Zenovie Cârlugea ne oferă un amplu tablou al oamenilor cu care a relaționat Eminescu. Unic în bibliografia eminesciană. Condiția tehnică de „dicționar monografic” a acestei lucrări cedează treptat impresiei de producție epică, cu numeroase personaje, fapte, analize, nuanțe, într-o revărsare ce poate capta interesul cititorului sub un unghi existențial căruia trecutul îi adaugă o sugestie ficțională. E aidoma unui soi de roman în care protagonistul de excepțional rang se prezintă anturat de oameni mai mult ori mai puțin îndatorați în chip obiectiv acestuia, prin faptul că le sporește semnificația. Uneori pur și simplu îi scoate din uitare. Avem a face mai întîi cu numele de bază ale biografiei poetului, rememorate în perspectiva îndeobște cunoscută. Bunăoară Ion Creangă, apreciat de Eminescu drept „cel mai original povestitor” român. I se dă cuvîntul marelui humuleștean al cărui pitoresc verbal intrat în clocotul comuniunii epistolare ne îngăduie să ne imaginăm convorbirile dintre cei doi în momente potatorice: „Slavă Domnului c-am primit vești de la tine! Eu te credeam mort și mă luam de dor cu amintirile, cînd erați în jurul meu, tu, Augură, cel blestemat, Conta și alții, cari acum vă fuduliți prin căpitală, alături cu ciocoii, mînca-i-ar cîinii, că sunt fiii lui Scaraoțchi, și pe voi norocul și binele. De ce lași pe Veronica să se zbuciume? Te-am așteptat de Crăciun să vii, dar… beșteleu, feșteleu, că nu pot striga văleu, și cuvîntul s-a dus, ca fumul în sus, și de venit n-ai mai venit…”. Un alt apropiat al lui Eminescu a fost Vasile Conta. Taxarea calității intelectuale a filosofului apare într-un articol al poetului, publicat în Curierul de la Iași, la 11 februarie 1877: „D. Conta ca scriitor e din numărul acelor puțini cari nu reproduc numai idei nerumegate din cărți străine, ci gîndesc mai cu seamă singuri; apoi d-sa mai are talentul de a espune foarte clar materiile cele mai grele fără ca prin această limpezime obiectul să piardă ceva din însemnătatea sa”. La moartea lui Conta, Eminescu îl elogiază într-un chip mai puțin previzibil: „Originar… din acea rasă arhiromână de munteni, care vorbește și cugetă încă și astăzi, precum se scria în secolul al șaptesprezecelea” (Timpul, 25 aprilie 1882). Neîndoios Titu Maiorescu a fost omul providențial al carierei literare a lui Eminescu. Nu cumva însă au existat momente de tensiune voalată între cei doi? După ce mentorul Junimii l-a invitat pe poet, în toamna 1877, de a deveni redactor al ziarului conservator Timpul, accentele polemice tăioase ale acestuia produc o indispoziție a cercurilor conservatoare. Și e posibil și a lui Maiorescu personal: „La 19 octombrie 1878, I. A. Cantacuzino, redactorul șef al Timpului, îi ceruse lui Maiorescu să intervină pe lîngă Eminescu să nu transforme ziarul în tribună a propriilor sale opinii, întrucît s-au stîrnit în felul acesta nemulțumiri chiar în rîndul conservatorilor! La 14 iulie 1879, Maiorescu vine cu precizarea că el nu se face răspunzător pentru articolele publicate în Timpul (trebuie să observăm aici că Eminescu scria despre unele cauze în care Maiorescu pleda ca avocat, cum e de pildă procesul unui îmbogățit de război!)”. De semnalat că Zenovie Cârlugea nu amintește defel tenebroasa „teorie conspiraționistă” de dată recentă, conform căreia Maiorescu ar fi uneltit pur și simplu la… asasinarea lui Eminescu. Înscenîndu-se maladia acestuia, cu fabuloase complicități între care ale regelui Carol I și împăratului Franz Joseph. Ne-ar fi interesat opinia lui Zenovie Cârlugea pe un atare extravagant subiect…
