Ilias Martzoukos pe strada Korais colț cu Stadiou

Am pornit la drum și-ncet sosesc
prin ploaie-s leoarcă, nu zăbovesc.

Privite azi, chipurile din fotografiile apărute în ziarele epocii amintesc de portretele unei familii numeroase. Remarci numaidecât nenumărate trăsături comune la acești oameni care nu au absolut nicio legătură între ei, asemănătoare celor pe care bărbații și femeile unei familii le lasă moștenire urmașilor lor, de la o generație la alta. Nu că fețele, ochii, nasul, gurile, frunțile ar semăna cu adevărat. Un alt fel de înrudire îi face să semene atât de mult: pesemne că e nuanța de ziar vechi, îngălbenit de timp, ori poate negativele în alb-negru șterg diferențierea sau chiar pecetea timpurilor lăsată pe fețele lor; sunt moravurile epocii, evenimentele vieții lor comune, de fiecare zi, moda vestimentară, coafura, cântecele pe care le ascultă la radio, zgomotele străzilor, toate câte își lasă amprenta în subconștientul colectiv și care formează în noi un tipar al lumii. Ca și la soldați sau la cei internați în pușcării, există o asemănare a înfățișării care, privită de la distanță, dispare în individualitate, făcând anevoioasă într-o mulțime distingerea urâtului de frumos, a binelui de rău, a poetului de un spirit malefic. Însă pentru cel care este în viață, care trăiește și se mișcă acum, în același prezent, printre ei, perspectiva este cu desăvârșire alta: un asemenea om este capabil să deosebească chipurile și însușirile între ele și nu va găsi câtuși de puțin că există vreo asemănare între Eftihis Klotsas și Spiros Danelis, între Lalis Rotas și Meropi Bratsakou – ca bunăoară între generalul Plastiras¹ și Papagos², purtând și el haine civile și pornind la alegeri.

Adăpostit de ploaia de vară sub streașina metalică a florăriei Vintzileos, pe colțul străzii Korais cu Stadiou, IliasMartzoukos, contabil la firma Floka (poet își spune el în sinea lui, dar nu îndrăznește să o spună tuturor) a ieșit cu treburi de la serviciu și acum întârzie dinadins să se întoarcă la birou, pretextând această ploaie, care l-ar fi putut cu ușurință prinde pe drum, pe când ieșea de la Administrația financiară. Cine să-și ia umbrela, pe timp de vară? Și câtă vreme răpești din timpul petrecut în încăperea strâmtă și oarbă a contabilității întreprinderii, ești în câștig.

În această dimineață, Ilias simte o apăsare sufocantă în piept. După ce s-a bărbierit, s-a cercetat în mica oglinjoară aflată deasupra chiuvetei, agățată cu un șnur roșu de un cui bătut în tencuială, privindu-și obrajii scofâlciți, oasele bărbiei ieșite în afară, mica mustață, subțire și neagră, subliniindu-i accentul grav al gurii. Ochii îi sunt încercănați, pe jumătate închiși de la fumul unei țigări Matsangos extra, pe care o are mereu lipită în colțul gurii. Are treizeci și doi de ani și este contabil, eliberat de curând din armată, orfan din 1946, când s-au prăpădit toți ai lui în satul ars din temelii de bulgari, mama, tatăl și două surori, cea mică n-avea nici doisprezece ani; Ilias umbla brambura prin desiș, punea capcane pentru păsări, lângă cascadă, când a văzut fumul înălțându-se. A dat să se întoarcă înapoi, dar ceva l-a ținut locului.

