În ciuda discreditului şi bagatelizărilor cu care, cel puţin în prima parte a vieţii, unii din conaţionalii ei de la nord de Dunăre s-au străduit să îi minimalizeze opera literară, ba chiar şi începuturile activităţii politice şi civice, puse, dincolo de orice calcule şi interese meschine, în slujba cauzei României şi a românismului (a nu se uita, într-un context mai larg, cabala veninoasă aruncată pe piață în 1918 de către Robert Scheffer, fost secretar literar al reginei Elisabeta, privind idila de palat dintre prințul Ferdinand și Elena Văcărescu: “o levantină ambițioasă, isteață, o țigancă etc., etc.”, vezi Robert Scheffer Orient regal. Cinci ani la curtea României, Editura Vestala 1997), ultima descendentă a primei dinastii poetice valahe s-a impus într-un final în conştiinţa lumii, cum era firesc, ca un simbol al rezistenței, originalităţii şi autenticităţii spiritului şi firii româneşti. O jumătate de secol – pentru prietenii noștri francezi, în orice caz – numele ei a însemnat excelența și marca spiritului românesc… Evitând cu atenție a urma meandrele fixismelor unui partizanat de castă de origine feudală, pentru cercetătorul de astăzi, Elena Văcărescu a fost şi rămâne, prin valoarea intrinsecă a operei literare cât şi prin puterea de înrâurire a istoriei, civilizaţiei spirituale şi destinului cultural al celor două popoare de gintă latină cărora le-a aparţinut – deopotrivă, prin naştere şi adopţie politică – una dintre femeile celebre pe care omenirea le-a cunoscut şi admirat cu vie uimire în secolul trecut. “Sălaşul meu parizian, rostea ea de sub cupola Academiei Române în 1925, trezind apluzele și mândria auditoriului, a fost întotdeauna un colţ de patrie românească. În casa mea dăinuia nu numai un spirit românesc, ci o atmosferă românească (…). Mă simţeam acolo, departe, în misiune. Eram un sol al sufletului românesc, sortit să-i cânte destinele, să-l împărtăşească prietenilor şi neprietenilor, să-l apere, să-l preamărească”. În legătură cu ardența unor atari declarații, în paranteză fie spus, în convorbirile lui I. D. Gherea cu George Enescu (vezi Amintiri(le) filosofului apărute postum la Editura pentru literatură în 1968), venind vorba la un moment dat despre obiceiul unora de a se exprima (a cânta/ a interpreta etc.) cu răceală şi fără sensibilitate, marele muzician nu ezită să laude fără rezerve virtuţile caldei afectivități şi simțiri românești, note fundamentale ale unui transcendent ce amprentează indenegabil firea noastră, ca și stilul muzicii sale… “Frica asta de «sentimentalism» (la unii), se pronunţă el fără niciun complex, a dus la multe prostii. Şi e complet inutilă: dacă e unul lipsit de gust, degeaba cântă rece, tot vulgar are să sune”. Cam în același fel se exprima marele muzician și în privința schimelor grotești ale unora față de afirmarea sinceră a patriotismului.