Cît privește muza de căpetenie, „iubita legitimă” a lui Eminescu, cum o numește G. Călinescu, aceasta a fost evident Veronica Micle, „Foarte frumușică, veselă, spirituală”, alături de care, în casa „bătrînului Micle”, poetul „petrecea ceasuri întregi pe fiecare zi; acolo își declama poeziile cu acea cadență plîngătoare care făcea farmecul lecturei sale. Acolo și Veronica i-o fi cetit încercările sale poetice, care pe ici, pe colo poate or fi fost îndreptate după sfaturile lui Eminescu”. L-am citat pe Iacob Negruzzi. În Dicționar sunt reproduse cîteva poezii ale Veronicăi, care schițează ondulațiile unei relații cu secvențe nu doar pasionale, ci și de flirt capricios. Ca de pildă: „Drag mi-ai fost, mi-ai fost odată/ Dar ce-a fost n-a să mai fie,/ Am văzut c-această lume/ Făr’ de tine nu-i pustie.// Și luceafărul pe ceruri/ Place mult cum strălucește,/ Dar apune și dispare/ Soarele cînd se ivește.// El cu discul său cel falnic/ Te deșteaptă la viață/ Și te face să uiți iute/ Steaua cea de dimineață” (Drag mi-ai fost…). Iată și cea mai eminesciană poezie -pare a fi scrisă chiar de mîna poetului – în care Veronica Micle îl celebrează pe acesta: „Vîrful nalt al piramidei ochiul meu abia-l atinge…/ Lîngă-acest colos de piatră vezi tu cît de mică sunt,/ Astfel tu-n a cărui minte universul se răsfrînge,/ Al tău geniu peste veacuri rămînea-va pe pămînt.// Și dorești a mea iubire… prin iubire pîn’ la tine/ Să ajung și a mea soartă azi de soarta ta s-o leg,/ Cum să fac cînd eu micimea îmi cunosc atît de bine/ Cînd măreața ta ființă poate nici n-o înțeleg…// Geniul tău, planează-n lume! Lasă-mă în prada sorții/ Și numai din depărtare, cînd și cînd să te privesc,/ Martora măririi tale să fiu pîn’ la pragul morții/ Și ca pe-o minune-n taină să te-ador, să te slăvesc”.
La polul opus, cel al raporturilor dezagreabile, se cuvine menționat Caragiale. După ce Eminescu l-a introdus în redacția Timpului, în 1878 și, foarte probabil, în cercul junimist, acesta „se dă” la Veronica Micle care îi cedează. Eminescu emite la adresa autorului Scrisorii pierdute sintagme dure precum: „pezevenchiul de grec”, „ingrată arhicanalie”, „șarpe veninos”. La moartea lui Eminescu, Caragiale așterne rînduri echivoce. Boala i-ar fi produs poetului „din fericire, moartea”, care „a desăvîrșit opera nebuniei”, acesta fiind „un om osîndit de la naștere să moară cum a murit”. Comentariul lui Zenovie Cârlugea: „Era un soi de pocăință, de «mea culpa», care mai mult acuză decît scuză…”. În schimb relația lui Eminescu cu Macedonski a fost una de francă adversitate aproape de la început. Cu excepția momentului pacific în care Macedonski a citit în casa lui Titu Maiorescu poemul Noapte de decemvrie, lectură la care a fost prezent și Eminescu, precum și a unei aprecieri laudative a lui Macedonski asupra acestuia, într-un articol din 1878, Asupra mișcării literare din ultimii zece ani. Polemica avînd tangențe pamfletare dintre cei doi constituie un capitol sonor al incompatibilității lor. Oricum Macedonski era cel mai de seamă poet din contemporaneitatea lui Eminescu, lipsit însă multă vreme de o mai largă recunoaștere favorabilă. Iată o apreciere eminesciană: „Unul abia sfîrșește liceul, vine să vîndă mărunțișuri și suliman la București, îi merge rău o negustorie și s-apucă de alta: negustoria literară. Și acea fizionomie de frizor nu s-apucă doar să critice ceva de o seamă cu el; nu, de Alecsandri se leagă (Timpul, 8 aprilie 1882). Sau dintr-un manuscris: „Dar acest individ a mers și mai departe. S-a declarat întîi el însuși renăscător al dramei și poeziei române, a pus în foaie în margini negre de doliu numele tuturor oamenilor cuviincioși care nu voiau să se aboneze la asemenea literatură și să-i fie intim în familiile lor, a făcut albie de porci pe nemuritorul nostru Alecsandri, necum pe alții. (…) Un escroc, un plagiator, un pornograf – decorat!”. Epigrama lui Macedonski e bine cunoscută…
