Aflu din România literară, nr. 39 că în zilele de 30 și 31 august a avut loc la Brașov Festivalul „Limba română”, în cadrul căruia s-a desfăşurat colocviul Cultura limbii, coordonat de Nicolae Manolescu.
Iniţiativa se înscrie pe linia îngrijorării față de neglijenţele cu care este tratată limba română, ba chiar am putea spune degradarea la care este supusă în ultima vreme, ceea ce ne arată că semnalul de alarmă tras de Comunicatul Uniunii Scriitorilor la începutul anului în curs nu a rămas fără urmări.
Nu pot recenza aici comunicările colocviului, despre care ni se dau numai câteva informații sumare și suntem anunțați că vor fi strânse curând într-un volum. Mă mulțumesc să menționez acum participanții, scriitori dintre cei mai valoroși ai actualității: Gabriel Chifu, Mircea Mihăieș, Daniel Cristea-Enache, Sorin Lavric, Ovidiu Pecican, Călin Vlasie, Vasile Spiridon, Ion Dur, Liviu Ioan Stoiciu, Constantin Abăluță, Răzvan Enache, George Vulturescu, Iulian Cătălui, Laszlo Alexandru, Cristian Pătrășconiu, Mihaela Malea Stroe, Adrian Lesenciuc.
Se cuvine să amintim că un colocviu similar a fost organizat în urmă cu câțiva ani la Cluj și că în mai multe filiale ale Uniunii s-a accentuat în ultima vreme interesul pentru cultivarea limbii.
Amintesc, de asemenea, că în editorialul numărului 4 din V.R. (Cuvinte în derivă / Limba română e grea), Nicolae Prelipceanu, permanent de veghe în lanul de secară al limbii acolo unde l-a năpădit neghina, se ocupă de unele deplorabile derapaje din exprimarea unor ziariști grăbiți să-și comunice comentariile politice.
Întorcându-mă la România literară, aș dori să mă opresc aici la articolul din același număr 39 intitulat, cu eleganță eliptică, Paranteze despre reflexive românești. Autoarea, doamna Irina Petraș, este, cum se știe, universitar și un subtil critic literar, ceea ce îi permite să facă observații pătrunzătoare despre specificul sau geniul limbii, invitându-ne cu grație persuasivă să reflectăm împreună la câteva construcții și expresii românești caracteristice.
De ce paranteze? Pentru că paranteza e „oprire în loc a discursului pentru o precizare, o completare, o adâncire” . De obicei suntem prea grăbiţi, pentru că viteza este însuşi regimul discursului nostru, al trecerii noastre prin cuvinte, potrivit lui Paul Valéry, citat de autoare.
Iată însă că scriitorul, prin intermediul unui ralenti metaforal – ne spune autoarea – , încetineşte obişnuita goană prin şirul cuvintelor şi îşi îngăduie zăbava. El poate astfel să asculte „zvonul de potenţialităţi” al cuvintelor. Autoarea îşi încheie succinta sa digresiune preliminară cu precizarea că parantezele „încearcă, de data aceasta, un exerciţiu de veghe faţă în faţă cu verbe şi expresii verbale româneşti”.
Într-o carte din 2002, Feminitatea limbii române. Genosanalize, pe care o pomeneşte acum în treacăt, Irina Petraş arată că fiecare limbă face o analiză particulară a datelor experienţei „în numele unei reţele moştenite de acorduri culturale”, modificate uşor de fiecare generaţie de vorbitori.
Spre exemplu, din această reţea de acorduri moştenite face parte expresia mă doare capul, stomacul, măseaua, etc., grăitoare pentru modul în care românul înfruntă obstacolele vieţii. „Pentru român – observă autoarea – capul dureros e un străin, există cumva separat de eul insului care suportă durerea. Aşa stând lucrurile, nu e vinovat de ceea ce îndură, e o fatalitate şi, deci, nici nu i se cere să acţioneze prompt, viguros, implicat. Tot aşa cu setea, foamea, frigul. De cele mai multe ori sunt duşmani implacabili”.