“Am pronunţat numele Franţei. – continui să citez din discursul Elenei Văcărescu, rostit în 1925 la primirea în Academie – Franţa! Un sentiment de nemărginită recunoştinţă îmi umple sufletul de câte ori evoc chipul acestei ţări. Franţa mi se înfăţişează ca un adevărat miracol al civilizaţiei omeneşti. Şi ca oricare miracol ea cere, spre a fi înţeleasă, o adevărată pregătire. […] Franţa rămâne, domnilor, ţara temperată prin excelenţă, ţara semitonurilor şi a discreţiunii. Bunul gust francez nu este o iluzie, ci un magistral adevăr. El înseamnă că francezul, renunţând la ambiţii supraomeneşti în artă ca şi în ştiinţa societăţii, se mărgineşte la simpla perfecţiune omenească. Buna creştere, politeţea, vestita sociabilitate franceză, toate aceste obiceiuri, pe care uneori străinii le interpretează cu zâmbet de ironie, formează împreună cu un admirabil ideal omenesc şi, în acelaşi timp, singurul mijloc de perfecţionare treptată a civilizaţiei. Pentru mine, Franţa rămâne ţara care a primit solia mea românească, ţara care, înţelegându-mi misiunea, mi-a înlesnit-o cu o generozitate pe care renunţ s-o descriu în culori ditirambice”. Franța, a doua patrie a Elenei Văcărescu (și a tuturor pribegilor care-i vor îngroșa rândurile la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial!), sora mai mare a României…
După episodul logodnei în taină cu prinţul moştenitor Ferdinand, agreată de regina-poetă Carmen Sylva, dar desfăcută din “înalte considerente politice” de Regele Carol I (a cărui viață intimă va deveni încă din 1902 subiectul romanului Misère royale a aceluiași Robert Scheffer !) – rege căruia, în chestia matrimoniului princiar cu pricina i se suise în cap, cu o vorbă românească, nu numai boierimea ce-l adusese la tron dar şi casa Sigmaringen şi o întreagă presă de scandal -, fără dreptul de a se întoarce în ţară, descendenta rănită a “părintelui literaturii române” (deja premiată de Academia Franceză, în 1886, pentru volumul de poezii Chantes d’Aurore), va fi adoptată în chipul cel mai fericit cu putinţă de către Marea Franță, spațiul fericit unde va găsi mediul ideal al unei excepţionale dezvoltări eteromorfe.
Depăşind într-un mediu de intelectualitate prietenoasă, favorabilă dezvoltării aptitudinilor moștenite, vârful unei golgote personale care o va marca fundamental toată viaţa (Decisă să nu mă căsătoresc, să nu ascult șoaptele dulci, neștiute ale iubirii ivite în calea mea, am fost stăpânită de o pasiune care mă va urmări până la ultima suflare și, cine știe, poate și dincolo de mormânt: o rană nevindecată pe care aș numi-o patriotism), în paralel cu o creaţie artistică originală şi bogată (abordând deopotrivă poezia, însemnările de călătorie, memorialistica, romanul şi dramaturgia…), poliglot apreciat, Elena Văcărescu începe să se afirme din ce în ce mai pregnant în domeniul diplomaţiei culturale şi al relaţiilor externe. Se cunoaşte prea bine rolul ei în timpul Primului Război Mondial, când, rămânând pe teritoriul ocupat de inamic, a militat public în cadrul unui număr important de conferinţe (precum în mod constant, şi în saloanele protipendadei politice şi culturale) pentru cauza României; ca să nu mai vorbim de contribuția pe care a avut-o, în calitate de participant din partea Ligii Naţiunilor în cadrul Conferinței de Pace de la Paris, la definirea de principiu (desenate ca atare şi delimitate, mai târziu, de către geograful francez Emmanuel de Martonne) a graniţelor Românei Mari în cadrul Tratatului de pace de la Trianon, semnat între Aliaţi şi Ungaria în 4 iunie 1920. Membru permanent, din 1922, al Comisiei de Colaborare Intelectuală de pe lângă Liga Naţiunilor Unite, Elena Văcărescu are prilejul de a-l cunoşte pe Nicolae Titulescu, alături de care îşi va descoperi o strălucită vocaţie oratorică, talent apreciat şi elogiat de lumea mondenă şi media culturală franceză în cel mai înalt grad; un merit exploatat excepțional de ea atât în cariera diplomatică cât și pentru prezentarea în mediile intelectuale franceze a vieţii şi operei unora dintre cei mai originali scriitori și artiști români (Eminescu, Blaga, Minulescu, Goga, Alfred Alessandrescu, Vinea ş.a.). În 1930, după ce cu doi ani mai devreme preşedintele francez îi conferea Ordinul “Legiunea de Onoare”, poeta franceză de origine română este cooptată în Comisia Internaţională pentru Cooperare Internaţională şi devine membru a Comitetului Permanent al Literelor și Artelor, unde va activa pentru difuzarea Artelor prin Cinematograf alături de unul dintre inţiatorii acestui proiect, respectiv Nicolae Pillat, fratele poetului Ion Pillat. Pe acelaşi fir al angajamentului cultural şi social, precum şi al unei certe abilităţi diplomatice tot mai cunoscute şi respectate, Elena Văcărescu a fost ataşat de presă şi consilier cultural pe lângă Legaţia României din “orașul luminilor”, membră a delegaţiei româneşti prezente la Conferinţa de Pace de la Paris de după cel de al Doilea Război Mondial…
