Deși a debutat în anii ’80 în paginile revistei Familia, perioadă în care a frecventat și cenaclurile „Junimea” și „Universitas”, conduse de Ovid S. Crohmălniceanu și, respectiv, Mircea Martin, Marian Ilea s-a impus, în 1990, prin debutul său în volum cu Desiștea, urmat, în 1996, de Desiștea II. Ambele volume revelau un prozator aparte, cu un univers bine definit, cel al nordului multietnic, format din orașele și satele maramureșene, un tărâm aflat la granița dintre real și fantastic, în siajul realismului magic sud-american. În volumele următoare (Povestiri din Medio Monte – 2000, Berăria Luther – 2015, Herina – 2016, Grăsane făcând baie cu ușile larg deschise – 2017), acest univers, în care un loc aparte îl ocupă Medio Monte (numit și Felsobanya sau Mittelstadt – denumiri vechi ale Băii-Sprie), este extins, devine o panoplie generoasă de personaje și situații care frizează deseori burlescul. Tot astfel se întâmplă și în volumele apărute în 2018, Nopţile din Mittelstadt și Zeppelinul piticului, tărâmul explorat de Marian Ilea dovedindu-se, și prin aceste proze, unul inepuizabil.
Apărut la Editura Paralela 45, Zeppelinul piticului, volumul despre care voi scrie în rândurile următoare, beneficiază, trebuie spus, de o grafică deosebită, semnată de Mihai Olos, accentuând senzația de stranietate a celor cincisprezece povestiri ale volumului. Straniul, nu neapărat ineditul, l-a atras, ce-i drept, dintotdeauna pe Marian Ilea, universul său prozastic definindu-se printr-o tensiune care se cere consumată, nu de puține ori, în fantastic, amintind de prozele unor Pavel Dan, Vasile Voiculescu sau Mircea Eliade. Ori, mai aproape de noi, de Ștefan Agopian sau de Petru Cimpoieșu.
Din acest punct de vedere, reprezentativă este povestirea Cârciuma «La Margit» (cu varianta Invazia), care de la bun început prinde cititorul în mrejele ineditului (care în jurnalism capătă forma senzaționalului, așa cum se întâmplă și aici prin naratorul jurnalist): „La intrarea în Băile Contelui, drumul făcea la dreapta. O stațiune turistică pustie. Cine se aventura pe acolo risca noaptea să audă un plânset de copil. Dacă era la volan, îi apărea o arătare învelită în scutece albe care traversa șoseaua”. Povestea copilului în scutece albe este spusă de un personaj pitoresc, Ioani-Baci, introducând cititorul într-o lume de mult apusă, cea a Imperiului Austro-Ungar, pentru ca la final să revenim în actualitate, prin exploatarea senzaționalului din povestirea lui Ioani-Baci de către jurnalistul trimis să cerceteze povestea copilului-fantomă. Mai mult, jurnalistul nostru, tulburat de toată povestea, are grijă să fie răsplătit pe măsură: „… să nu uit să-i solicit redactorului-șef Marian Ilea o primă specială pentru riscurile asumate în ancheta mea”.
Cele mai dense, supraetajate, cu povești prinzând mai multe generații din aceeași familie, sunt povestirile Baba din drum și Pianina albă a doamnei amiralului Belȏ Poteka. Acest tip de arhitectură narativă este, în fapt, o marcă a prozei lui Marian Ilea. Multe dintre povestirile sale sunt niște cronici de familie, adevărate saga concentrate pe spații mici, pline de tensiune, cu o derulare evenimențială rapidă. Autorul evită intervențiile directe, lăsând personajele – adică mărturisitorii, povestitorii – să-și spună poveștile. Prin urmare, pentru a accentua senzația de autenticitate, persoana întâi este cel mai des întâlnită în prozele semnate de Marian Ilea.
