervențiile criticului aveau o miză dublă: 1) scoaterea, cu orice preț, a operei lui Eminescu de sub incidența ideologilor oficiali ai momentului, deveniți peste noapte cei mai intransigenți procurori literari și 2) salvarea, odată cu „poetul național”, a tradiției literare românești; și nu numai a scriitorilor canonici, dar și a celorlalți. Cel mai autorizat istoric și critic literar al epocii își recicla astfel ad hoc strategia de care uzase scriind mai întâi monografia Eminescu (Viața… și Opera…) și apoi Istoria literaturii române în totalitatea ei, când – cum avea să explice în prefața la ediția a doua a monografiei – a înaintat, „în cercuri din ce în ce mai largi”, dinspre cel mai mare scriitor al ei spre întreg și apoi, după scrierea Istoriei din 1941, viceversa, dinspre aceasta spre piscul suprem, reluând exegeza marelui poet.
Citite fără a lua în calcul contextul istoric imediat precum și acest scenariu /această strategie exegetică, toate articolele lui Călinescu scrise și apărute după 1947, și în mod deosebit cele din anii 1948-1955, ni se vor părea azi tot atâtea aberații critice. Impresia va fi cu atât mai puternică dacă vom vedea că demonstrația se repetă, de la un articol la altul, până la saturație. Autorul Vieții… și Operei lui Mihai Eminescu se concentrază acum în a selecta, din biografia și creația poetului, îngroșându-le adesea până la inimaginabil, aspectele pe care le crede de natură a-l absolvi de incriminările activiștilor și propagandiștilor erijați în critici ai poetului – incriminații patente sau latente! -, toate aceste penalizări având ca finalitate ultimă condamnarea și coborârea lui drastică de pe soclul de model absolut și „național”. Așa se explică excesul invers al criticului, adică tentativa sa de a-l scoate total pe Eminescu de sub presiunea temelor devenite capete de acuzare: naționalism, xenofobie, antisemitism, conservatism și reacționarism politic, patriarhalism economic, idealism și pesimism filozofic și existențial, misticism, paseism, chemare cu voluptate a morții și celelalte. Citite în paralel cu cele ale propagandiștilor culturali ai regimului, articolele lui Călinescu din acest interval se dovedesc replici sistematice date lor, inclusiv cărții lui Vitner, chiar dacă uneori avant la date. Potrivit regulilor de simetrie proprii confruntărilor acerbe, exagerările produse pe o parte a baricadei primesc răspunsuri pe măsura lor. Ale lui G. Călinescu apasă, la rându-le, pedala, însă pe cea a unor calificative opuse celor formulate de acuzatori, încălcând deseori evidențele elementare și simplificând grosier lucrurile sau punând în sarcina gazetarului, prozatorului și poetului idei și atitudini socializante, colectiviste, feministe (la modul marxist), subliniind „realismul” operei lirice ș. a. m. d. De pildă, exegetul de acum desparte, mai întâi cum se cuvine, sentimentul liric patriarhal din poeme și din proza de imaginație de concepția realistă și în fond modernă a jurnalistului care afirma că nu trebuie să rămânem un popor agricol. Dar el face și un pas mai departe, împingându-l pe Eminescu în actualitate, ca posibil susținător al industrializării socialiste a agriculturii: „…e ușor de ghicit – conjecturează a-factual Călinescu – că ar fi salutat azi mecanizarea lucrărilor agricole care îngăduie sporirea și îmbunătățirea considerabilă a recoltei”. Alte dăți, criticul face doi pași mai departe, pentru cel de-al doilea strângând argumente de unde nu te aștepți, apoi invocându-le și legându-le după o logică sui generis, care este și totodată nu este aceea a saltului în gol. De exemplu: de vreme ce avem dovezi pozitive că jurnalistul politic accepta teza lui Charles Fourier conform căreia averea imobiliară nu trebuie divizată la infinit, reiese limpede că poetul „ar fi înțeles” „gospodăria colectivă”, mai ales că „un apărător al moșierilor el nu era în niciun caz”. Iar în alt paragraf, comentând – cu citate de sprijin, menite a securiza aserțiunea și a o face creditabilă – versurile de factură populară în care, „Pe când arde focu-n vatră”, juna țărancă „…toarce din fuior / Legănând cu un picior / Albia c-un copilaș / Adormit și drăgălaș / Alb ca felia de caș”, criticul exclamă: „Nimic mai înviorător pentru moralitatea femeii socialiste decât idila sănătoasă a maternității”.