Pentru originalitatea, ineditul şi calitatea inebranlabile ale versurilor din volumul de poezii Le Rhapsode de la Dâmboviţa (1899) – o “punte, s-a spus, trasă între două țări”-, tradus mai întâi în germană de către Carmen Sylva însăşi, apoi şi în italiană, franceză şi alte limbi, poeta primeşte în 1900 al doilea Premiu al Academiei Franceze, distincţie care îi va deschide larg uşile celor mai importante saloane pariziene, prilej nu numai de a-şi etala bogata cultură umanistă și conversația strălucitoare, dar şi de a cunoaşte direct şi a se forma sub influenţa celor mai în vogă şi mai galonaţi scriitori, ziarişti, oameni politici şi artişti ai timpului. Invitată în celebrul salon al Ducesei de Rohan (“cel mai atrăgător din Paris şi fără îndoială din întreaga Europă”), Elena Văcărescu vine în contact (cultivă apoi relaţia în propriul salon şi se împrieteneşte) cu Robert de Montesquiou, Léon Daudet, François Copée, Jean-Louis Forain, Paul Deschanel, Jules Lemaître, Sully Prudhomme, Pierre Loti, Anna Brancovan de Noailles, Leconte de Lisle, Anatole France, Edmond Rostand, Edouard Herriot, José Maria de Heredia, Eleonora Duse, Aristide Briand, Maurice Barrès, Paul Valéry, Unamuno şi mulţi, mulţi alţii. “E în firea francezilor, scrie, cu perfectă înţelegere a fenomenului, Elena Văcărescu în articolul Trei saloane (apud Trois salons, în Conférencia, nr. 8/1934), ducerea la perfecţiune a lucrurilor pe care ei le iubesc. Or, nimic nu le place mai mult decât să se adune şi să discute. Sociabilitatea, curtoazia, iscusinţa de a folosi epigrama, madrigalul, cuvântul potrivit sunt prin excelenţă o calitate a francezilor. Iar prilejul de a le da curs liber îl oferă saloanele. Salonul crează un fel de exteritorialitate care permite oamenilor libertatea deplină de a se întâlni din întâmplare, de a se despărţi la fel, de a se căuta fără a se da impresia, dar şi de a pretinde că cuvintele lor n-au să poată fi interpretate în nici o ocazie ca vorbe în vânt ori să li se acorde o prea mare importanţă…”. Sub influenţa operei, cultului atât de preţuit al dialogului, bunului gust şi măsurii în toate a acestei adevărate confrerii de spirite (în majoritate galice), preluând modelul şi perfecţionându-şi permanent propria înzestrare, Elena Văcărescu se iniţiază şi devine, fără nici o exagerare, un excepţional agent de coeziune şi modelare înalt-civilizatoare în Europa dintre cele două războaie. Pe acest fundal, opera ei literară s-a bucurat de binemeritate aprecieri, cuvântul îi era pretutindeni ascultat cu respect, deschidea automat uşi, îndemna la fapte şi năştea evenimente. Ca factor de netăgăduită influenţă umanitarist-civilizatoare, generoasă, tonică şi pacifistă, alături de Anna de Noailles şi Martha Bibescu – alte două nume mari ale civilizaţiei culturale universale cu origini româneşti -, Elena Văcărescu a fost în vremea ei un adevărat fenomen înrâutitor al vieții politice și intelectuale. Așa cum recunoșteau admiratorii, dar și dușmanii ei, învingând cu noblețe sufletească și o perfectă stăpânire de sine o teribilă tragedie, marea urmașă a Văcăreștilor a făcut din exil o tribună a unui patriotism exemplar. În secvența Destin care încheie Mémorial sur le mode mineur ea scrie : “Fiecare cută a hainelor mele păstrează parfumul României. Nu cunosc suferințele exilului; în orice loc m-aș afla nu am resentimente nici ură decât față de cei care o reneagă și caută sprijin în altă parte. «Dumneata ești un caz» îmi zicea Barrès (Maurice Barrès, scriitor francez, autor, printre altele, și al romanului “Dezrădăcinații”, n.n.) și încă ceva prin care mi-a câștigat inima: «Domnișoara Văcărescu nu este o femeie, d-ra Văcărescu este un întreag neam». Nu femeie? Nu, nu sunt femeie, sunt un monstru în înțelesul subtil și atrăgător al cuvântului, o creatură fără sex, o îndrăgostită totuși care are nopți de extaz și tulburare: tainele mele, abisurile în care cad, când îmi imaginez că în urma cutărui eveniment România poate deveni nefericită sau jignită numai…”.