Demne de interes se dovedesc și personajele de grad secund care s-au intersectat în diverse circumstanțe cu existența lui Eminescu. Neînregistrate în istoria literară, neavînd parte prin urmare de șansa unei idealizări de care beneficiază numele larg cunoscute, ele alimentează suflul realist al eposului biografic în cauză. De cele mai multe ori numai grație întîmplării unui minor contact eminescian mai pot fi menționate. Un Petre Novleanu, profesor secundar ieșean, îl însoțește pe Eminescu care l-a cunoscut în anii revizoratului său, în călătoria întreprinsă la Odesa-Kuialnic, în 1885, pentru un tratament cu băi de nămol, de unde poetul îi trimite cîteva scrisori. Pe lîngă lipsa de bani de care suferea, Eminescu îl informează asupra unor lecturi din Pușkin: „Nu știi ce să admiri în lirica lui Pușkin, spontană și plină de frăgezime și de inspirație. Te cuprinde un fior de mulțumire și deodată nervii se liniștesc. Sunt copleșit de versurile lui, izvor de apă vie, de nobilă visare, sau cum o spune dînsul: sînge sălbatec de negru în vinele unui mare visător…”. Învățătoarea Aurelia Goga din Rășinari, mama poetului Octavian Goga (cu care acesta semăna izbitor la chip), evocă venirea lui Eminescu la Rășinari, în toamna 1866, cu o recomandare către părintele său, preotul Ion Bratu, din partea lui Nicolae Densusianu din Sibiu: „A dormit trei nopți aici, nu în casă. Odăile sunt mici și nu încăpeam. Aveam o căsoaie, cum se zice prin Rășinari, adică un fel de bucătărie cu vatră și cuptor de pîine. (…) Cît a rămas aici a stat în fiecare zi cu noi la masă, acolo în bucătăria de care ți-am spus. Ședea chiar lîngă mine pe o laviță și țin minte că îmi venea să rîd cît era de neîndemînatec. Și sfios, de credeam că nu știe să vorbească”. Iar un Ilia Filimon, unul dintre elevii cunoscuți de Eminescu la Blaj, în 1866, cu care „colaborează” la pregătirea examenelor gimnaziale, îi inspiră o poezie intitulată Amicului F. I., publicată în Familia din 30 martie/11 aprilie 1869, rezonanță se pare a plimbărilor comune pe malurile Târnavei: „Târnavă prinsă-n galbine maluri/ Murmura în aburi gîndirea sa,/ Pe cînd plimbarea ne rătăcea/ Visări, speranțe pe frunți de valuri.// Ții minte oare, cînd te-ntrebai/ Ce este omul? Ce-i omenirea,/ Ce-i adevărul? Dumnezeirea?/ Și tu la nouri îmi arătai// Dar credeam ambii în adevăr./ Sorbeam din cer ca din Dreptate,/ Priveam la soare, ca-n libertate,/ A fi credeam că-i un drept de fier.// Un an de lacrimi… și tot s-a stins/ Nu trec la oameni astfel de glume,/ Visuri sunt visuri, lumea e lume/ Și cu ea cată să te deprinzi.// Dar tot, amice, nu voi uita/ Acele doruri tainice, sfinte,/ Farmecul vieții, îl ții tu minte?/ Cum șoptea dulce, deși mințea”. Nu putem încheia fără elogiul cald cuvenit lui Zenovie Cârlugea, care, în succesiunea unor realizări analoage consacrate lui Blaga și Arghezi, s-a încumetat la elaborarea acestei pe cît de dificile pe atît de utile cercetări de istorie literară. Puterea de tracțiune a foarte numeroaselor informații, cu mare sîrg acumulate într-o ordonare enciclopedică și însoțite de comentarii detaliate, reprezintă un deosebit merit al d-sale.
Zenovie Cârlugea, Mihai Eminescu. Dicționar monografic.
Oamenii din viața lui, Editura Tipo Moldova, 2019, 754 p.