Aceste (și câte altele, căci sunt numeroase) exagerări exegetice (azi le-am numi „suprainterpetări”) pe cazuri particulare sunt comise cu scopul de a se putea ajunge la idei mai generale, de natură să-l sustragă pe poet anatemelor momentului. Mă refer la formulări de genul: „fundamentul gândirii poetului este progresist”, „lirismul poetului este vesel, într-o înțelegere superioară a cuvântului, fiindcă e dedicat vieții”. Pasul următor al demonstrației este punerea operei lui Eminescu în acord cu noua ideologie, deci și cu societatea pe care aceasta o preconizează. Altfel spus: o asemenea operă nu poate să dăuneze astăzi, ci tocmai dimpotrivă: „Aceasta-i și concepția noastră, noi cerem o poezie care să nu deprime poporul” sau: „prin aceasta, poezia lui Eminescu constituie o bună hrană culturală pentru clasa muncitoare…” sau: „niciun poet mai puțin mistic ca Eminescu, mai lipsit de tabloul cețos și vag”.
E provocator de văzut că această afirmație, peremptorie ca replică, nu are la bază „tezele” ideologiei oficiale (obsedată de denunțarea și combaterea „misticismului”), ci o axiomă a lui Călinescu cel vechi și pe care cel nou se bate cu cerbicie să o păstreze; și anume: „ideologia în artă se exprimă nu prin idei abstracte, ci prin mituri și metafore”. Așa stând, principial, lucrurile, nici „poeziile erotice ale lui Eminescu nu sunt mai puțin în spiritul clasei muncitoare”. Demonstrațiile în acest sens culminează cu noile interpretări date de eminescolog Luceafărului și Glossei, pe care comentatorul caută să le scoată de sub raza filozofiei retragerii ataractice din social și în genere din mundan. „…răceala astrului – zice el referitor la primul poem – nu este decât o tristă condiție, rezultată nu din abstragerea voluntară a geniului de problemele vieții, ci din incapacitatea unei femei exemplificate în Cătălina de-a urma pe omul dedicat studiului naturii și creației. […] Luceafărul se simte singur fiindcă femeia burgheză l-a lăsat singur, nevoind să se ridice până la zona lui de preocupări. Poemul, corect interpretat, conține o ideologie înaltă și totdeodată critica dezinteresului de cultură al burghezo-moșierimii dintre 1866 și 1883”. În legătură cu Glossă, pentru a face ca poemul să se bucure de liberă circulație, criticul se străduiește să-l scoată de sub zodia metafizico-sapiențială a apatiei absolute, strămutându-l sub aceea a unei temporalități / temporarități vinovate: „Glossa, ce a părut multora o profesie de indiferență față de lume, interpretată în lumina realismului critic nu-i decât expresia sentimentului profund al poetului că nu era nimic de făcut cu o lume vițiată în formula ei exterioară și sortită pieirii. Răceala poetului era un chip literar de a refuza prezentul…”
Urmărind să recupereze cât mai mult posibil – în condițiile date – din opera eminesciană, G. Călinescu apelează, tactic, și la mijloace mai indirecte, ca să le spunem așa. Procedeul nu era specific criticului (și nici epocii: el va reînflori sub dictatura lui Ceaușescu), particular e numai modul de folosință. Trebuind să apere tradiția, jurnalistul-istoric literar recurge la citatul sau parafraza din „clasicii marxism-leninismului”, ca și din cei locali, rezultat al psitacismului ideologic. „Urmând învățătura lui Lenin, tov. Gh. Gheorghiu-Dej scria acum câțiva ani: «…concepția democratică și muncitoarească asupra vieții nu este câtuși de puțin o brutală ruptură cu tot ceea ce a fost valabil în viața și cultura trecutului…»”. Alteori, pentru a dezactiva o acuzație ce planează asupra poetului, Călinescu apelează la capcanele logicii și la o autoritate indiscutabilă în noul regim, cum este „poporul”: „De ce oare poporul iubește atât de mult pe Eminescu, știindu-l pe de rost?”, se întreabă cu candoare insidioasă criticul, pentru a veni apoi cu un răspuns pe măsura interogației: „Ar fi cu neputință ca el (poporul, n. N.M.) să iubească un poet reacționar, ale cărui stihuri apără cauza clasei posedante și exploatatoare. […] el (Eminescu, n. N.M.) vorbește celor mulți, fiind un poet esențialmente popular, un poet realist în toată puterea cuvântului”.