La 155 de ani câți s-au împlinit în 2019 de la nașterea celei care încă de pe băncile școlii împletea alexandrinii lamartinieni cu stihurile lui Eminescu, înfrățind pe Jean Racine cu Heliade și pe cronicari cu Joinville, în spiritul jemanfișismului indezirabil al zilei, multora dintre noi li se va părea că autorul volumului Rapsodul Dâmboviței e un scriitor expirat. Nimic mai fals! Citită în limba franceză, precum scrierile de maturitate ale lui Cioran, dacă vrem (dar și în românește, chit că opera sa nu prea a beneficiat de traducători români străluciți), în scrierile ei cele mai originale, fraza Elenei Văcărescu nu e cu nimic mai prejos stilistic (și nu se citește cu mai puțină plăcere) decât cea a marilor ei prieteni din Hexagon și nu numai: Paul Valéry, Paul Bourget sau Gabriele d’Annunzio, pentru a lua doar trei exemple… Sigur, Elena Văcărescu n-a fost uluitorul teoretician literar care a devenit până la urmă pentru noi toți Valéry și nici un eseist de talia lui Bourget. Sub influența operei și în preajma lor însă (să nu uităm nici că un Sully Prudhomme i-a fost profesor de poetică, iar cu Valéry a lucrat, după cum se știe, cot la cot, atât la Liga Națiunilor în cadrul Comitetului Permanent pentru Literatură și Artă, cât și în cadrul juriului “ Premiului Femina” pe care ea l-a prezidat 20 de ani), scrisul ei (bien né) s-a rafinat permanent, ajungând la o expresie pe care timpul scurs implacabil pare a nu o fi atins prea mult.
Recitesc cu emoție, a câta oară !, una dintre cele mai originale piese ale puzzle-lui memorialistic Memorial în mod minor: “De ce scriu eu «Niezsche » fără «t» (în traducerea Ancăi-Maria Christodorescu, la Editura Compania, 2001) și înțeleg că, asemeni lui Valéry sau Proust, cu o formidabilă intuiție artistică, Elena Văcărescu a știut să transforme amintirile fulgurante și memorialistica faptului de viață trăit într-o strălucitoare autoficțiune avant la lettre. La urma urmei, cât adevăr și câtă minciună (verosimilă sau nu) rezidă în această piesă de imaginație, avându-l ca protagonist ( !!!) pe Nietzsche, aproape că nu mai contează, câtă vreme cititorul trăiește senzația “prezenței” pe cât de magnetice, pe atât de demonice a celebrului filosof, aflat incognito – potrivit ipotezei de lucru a autoarei – pe post de portar al hotelului (“o veche mânăstire”) din Vallombrosa, unde părinții E.V. o aduseseră prin 1892 spre a-i mai atenua suferința de după ruptura regală… Misterul și atmosfera întâlnirii bizar-neobișnuite dintre Elena Văcărescu și un Nietzsche mistic (în genul personajelor povestirilor insolite, până la un punct, ale lui Barbey d’Aurevilly) se află, dacă ținem neapărat să obsevăm, în starea “încremenită” a peisajului, dominat de o vibrație de neuitat a liniștii, căci în acele locuri, scrie autoarea în deschiderea textului, perfect conștientă de turnura ce urma să o dea întregului textual, “Milton a compus mai multe cânturi ale Paradisului pierdut; tot aici, Lamartine a venit să-și termine povestea idilelor sale napolitane, iar mai departe se pot vedea, semănate prin râpile acestor coline, redute sfinte săpate de adepții sfântului Francisc. […] Vallombrosa, tărâm de un farmec fără egal, aciuat pe coastele domoalelor coline ce păreau că se pierd sub cerul limpede și pal, tu ești unul dintre acele locuri înălțătoare unde spiritul a respirat întotdeauna liber (s.n.)