Scriu aceste rânduri având-o pe Ingrid în minte, cu moțul ei ca un palmier prins în creștetul capului și flencănind din suzetă, la intervale imprecise. Ingrid are un an și jumătate și „citește”. Are deja o mică bibliotecă în camera ei de copil mic. Vreo 40 de cărți, care mai de care mai atrăgătoare. Când spun că Ingrid citește, mă refer la faptul că scoate cărțile din biblioteca aranjată potrivit înălțimii ei, le scoate pe toate și ele cad, firește, pe covor, în devălmășie. Apoi alege câte una, o răsfoiește cu degețelele ei nu foarte îndemânatice, uneori se mai oprește la câte o imagine, îndeosebi la cele pe care mama ei i le-a povestit. Adică i-a explicat desenul, i-a arătat amănuntele, i-a citit ce scrie sub imagine. Lucrul ăsta l-a făcut mama în fiecare seară, în ultimele șapte, opt luni. Și pentru că mama i-a citit atâta timp cât Ingrid nu s-a plictisit, azi fetița își citește singură, în limba ei, un soi de japoneză dulce, doar de ea înțeleasă, cu moțul prins în creștetul capului și, eventual, flencănind suzeta. Ades, ține cartea invers, cu susu-n jos, dar de priceput să o citească, tot se pricepe. Sigur că Ingrid nu face altceva decât s-o imite pe mama, dar este deja familiarizată cu obiectul carte, îi place să dea paginile, îi place când cărțile cad de pe etajeră, îi place când mama le așează la loc și ea le face să cadă, din nou, pe covor, îi place când mama râde de isprava ei și atunci râde și ea. De curând, a intrat într-o nouă etapă de viitor cititor profesionist: citește cu două creioane în mâini, cu care trasează câte o potecă nesigură pe fiecare pagină. Iar mama nu o ceartă. Și pentru că în casă lectura face parte din rutina părinților, cu siguranță Ingrid va deveni un cititor pasionat.
Andrei, în schimb, este certat cu cititul. Nu este ședință de terapie în care mama să nu se revolte. Copilul a ajuns în clasa a V-a, în fiecare an primește, de la școală, listă de lecturi, în fiecare an începe clasa următoare fără să fi citit cărțile obligatorii. Mama cu tata nu citesc, nu au timp, au joburi, vin obosiți, „cititul presupune minte relaxată, atentă; după nouă ore de muncă, numai relexat nu ești.”, spune mama. Dau să o contrazic, dar prefer să tac, mai bine o las să vorbească, are nevoie să vorbească, dacă nu aici, în cabinet, să-și verse oful, atunci unde? În paranteză fie spus, și părinții lui Ingrid au job, uneori de zece ore, dar de citit, așa, obosiți cum sunt, tot citesc. Pentru ei, cititul este relaxare, și nu relaxarea o premisă pentru citit.
Nu ne naștem cititori, devenim. Cititul se învață. Nu există rețetă minune de a-ți face copilul să citească, există, însă, o rețetă banală, la îndemâna fiecărui părinte: copilul să-l vadă citind. Doar că, pentru a avea succes, este musai ca cititul să fie autentic, nu mimat. Nu îți pui o carte-n brațe și, acoperit de coperte, butonezi telefonul. Copilul nu poate fi înșelat. Dacă ăsta este modelul de lectură pe care i-l oferim, asta va face și el: va mima că citește. Mai mult, va mima tot ceea ce noi mimăm în fața lui.
Dar să mă întorc la Ingrid! Am văzut-o crescând. Am putut s-o observ cu ochi de psihanalist și avându-l pe Winnicott în minte. Mă încântă și mă uimește să văd validate de realitate caracteristicile etapelor de dezvoltare ale copilului, așa cum le-a descris Donald W. Winnicott, un strălucit cercetător și observator al copilului mic. Ingrid este încă la stadiul de suzetă, ca însoțitor de-a lungul activităților ei zilnice. Adică la stadiul de „obiect tranzițional”, care instaurează un spațiu tranzitoriu, adică o arie intermediară a experimentării, plasată între realitatea internă și cea externă, practic nici una, nici alta, ci o zonă de intersecție subiectiv concepută și obiectiv percepută ca fiind ceva familiar; deci, liniștitor, prin urmare, asigurând sentimentul de continuitate al existenței, al ființării și oferind posibilitatea creației. Când un băiețel ia un băț și spune că-i un prinț luptându-se cu un balaur, el știe că se joacă, știe că bățul nu e paloș, dar mai știe și că totul este cât se poate de real, că bățul este paloș și el este prinț, în timp ce mama care-l privește știe și ea foarte bine că băiețelul ei se joacă și că joaca lui este trăită ca și cum ar fi realitate. Mama, neîngrijorată că puiul ei ar putea confunda imaginația cu realitatea, validează, prin lipsa ei de îngrijorare, experiența copilului de a se juca, împărtășind-o, astfel, ea însăși. Copilul creează realitatea prin joc, iar această realitate „se lasă” nu doar creată, ci și împărtășită.
De ce acest atât de lung preambul? Pentru că am impresia că actul lecturii este tot o „arie intermediară” (conceptul este winnicottian), în care cititorul și autorul se întâlnesc, primul creându-l pe cel de-al doilea prin intermediul cărții, cartea însăși fiind agentul creației. Cartea, nu autorul. O carte nu este ceea ce scriitorul a scris, este ceea ce cititorul a perceput. Iar o carte nu există, dacă nu există un cititor care s-o deschidă. Cartea este locul de întâlnire dintre cei doi, dacă va fi dat ca întâlnirea să aibă loc. Probabil, de aceea se spune că cititorul îl creează pe scriitor, datorită acestui spațiu magic ce se dezvăluie odată cu deschiderea unei cărți și unde ceea ce este scris e transformat de cititor în altceva decât ceea ce scriitorul a „livrat”. Un spațiu al co-creației, unice, pentru că nu doar fiecare scriitor este unic, ci și fiecare cititor este așișderea.
De fapt, tot ce-am vrut este să fac o pledoarie pentru lectură. Să ne învățăm copiii să citească, fiind noi înșine cititori. Altfel spus, să ne învățăm copiii să fie creatori, oferindu-le propriul nostru exemplu.