Ilias Martzoukos simte cu putere că este altfel decât ceilalți. El este un poet. A devenit poet, când în mod normal ar fi fost țăran, crescător de vite, ca ai lui, a terminat Școala Superioară de Comerț, și-a luat diploma de contabil, găsindu-și repede de lucru, datorită unei cunoștințe, un consătean mai vârstnic, care tocmai căuta un asistent la contabilitate. Banii sunt puțini, însă postul e bun, atâta vreme cât se bucură de aprecierea șefului și a proprietarilor firmei, pe care a câștigat-o de la bun început. Niciunul din ei nu știe că Ilias este poet, că mintea lui are această capacitate de a se împărți în două, o parte lucrează cu numere, numără bani și scrie operațiile comerciale în registru, iar cealaltă se izbește de pereții încăperii întunecate, străduindu-se să evadeze la lumina soarelui și să găsească continuarea la acel prim vers care se scrie atât de ușor, așteptând apoi să i se găsească o continuare.

Aici, pe colțul străzii Korais, aciuat sub streașina metalică, ferindu-și capul de ploaia ce îi face leoarcă încălțările, este un ins dintre nenumărații oameni care ar încăpea într-o fotografie, într-un instantaneu al epocii, făcut la întâmplare. Arată ca toți ceilalți. Pantaloni cu dungă. Sacou încheiat la toți nasturii, cravată închisă la culoare, legată strâns, cămașă albă cu mânecă scurtă, modificată dintr-o cămașă cu mâneci lungi, proaspăt tuns, poartă mustăcioară fină, neagră, la trup este subțire, ca toți cei care trec alergând care încotro pe lângă el, în ruperea bruscă de nori, oameni care la atâția ani după încheierea războiului încă nu s-au săturat de pâine și cu greu o să se sature. Nu se deosebește de aceștia. Atâta doar că el stă locului, pe când ceilalți aleargă grăbiți. Și în mintea lui domnește un vers, nu o întâlnire, nu o moarte, nu o scrisoare primită sau pe care trebuie să o scrie cineva, nici o factură ce trebuie plătită – și ba face, ba desface versul, încercând cuvinte, de parcă ar avea hârtia în fața lui, ar scrie și ar tot șterge.

La o distanță de trei metri de el, sub copertina chioșcului, un alt bărbat se adăpostește și el de ploaie. Robust, înalt, purtând un sacou care îi este mare, i-ar veni cuiva care este de două ori cât el, cu buzunarele lărgite, căscându-se, și reverul plin de noroi. La început, întors cu spatele, Ilias nu îi acordă mai multă atenție decât celorlalți trecători, așa cum vânzătorul de la chioșc, încredințat că nimeni n-o să-l ia în seamă pe ploaie, să se oprească să-i ceară ceva, citește aplecat ziarul. Peste puțin timp însă bărbatul cel înalt se întoarce înspre Ilias și se pune să-l iscodească cu privirea, fără să atragă atenția, de parcă ar aștepta momentul propice să i se adreseze. De altfel, în câmpul vizual îngust al micii distanțe care-i despărțea, n-ar încăpea altceva în afară de Ilias, care stătea cu spatele lipit de zid.

Fără să-l privească, Martzoukos îl are și el pe celălalt în câmpul său vizual, în timp ce mintea îi cotrobăie trândav după vreo amintire. Ceva îi spune, chipul acela, da, ceva îi spune; brusc, îi vine în minte o poreclă: „Băgărescu”, un nume încropit la întâmplare, care descrie bine impresia pe care i-o lasă chipul vecinului. Are fruntea îngustă, ce se lățește în partea de jos, dinți mari și rari care obligă buza superioară să se retragă neîncetat, în vreme ce prezintă o grimasă neîncetată, ce aduce cu un zâmbet, de parcă gura aceea ar fi gata să îi vorbească în orice clipă. Este un ins care s-ar putea numi foarte bine „Băgărescu”, și care, dacă ar fi să îl incluzi într-o categorie, ar încăpea doar în categoria „băgărescu”, fiindcă numai așa se poate numi cineva cu niște dinți și o față ca a lui. Dacă ai afla brusc, printr-o întâmplare, că îl cheamă Panaghiaris sau Sotiropoulos ar fi o dezamăgire teribilă iar categoria „băgărescu” ar pierde chipul cel mai reprezentativ, emblema unei varietăți de chipuri din cele pe care cu greu le uiți vreodată, atât e de groasă treaba!