!”. Superbă și de o fină discretie invocația de factură neoclasică din rândurile de mai sus, altfel suficient de transparentă, adresată deopotrivă muzei inspiratoare și zeului spiritului creator și fanteziei libertare! Peste ani, pe urmele trecerii prin lume a autorului marii cărți a lui Zarathustra (la Porto lângă Genova, unde el și-a avut reședința…), continuând nota insolitului primei întâlniri, Elenei Văcărescu încă îi mai năzare “chipul iubit al lui Nietzsche; îi văd ochii de culoarea florii de tei, îmi imaginez gesturile lui de tăietor de lemne și, pentru că îi plăcea glasul meu, vorbesc în șoaptă umbrei sale”. Suficient!
Simptomatic pentru nota mordantă evidentă a scrisului Elenei Văcărescu găsesc și textul Gabriele d’Anunnzio, cules și tradus pentru prima dată în românește, după un manuscris dactilo cu corecturi ale autoarei, de Aneta și Ion Stăvăruș, în Elena Văcărescu, Memorii, Editura Dacia, 1989. Pentru poetul, romancierul, dramaturgul, libretistul şi, mai târziu, neobositul soldat în slujba patriei Gabriele d’Annunzio, poeta românismului, cum o numea Martha Bibescu pe strălucita sa conațională, Elena Văcărescu a avut, fără discuție, o vie, fosforescentă și constantă prețuire. L-a considerat de altminteri toată viața drept “cel mai mare dintre poeții timpului’’. Deși se pare (după unii) că cei doi poeți s-au cunoscut în salonul Ducesei de Rohan abia pe la începutul deceniului doi al secolului XX, când d’Annunzio a trăit o vreme la Paris, prin câteva date puse în circulație de textul la care trimiteam mai sus, căruia i-am putea adăuga și «La Duse» (vezi Memorial în mod minor, ed. cit.), în stilu-i vag ambiguu, plin de mister romantic și rafinată poezie, Elena Văcărescu crează o mitologie ficțională care devanseză evenimentul cu aproape 10 ani. În piesa «La Duse», fără să-l cunoască, se pare, face à face, pe poet, românca este antamată și rugată de d’Annunzio printr-o scrisoare să stea la dispoziția marii tragediene (Eleonora Duse) pe tot parcursul timpului cât aceasta (foarte marcată în acel moment de dezvăluirea relației lor în romanul lui d’Annunzio, Il Fuoco) se va produce în fața spectatorilor din România (toamna anului 1899 !). Potrivit afabulației din piesa inedită, pusă în circulație de soții Stăvăruș, “prima întâlnire” cu poetul – tot un fel de mirobolant miraj optic – (urmat de scrisori de gentilețe de ambele părți!) ar fi avut loc însă în 1895, pe drumul de la Il Palmerino care părăsește Florența, în goana trăsurii, când poeta pare a-l întrevedea, ca o fata morgana, pe “poetul magic” sub înfățișarea unui adevărat “Perseu înaripat‚ îmboldindu-și bidiviul cu pintenii” (vezi Gabriele d’Annunzio, în Elena Văcărescu, Memorii, ed. cit. p. 102). Prin plasarea în abis, în același text, întâlnirea adevărată, deconspirată până la urmă de prozatoare cu acuratețea tehnică a unui strălucit romancier, are loc “într-o seară, la Paris – era prin 1903 – în casa contelui Primoli: am cunoscut un om de statură mică, robust și chel, cu privirea extrem de blândă, vocea caldă și precipitată, cu un fel de a se purta mai degrabă modest. Am fost prezentați unul altuia. El a grăit zâmbind: – «Dar noi sîntem foarte buni prieteni de opt ani și mai bine. Gabriele d’Annunzio o iubește mult pe Elena Văcărescu…».