Astfel de reflecţii asupra unor expresii specific româneşti, cu suport în mentalul comunităţii de vorbitori, se înrudesc desigur cu consideraţiile lui Constantin Noica despre rostirea românească. Ele îşi fixează drept ţintă ultimă desluşirea reacţiei specifice de adaptare a românului la provocările realităţii, pe urmele (în cazul lui Noica) unor mari gânditori asupra încărcăturii filosofice a limbajului, cum au fost Heidegger şi Ortega y Gasset.
După ce analizează expresiile mă doare capul şi mi-e foame, autoarea trage concluzia că „starea naturală a românului pare să fie aceea de oprimat și de confortabil neputincios. Capul și foamea sunt deasupra mea, eu nu pot face nimic. Culmea este că nici binele nu ține de mine – mi-e bine -, vine și el de undeva din afară, fără să presupună efort ori implicare.”
Cum vedem, considerațiile doamnei Irina Petraș depășesc cadrul explicațiilor strict gramaticale, ținute din scurt de obiectivele lor normative.
De aceea și face precizarea binevenită asupra propriului său demers de zăbavă cărturărească: „Revenind la reflexive, să spun că situația lor este prezentată în diversele gramatici uzuale cu vinovata viteză a trecerii prin cuvinte (după experesia lui Valéry n.n), așa încât rânduiala lor e precară. Deceniul în care am predat limba română pentru străini m-a obligat la oprirea în loc în fața nenumăratelor expresii românești ieșite din rând.”
Detaliul biografic – predarea limbii române unor studenți străini – se dovedește foarte important. El se adaugă condiţiei de scriitor, care recurge, așa cum am văzut, la ralentiul metaforal, prin însăși natura lui reflexivă.
Toți cei care, în calitate de profesori de română sau de limbi străine, am predat limba română unor vorbitori străini, ne-am văzut obligați să conștientizăm particularitățile propriei noastre limbi, privită în contrast cu altele, înrudite sau nu cu ea. E un stimulent prețios pentru a sesiza o seamă de diferențe caracteristice cu ajutorul cărora putem pune ordine în rânduiala reală (de atâtea ori însă greu de surprins) a limbii. Fiindcă limba a fost și este întotdeauna mai inteligentă decât vorbitul și decât grămăticul.
Și încă ceva: descoperirile indirecte, indicatoare ale unei largi cercetări solidare, în care sunt atrași atât contemporanii, cât și înaintașii: „Descopăr indirect – mărturisește cu bucurie autoarea – prin intermediul unui text al lui Ovidiu Pecican din revista Steaua, că, în Iarna bolnavă de cancer, un roman epistolar gândit de Cornel Ungureanu, I.D. Sârbu crede că „noi am fi singurul popor din această parte a lumii care am format și reflexivul unor verbe prin excelență active ca mod: de pildă, a râde, a gândi, a plânge se folosesc, în popor, cu forma mă râd, mă gândesc, mă plâng. Mă plâng, la acest nivel logic, este egal cu mă râd! Reflexivele acestea de bumerang, fără îndoială, trebuie să ne dea de gândit.” Până aici, I. D. Sârbu. După care Irina Petraș glosează pe cont propriu, folosind sau folosindu-se bineînțeles de frânturi de citate:
„Întâmplarea e pusă pe seama singurătății istorice a românilor: suntem latini într-o mare de ne-latini ortodocși cu vecini ortodocși de care ne separă limba și adeziunea la valorile civilizației occidentale, cu vecini ne-ortodocși de care ne separă istoria. Ca urmare, am fi trecut, în unele cazuri, de la diateza activă la cea reflexivă, la reflexivele… de bumerang, care se întorc asupra românului în absența unor destinatari/colocutori prietenoși”.
Urmează un șir de observații ale autoarei, împletite cu altele ale lui Ovidiu Pecican, care supun verbele respective unei reflecții proprii: „Oricum – ne atrage atenția Irina Petraș –, le voi cerceta aici dincolo de ceea ce spun cei doi, alegând să le folosesc spusele doar ca pretext pentru divagări pe cont propriu.”
Divagări, continuări pe cont propriu, texte, subtexte, pretexte, contexte, un laborator fin de glose lingvistice în care autoarea ne permite să pătrundem, deși cărarea este strâmtă, prin darul de a preface probleme aride în întrebări fascinante. Accesul ne este înlesnit cu admirabil discernământ și încântătoare fluenţă.