Și de ce se uită, mă rog, la mine? – se întreabă Ilias. Mă cunoaște? M-a mai văzut? Mă știe de undeva? Că eu nu-l cunosc. Dar, totuși, cum aș fi descoperit categoria lui dacă nu mă intersectam cu el pe undeva? Căci în vreme ce este neîndoios un Băgărescu, nu am mai văzut vreodată un altul, prin urmare categoria aceasta nu poate exista fără el.

Și, în vreme ce razele începeau să se ivească fără curaj dindărătul norilor, care între timp se liniștiseră și luminau străzile Korais și Stadiou, iar frontispiciul Universității și cel al Bibliotecii Centrale luciră în bătaia soarelui, chipul de alături încăpu într-un târziu într-o amintire.

Era în urmă cu două săptămâni, într-o sâmbătă seara, în localul „Diavolos” de pe strada Solomos, unde cântă Dilinger și Bebis³ și se adună tot felul de lume, pestriță; Ilias se ducea mai mult ca să se amuze decât pentru muzică, pentru amuzament și pentru surprizele pe care ți le oferă frăția beată dintre mesele obișnuiților casei, așezați câte unul.

– Privește! – îi spusese lui Apostolos, arătându-i-l pe tipul acesta care râdea prostește și spunea bancuri grupului de prieteni în care se afla – , e un…Băgărescu!

– Îl cunoști? E vreo cunoștință de-a ta? îl întrebase celălalt.

– Nu, dar cu siguranță că așa îl cheamă!

Și necunoscutul, care era așezat la masa alăturată cu niște fetișcane, se ridică brusc și stătu așa, drept de unul singur în mjlocul localului și dansă zeibekiko⁴ cu o ușurință care-i sfida greutatea și cu o lumină pe chip care îl preschimba dintr-o caricatură de revistă într-un adevărat mystes.

Ilias Martzoukos cu siguranță că ar fi păstrat această ultimă impresie despre el și nu pe prima, dacă nu se petrecea și altceva în clipa când tipul se ridică să plece din local. Acesta se oprise preț de o clipă în dreptul mesei lor, îl privise bine pe Apostolos și, fără să spună nimic, izbucnise în râs, un râs straniu care parcă ar fi fost sughițul unui om beat însă fusese un râs adevărat și nu încăpea nicio îndoială – era sută la sută sigur – că îl privea pe cel mic și nimeni altcineva. Apoi plecă.

Plutonul de execuție
(o să mă fac doctor)

Și niciodată n-om avea

o altă seară ca aceasta

în viața pe care-o trăim

abia zgâriindu-i coaja.⁵

Martie, 1952

Zi, mă! Zi, mă! Ține-o așa! Hopa, hopa, hopa!

Furculița e într-un neîncetat du-te-vino de la farfurie la gură, gura se deschide, buzele se desfac, dinții pătați de sos mestecă în grabă, micul păhărel de vin se ridică și el la fiecare a treia îmbucătură, ca să înlesnească înghițitura, pe estradă muzica bouzouki⁶ scoate scântei, corzile ciupite nemilos cu pana se înfioară, degetele de la mâna stângă apasă și slăbesc tasta, urcă și coboară grăbite alunecând pe grumazul instrumentului, încălțările cu șireturi bat din tocurile uzate ritmul muzicii în podea, gambele bobocului de fată freamătă cu tot cu ciorapi, în vreme ce vârfurile picioarelor se mișcă și ele ritmic, unul în stânga, celălalt în dreapta, dansând, iar degetele ei grăsuțe bat, fandosindu-se și perpelindu-se de dragoste, toba ridicată sus, în mâna dreaptă. Ooooof, măiculițaa meaa!