Nu era nici Faust, nici Mefisto, nici Don Juan și totuși cineva foarte atrăgător și într-un anume chip, ce-mi apărea ca un solo într-o simfonie interpretată de o invizibilă orchestră. Ființa insignificantă de la prima vedere degaja armonie și întruchipa, în modul cel mai firesc din lume, stări de taină, idile abandonate, melancolia despărțirilor. Frazele-i pătrunzătoare, grăite cu grabă, purtau în ele un sens de adâncă umanitate”.
În Cizmă (Stivale!), în urmă cu câțiva ani, la un secol și jumătate mai precis de la nașterea părintelui gustului italian, cum a fost supranumit d’Annunzio, s-a vorbit suficient de aplicat și cu relevanță despre valoarea scrisului acestui scriitor unic, precursor al sensibilității noastre de cetățeni ai secolului XXI. Motiv pentru care întreaga serie de evenimente care i-au fost dedicate cu acest prilej a stat sub semnul revigorării interesului italienilor pentru Poetul-erou, romacierul și dramaturgul celebru. Parisul, desigur, a reacționat prompt, după el, alții și alții; cineaști de aiurea, teatrologi, modiști, muzicologi, tehnicieni (!) etc. Și fiindcă tot a venit vorba de dramaturg, personal, am citit și am rămas profund impresionat de anvergura montărilor retro style puse în scenă, cu această ocazie, de mai toate teatrele importante din Peninsulă. Au fost și două festivaluri de teatru d’Annunzio acolo, la Il Vittoriale și la Pescara… De ce nu s-ar încerca și cu Le Cobzar și La Bergerie ale Elenei Văcărescu, jucate la Paris și Monte Carlo la vremea lor cu mare succes?
Pentru cine se mai îndoiește de calitatea modernității scrisului Elenei Văcărescu, personal, recomand lectura evocării Anna de Noailles cuprinsă în Mémorial sur le mode mineur, un eseu istorico-literar esențial nu numai pentru cunoașterea și valorizarea operei celebrei poete (cald omagiată de altminteri și în discursul de primire în Academie), dar și pentru valențele literare ale scrisului ajuns la deplină maturitate al scriitoarei născute la poalele Cetății Domnești a lui Petru Cercel… Rar se va găsi un verb mai viguros și mai plin de sugestii, o scriitură mai ritmată și mai imginativă, o turnură mai compulsivă a despletirii narative ca în textul invocat mai sus (însă, chiar așa stând lucrurile, e atât de greu de trecut peste șarmul ori dichisul ornamental al “povestirilor” exotice din călătoriile Elenei Văcărescu, un limes artistic aproape uitat care ar merita el singur un studiu detaliat…).
În final, fiindcă am vorbit mult prea puțin despre poet (“or, “Totul pe pământ aparține poeților”, cita adesea Elena Văcărescu vorbele celebre ale lui Victor Hugo), să-i lăsăm poetului ultimul cuvânt… În ciuda vârstei fragede (avea 22 de ani când a scris poema), unul, aș zice, al atât de doritei și, în fond, posibilei redempțiuni, pentru el, a realizării uniunii mistice a eului cu substanța spirituală eternă… Voi dezvolta, poate, cândva… Citez: Cunosc afundul drumului de piatră/ În viața mea împovărată de mister./ Să plec… Dar cum? Mi-e inima întristată/ Și moartea fără margini eu o cer,/ Ea mă va trece peste orice țărm,/ Dincolo de pasiune și durere/ Și de dilema ce nu pot s-o sfărm:/ Strigătul meu și-a Sfinxului tăcere (fragment din poezia Iubesc moartea, în Cântece de auroră, Editura Alphonse Lemerre, 1886).