Începem printr-o știre. În numărul său 49, din 1863, Buciumulu, diaru politicu, litterariu şi comercialu, director Cezar Bolliac, publică următoarea „doină” de haiducie sentimentală; normal, cu autor necunoscut:
Ienăchiță Văcărescu / Șade-n poartă la Dudescu /Cu ciubuc de diamant, /Capot roșu îmbrăcat, /Cu anteriu de atlaz, /Moare Doamna de necaz. /Cu hanger de Korassan, /Doamna trece în rădvan, /În rădvanul aurit, /Cu tot coșul poleit, /Ocrotit de ciohodari, /Tras de patru armăsari. /Trece des și-l mai privește /Că cu foc îl mai iubește! /Ienăchiță stih îi face /Că Domniței mult îi place; /Stih cu libov înfocat /Și-o dezmeardă-n lăudat. /Boier astfel ca un brad /Nu se află-n Țarigrad. /El cu Doamna s-ar lovi /Dacă Vodă ar muri.
Istoria culturii, atunci când ajunge la Ienăchiță Văcărescu (1740 – 11 iulie 1797), vlăstar al unei vechi familii neaoșe, îl menționează ca poet, filolog și istoric din Țara Românească, precursor al uzului limbii române culte (pe care a folosit-o atât în scrierile sale filologice și istorice, cât și în poeziile pe care le-a scris). Dar nu și ca unul dintre cei mai cunoscuți donjuani ai vremii lui. Democrat din fire și fără ifose, a iubit tot ce se putea iubi, de la țigăncile din curtea sa și până la înaltele doamne; ba chiar nevasta domnitorului. Cu timpul, însă, bineînțeles că a devenit mai molcom, mai așezat, iubind – așa cum se întâmplă nu numai în istorie – mai mult spiritual decât trupește.
Oricum, însă, se spune că, prin anii 1780-1790, nimeni nu făcea impresie în societate și nu-și impresiona mai mult musafirii decât marele spătar Văcărescu, un bărbat înalt, înțelept, cultivat, bonom, bref un galant boier muntean și strălucit diplomat, mai ales în timpul domniei fiorosului Nicolae Mavrogheni. Era un tip tare, puternic, care se lupta mereu cu autoritatea ocârmuirii și, deși amenințat cu exilul sau cu temnița, dovedea o frondă neînduplecată față de puterea domnitorului. De pildă, la o întâlnire la Palat, la chemarea domnitorului, care avea mare nevoie de el, Ienăchiță a pus condiția să stea cu ișlicul pe cap, lucru de neacceptat în ighemoniconul curții. Pretindea că-l dor dinții (sic!).
Dar viața aventuroasă a marelui spătar, vesel și faimos amorez, a culminat cu un fel de ménage à trois, împreună cu Zoe Doamna, de 33 ani și Al. Moruzi Domnul, tot cam de-o vârstă cu dânsul, adică aproape 55 de ani. Zoe Ruset (fiica lui Lascarache și a Ilenei Rosetti), soția domnitorului, era atât de înamorată de boierul șarmant, încât se spune că zilnic pleca tulburată, cu careta domnească, de la Palatul Cotrocenilor, cutreierând înnebunită străzile în lung și-n lat și suspinând de amor. Adesea, se oprea visătoare în fața caselor de pe Antim ale Dudeștilor – înconjurate de un splendid parc englezesc – (căci, prin fața casei Văcăreștilor de pe Podul Mogoșoaiei de-ar fi trecut, primejdia dezonoarei definitive ar fi pândit-o!). De acolo, din parc, ascuns în „foișorul cu priveală”, o săgeta, cu uitătura fierbinte a iubirii, ibovnicul.
Domnitorul avea cunoştinţă de această combinaţie depravată, dar s-a dovedit a fi discret, nerămânându-i decât să-l urască puternic și cu nesaț pe cel care-l încornora.
Istoria spune că, după ce a părăsit ultima oară tronul Țării Românești (1796), Alexandru Moruzi ar fi mărturisit: „Dacă nu voi avea ștreang, când îmi va cădea Ienăchiță-n mână, voi lua pletele doamnei mele și-l voi sugruma”.
Ceea ce nu s-a mai întâmplat, fiindcă anul următor, „amantul” a murit de indigestie.