Ce miroase? Ce miroase? Din bucătărie răbufnește mireasmă de ulei încins în tigaie, se unește cu fumul de țigări, cu damful de la petrolul care s-a dat pe parchet, ca să nu putrezească, cu aburul rumegușului cald care absoarbe resturile de mâncare, cu aroma de rășină a vinului retsina vărsat pe fața de masă, cu îmbietoarea aromă a cepei roșii pentru salată. Becuri răzlețe atârnă din tavan, butoaiele își lasă leneș burdihanele pe traversele care le sprijină, al treilea din șir are în robinet un mic furtun de cauciuc menit să ușureze munca fetișcanei care acostează la răstimpuri sub el, pentru a umple ulciorul cu gât subțire, de trei ocale.

Cârciumarule! Hei, cârciumarule! Mai adă încoace încă o juma’ de litru.

Hooooopaaaaa!

Pana o dă pe muzică domoală și duetul cobzarului de baglama cu dulceața de fată de lângă el ne umplu viețile cu iubire.

Și bețivanul făr’de-un chior

nu zice chiar nimică

stă așezat, îngândurat

La a tavernei ușă, mică.

Ce-ar mai intra acum și el

Să bea vârtos din seva viilor

Dar cârciuma-i săracă tare

pe veresie nu dă mușteriilor.

Ffffrt, fffrt, răsuflă maidanezul, un șuierat abia auzit, trage să moară în șanțul de lângă drum, lovit de un camion. Frrrtt, sufletul lui vrea s-o pornească în zbor, să se ducă țintă la Creatorul lui, dar s-a agățat de puținul trup rămas și nu vrea să se dezlipească animalul, să se liniștească și să se curme odată chinul. Copilul stă la un metru distanță și urmărește ce-a mai rămas din maidanez. Cu un băț scurt atinge la răstimpuri câinele, să vadă dacă mai mișcă, dacă mai protestează, dacă-și dezvelește dinții ca să-l amenințe pe torționarul său sau dacă s-a predat întru totul. Mama și tata se distrează pe cinste înăuntru în tavernă, el și încă doi copii puțin mai mari au ieșit să se joace afară, în micuța curte bătătorită, și tot cercetând locul s-au trezit pe trotuar. Eu când o să mă fac mare, o să mă fac doctor, îi spune unuia dintre cei doi, care-l privesc pieziș cum chinuie animalul. O să mă fac doctor, am să deschid burți și plămâni și am să le cos la loc, și am să conduc un Cadillac roșu. Dacă ți-e milă de el, hai mai bine înăuntru.

Trece și camionul armatei cu husa lăsată atât de jos cât să îi poată strânge sforile. Soldații așezați ultimii – cască, echipament și arme – îngrădesc priveliștea îngustă spre interiorul mașinii. Înăuntru, sunt patru deținuți politici, nebărbieriți, fără cravată, cu ultimul nasture de la cămașă închis din cauza răcorii, căci e încă noapte, trei și ceva.

Șoferul, care a luat camionul de la Detașamentul de blindate, cară de obicei butoaie cu combustibil din Skaramangas, pâini pentru soldați de la brutăriile din Piața Sintagma, canistre cu ulei din magaziile statului Major. Între atâtea drumuri a trebuit să spele bine caroseria și să poarte uniformă de stradă curată ca să preia niște deținuți de pe strada Singrou și să-i ducă pe bulevardul Alexandra, cu garda, ofițerul detașamentului special și preotul. Și conduce spre Locul Obișnuit. Fie că știe sau nu ce se petrece (și bineînțeles că știe, numai detaliile nu le cunoaște), trage frâna de mână, oprește motorul și numaidecât, de parcă ar fi urmărit, merge spre partea din spate a închisorii, să bea o cafea la infanteristul de la centrul de recreație al unității și să fumeze, una după alta, țigări Papastratos7, fără filtru. Ar vrea să pună muzică la radio, dar este interzis, trebuie să fie liniște desăvârșită.