Ca să revin la volumul din 2018, Zeppelinul piticului, voi exemplifica cele de mai sus cu povestirea Pianina albă a doamnei amiralului Belô Poteka, povestire care începe abrupt, stârnind încă din primele rânduri curiozitatea cititorului în legătură cu protagonistul narator: „«Ăsta-i născut noaptea. Adică va fi mai prostălău», i-a zis bunica Zoia mamei Lidia”. Iată un captatio benevolentiae care nu te poate lăsa indiferent. Pe parcurs, vom afla mai multe nu numai despre protagonist, ci și despre bunicii și fratele acestuia. La un moment dat, este inserată și povestea bunicii Zoia (relatată, bineînțeles, tot la persoana întâi). La început, cititorul este introdus într-o lume veche, de dinainte de comunism, evocată prin câteva evenimente reprezentative pentru lumea bunicilor protagonistului, iar folosirea oralității nu face decât să imprime un farmec aparte evocărilor: „«Te-ai născut atunci când fierarul dădea pălmi cotângăilor de-i năpădea sângele. Până când s-au adunat șapte din ăia, i-au pus un căput în cap și l-au snopit în bătaie», mai zicea bunicul. «Orosz fierarul și-a scos cuțitul și l-a tăiat la piciorul drept pe unul dintre cotângăi, băiete. S-a scurs sângele din el, avea pielea albă ca hârtia, se fărâmița ca praful de dinamită. L-au pus în sicriu. L-au ascuns în pământ.» «Te-ai născut, încheia bunicu’ Dimitrie, atunci când în noaptea aia neagră, Orosz fierarul din Baia-Sprie s-a prezentat de bunăvoie la temniță în Gherla. Înainte să pornească la drum, Orosz fierarul a spus: ‘Dimitrie, bem un kevert și m-am dus’. ‘Îl bem fiecare, îl bem, că în noaptea asta am ajuns să-mi văd întâiul nepot’»”.
În povestea bunicii Zoia, este prinsă perioada comunistă, cu toate ororile ei – deposedarea de pământuri, deportarea, închisorile: „Noaptea o venit să ne ducă. Așa era. Te pâra careva și veneau cu camionu’ și te duceau. Nu te mai vedea nimeni în oraș cu anii! Careva vecin o zâs că duceam de mâncare în pădure la bunicu’ Dimitrie și la alți oameni fugiți. Nimic, da’ hăpt nimic, n-o fost adevărat. Nu ne-o ascultat. Când am plâns și ne-am văitat, nu ne-o crezut. Am știut că-i de mers de cum am auzit bătaia în fereastră. Strigau că-i miliția și să ieșim în curte, unde așteptau oameni mulți. Am ieșit cu bagajele făcute. Ne-o suit în camion, pe drum o mai luat alți oameni din Baia-Sprie, din Tăuți și din Baia-Mare. În total am fost douăzeci și patru”.
Absurdul nu lipsește nici el din povestea bunicii Zoia, care, după întoarcerea din Bărăgan, unde fusese deportată, s-a angajat la un combinat de topit plumb: „O venit într-o dimineață un artist comunist, un sculptor care făcea un monument pentru soldatul sovietic și armata lui roșie. M-o văzut, s-o uitat la mine atent, o plecat să mai vadă muieri, o venit iară. O zis către director: «De tovarășa asta am nevoie. Va fi sculptura centrală din monument. Femeia sovietică înconjurată de soldați cu arme. Mama Rusia cu un copil în brațe, cu nou-născutul lumii noi, comuniste.» Așa o zis. Șase luni am fost scoasă din producție, copilul l-o adus ei de undeva ca să-l țin în brațe. Când o inaugurat monumentu’ în parc, în Baia-Mare, m-am dus, m-am văzut, eram mare, cu privirea încruntată, cu pruncu’-n brațe și cu soldați ruși care aveau mutre de muncitori de la noi, din Combinat. M-am mai dus și de-alte dăți în parc ca să mă văd ca statuie comunistă. Acolo am rămas tot tânără, o să mă vedeți și voi când veți dori. Aici am îmbătrânit în fiecare an”.
Citind povestirile lui Marian Ilea nu poți să nu te duci cu gândul la relatările unor Elisabeta Rizea sau Aniţa Nandriş-Cudla. Nu poți să nu îți amintești de volume ca Povestirile mameibătrâne de Radu Țuculescu. Cât despre fantasticul lui Marian Ilea, este unul înrudit, aș spune, cu cel din povestirile lui Carson McCullers (și aici mă refer în special la Balada tristei cafenele), asta ca să depășesc granițele literaturii române. Marian Ilea este un autor complex, un cronicar nu numai al unor vremuri trecute, ci și al prezentului, preocupat de impactul noului asupra unei lumi bine ancorate în tradiții vechi, puternice. Povestirile sale despre viața unor transsexuali în lumea satului maramureșan sunt, cred eu, un bun exemplu în acest sens. Ca și Radu Țuculescu, Marian Ilea este unul dintre prozatorii care cochetează cu lumea teatrului, și o face cu succes. Se poate spune că prin spiritul lor mitteleuropean, povestirile lui Marian Ilea aduc un cu totul alt aer în literatura română contemporană, fapt confirmat și de volumul Zeppelinul piticului.
Marian Ilea, Zeppelinul piticului,
Editura Paralela 45, Pitești, 2018, 168 p.