Citite, repet, în afara contextului enunțului și în stadiul de necunoaștere a întregii opere a criticului, teoreticianului și istoricului literar, atari propoziții și înlănțuiri ale lor în demonstrație par puerile și absurde, frizând nu o dată grotescul spunerii. Oricine le va pune alături de exegeza călinesciană arhicunoscută și clasicizată a poetului va fi adus să creadă că se confruntă cu o falsă identitate a comentatorului sau, în orice caz, să se întrebe stupefiat cum de asemenea considerații au putut fi scrise de autorul monografiei din anii ’30 și al istoriei literare din anul 1941. O parte a explicației stă în rândurile de mai sus. Cealaltă – în confruntarea cu opera din volume. Or, prin această „colaționare” se va constata că nimic din articolele citate și analizate mai sus, în racursi, nu a trecut în exegeza din cărțile lui G. Călinescu. Dovada stă în ediția a doua a Operei lui Mihai Eminescu, publicată parțial în Revista de istorie literară și folclor (viitoarea Revistă de istorie și teorie literară) și în seriile de „Material documentar” apărut în același periodic academic: nu vom regăsi aici niciun rând de felul celor citate mai sus, ca să nu mai spun că orientarea generală a interpretării nu are nimic comun cu aceea, militantă în sensul arătat, din articolele publicate de autor în ziare.
Fenomenul se repetă cu articolele despre ceilalți scriitori români. După publicarea, în 1941, a Istoriei literaturii române de la origini până în prezent, sau, mai exact, după 1945 (anul de apariție a Compendiului), G. Călinescu publică în gazetele literare o seamă de studii micromonografice având un pronunțat aspect biografic și narativ, în principal despre scriitori din secolul al XIX-lea. Operația va fi continuată și după 1947. Este vorba de mari scriitori, ca T. Maiorescu, „reconsiderat” într-un studiu din 1949 intitulat Junimismul lui Maiorescu, unde sunt operate, cu subtilitate, disocieri de natură a reacredita contribuția fundamentală a criticului-mentor, și a societății literare în ansamblul ei, la întemeierea literaturii române moderne – și asta într-un moment în care „critica criticii” (v. cartea din același an a lui Vitner) luase deja atitudine de pe pozițiile ideologiei staliniste. În ce-l privește separat pe Maiorescu, acesta făcuse și obiectul strălucitului eseu Poezia „realelor” din 1948 (!), în care, definit ca un „terian”, criticul Junimii apare ca un om ce-și câștigă existența nu prin „exploatarea” muncii altora, ci prin propria-i muncă cotidiană de profesor și avocat.
Cele mai multe incursiuni le face istoricul literar în literatura română din secolele XVIII și mai ales din prima jumătate a secolului XIX. Ceea ce trebuie observat aici și acum este că, în paralel cu această excavație și creație de istorie literară profesionistă, el publică și o serie de articole – de regulă mai reduse ca întindere – axate pur și simplu pe pledarea unei cauze: a păstrării în tabelul mendeleevian al literaturii române a unor autori care în general proveneau din rândurile boierimii sau ai burgheziei. Este cunoscut lungul studiu intitulat nu fără adresă Boieri generoși; mai puțin sau deloc se știe însă despre câteva altele, fără titlu, și pe care, copiindu-le de la secția de manuscrise a Bibliotecii Academiei Române, le-am intitulat (urmând cuvintele-cheie din text) Scriitori burghezi „reacționari”, scriitori burghezi „progresiști” și „Progresism” și „realism” în literatura română. În plină campanie de impunere oficială și forțată a normelor segregaționiste ale proletcultismului și în primii ani ai transplantării realismului socialist, G. Călinescu scrie despre „generoșii” și „luminații” boieri Golești sau despre „Un călugăr progresist”, care nu-i altul decât Eufrosin Poteca. De asemenea, despre „reacționarii” Constantin Sion și Grigore Lăcusteanu, dar și despre „burghezii progresiști” Eliade (cel din faza fourieristă), Kogălniceanu, Rosetti (C.A.) și bineînțeles Bălcescu. Însă scrie și despre „reacționarul” Eliade din anii Revoluției de la 1848 sau despre inflexibilii conservatori „retrograzi” Costache Conachi și Alecu Beldiman, cel care-l desființa în versuri pamfletărești pe „Toder Vladimirescul”. Spre a-i păstra deasupra puhoiului exterminator, istoricul literar îi supune el însuși, pe toți aceștia, examenului ideologic, izbăvindu-i de păcatele care s-ar fi putut așeza în calea prezervării lor pe lista canonică acceptată de Putere.