Ieri a ieșit cu învoire, să bea într-un local din cartierul Tzitzifies și încă își amintește cântecul care mergea când s-a ridicat să danseze cu bocancii soldățești cu șireturi desfăcute, și de la a doua strofă încolo dă-i un zeibekiko – dar nu-și mai poate scoate melodia din cap și o cântă singur, dacă tot nu merge radioul, la trei jumătate în zori. Își astupă nările și urechile cu palmele ca numai vocea lui să ajungă până la nervul său acustic și cântă, cântă, și o ține așa până când năvălesc și ceilalți soldați în centrul de recreație al unității, își reazemă armele de perete și-și aprind câte o țigară lângă cafea.

Ceea ce înseamnă că s-a terminat, peste puțin timp plecăm.

Întorcându-se pe același drum la unitate, soldații detașamentului fumează tăcuți, câțiva s-au aplecat în față, să își dezmorțească șalele, alții stau cu ochii închiși, rezemându-și capul de pânza prelatei. Șoferul vede doar două-trei mașini ce se îndreaptă spre oraș cu farurile aprinse. Copacii mici de pe marginea șoselei par niște pete de cerneală pe harta albastră a nopții. În local, luminile s-au stins, maidanul din față s-a golit de taxiuri, de Studebaker și de motocicleta englezească cu ataș, care parcaseră mai devreme acolo. În șanț, corpul neînsuflețit al maidanezului aduce cu o mică moviliță pe care îngerii îndurării au înălțat-o în cerul maculat, în vreme ce la orizont se ivesc primele raze la răsărit.

(Fragment din romanul Pseudo-cântece de paranghelie,
apărut în martie 2018 și premiat în același an de Academia din Atena)

Alexis PANSELINOS (n. în 1943, la Atena) este un scriitor și traducător, cunoscutului scriitor grec, Assimakis Panselinos, și al poetei Ephie Pliatsika-Panselinos. A studiat dreptul la Universitatea din Atena și a lucrat ca avocat. Debutează în 1982 cu volumul de Povestiri cu câini, urmat în 1985 de Marea Procesiune, primul său roman, care obține Premiul de Stat pentru cel mai bun roman, Seri de balet publicat în 1991, Zaide sau cămila în zăpadă, în 1996, care este nominalizat pentru premiul european Aristeion în 1997, urmează romanele Îngerul șchiop, apărut în 2002, Inscripții întunecate în 2011, Ușa tainică în 2016. În 2017 publică: Workshopuri de scriere creativă.Ultimul său volum, Pseudo-cântece de paranghelie, a apărut în 2018 și a fost distins în același an cu premiul Academiei din Atena, pentru cel mai bun roman. Romanele sale au fost traduse în italiană, germană, engleză, poloneză, franceză.

Pentru o mai bună înțelegere a fragmentului propus, trebuie amintit că imediat după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, Grecia a fost pustiită de un sângeros și lung război civil dintre comuniști și regaliști (1946-1949), care a lăsat țara într-un cumplit dezastru economic, divizând populația pentru multe decenii, fapt care explică instabilitatea politică ce a urmat, lovitura de stat a generalilor din 1967-1974 și bipolaritatea politică ce a durat până în 1980.

Romanul Pseudo-cântece de paranghelie (în original: Elafra Ellinika tragoudia) prezintă într-o manieră cu totul inedită Grecia anilor ’50. Suntem în 1952-1953, la numai trei ani de la încheierea războiului civil; regaliștii, aflați la putere au trimis peste o sută de mii de comuniști și simpatizanți în închisorile politice din insulele Gyaros și Makronisos. Aproape fiecare familie are pe cineva împușcat, aflat în închisoare sau plecat din țară.

Traducere, prezentare și note de Maria-Gabriela Constantin