„Reabilitarea” acestor scriitori urmează strategiile folosite în articolele despre Eminescu. Astfel, de exemplu, într-un dialog pe teme de morală, Iordache Golescu ajunsese la încheierea că binele e relativ. Ideea e preluată de critic în parafrază: „ceea ce e decent într-o condiție poate fi indecent într-alta”. El nu se oprește totuși aici, ci adaugă îndată o glosă în care saltul temporal din secolul XVIII în plin secol XX pălește pe lângă saltul logic: „Așadar Iordache ar admite azi deosebirea de viziune a vieții în societatea capitalistă și-n cea proletară”. Însă actualizarea nu se oprește nici aici, fiindcă, mai departe, ni se deslușește cum luminatul boier „profesează o adevărată dialectică a istoriei. Astfel, întâia orânduire socială a ieșit, crede el, din frica de aproapele. De aci a decurs legea: «Fieșicare să-și stăpânească al său». Iată dar proprietatea ca bază a orânduirii sociale. De aci însă a decurs inegalitatea și războiul. (Momentul este copt pentru saltul logic, n. N.M.:) Golescu vrea să spună dar că stăpânirea individuală a averilor a dus la lupta de clase. Cei amenințați au născocit atunci pentru «norodul cel prost», pentru proletariat (alt salt, n. N.M.), am zice noi, religia, adică speranța fericirii după moarte, pentru a potoli revendicările terestre. Iordache intuiește dar în chipul cel mai just sensul social al doctrinei salvării din cărțile religioase. Nu se poate închipui un boier mai voltairian”. Cu atît mai vârtos se va dovedi efortul istoricului literar de a aduce gândirea socială, politică și economică a Bălcescului și a celorlalți „progresiști” de la ’48 în proximtatea ideologiei socialiste de culoare marxist-leninistă. Sunt pagini în care G. Călinescu manipulează de fapt trecutul istoric național, și cel mai lesne de agiornat este, natural, Nicolae Bălcescu, cel mai apropiat, prin concepția sa, de cele patru criterii de „progresism” stabilite de autor din perspectivă marxist-leninistă. O perspectivă ale cărei concepte se văd inferate ori de câte ori pașoptistul nostru aruncă (sau crede comentatorul că aruncă) o cât de mică punte către ele. Dar liderul Revoluției de la 1848 nu e, dacă putem să ne exprimăm astfel, „în chestie”, fiindcă însăși poziția lui radicală printre căuzași îl apăra de pericolul eliminării din istorii (și din cea politică, și din cea literară).
A trecut ceva din aceste considerații ideologizant-suprainterpretative în manuscrisul noii ediții a Istoriei lui G. Călinescu? În cele mai multe dintre cazuri, răspunsul este: n-a trecut nimic. În alte câteva, porțiunea preluată a fost curățată de orice conținut ideologic supralicitator, sofistic-tendențios și forțat actualizant. Tonul devine cu totul altul, acordat la nota fundamentală a întregii cărți – care, oricât de subiectivă și de „roman” ar fi ea, se înscrie măcar nominal în perimetrul științei -. Iată de pildă ce rămâne din demonstrația călinesciană citată mai sus, făcută în marginea filozofiei lui Iordache Golescu: „Iordache Golescu schițează și o politică pe baza eticei (Către ocârmuitorul noroadelor). Întâia orânduire socială a ieșit, crede el, din frica de aproape, care a dus la afirmarea legii: «Fieșicare să-și stăpânească al său». De aici au decurs inegalitatea și războiul, ceea ce a îndemnat pe unii să născocească pentru «norodul cel prost» «nădejdea» în fericirile de după moarte și ideea de «datorie».” Ca și atâtea altele scrise de G. Călinescu în epoca la care m-am referit, articolului din revistă i-a fost repartizat un rol pe termen scurt: acela de a păstra legitimitatea unor scriitori care au trăit și au scris pe vremea atât de blamatelor regimuri „feudal” și „burghezo-moșieresc”.