medalion
Victor Ivanovici

Bun venit în „post-viața garantată”

Articol publicat în ediția 11-12/2019

MEDALION NANOS VALAORITIS

E de la sine înțeles, se zice, că moartea nu înseamnă doar sfârșitul natural al vieții, ci și o parte inseparabilă a ei: La vie c’est la mort, scria cândva un mare medic, savant și gânditor de la finele veacului al XIX-lea.

De la continua reînnoire (care însemnă și neîncetata necroză) a celulelor corpului până la extazul erotic (pe care italienii îl numesc piccola morte); de la abia simțita trecere a orelor (dar care, ne previn orologiile catedralelor, Vulnerant omnes ultima necat) până la evadarea sau smulgerea brutală dintre noi a unor ființe dragi – o sumă de evenimente, mici și mari, bucurii și tristeți, se presupune că ne predispun să acceptăm acest adevăr. De ce atunci moartea ne ia mereu pe nepregătite? De ce nu încetăm să ne mirămodată cu (nu prea) naivul La Palissecum de e cu putință ca aproapele nostru „cu cinci minute înainte să moară, era încă viu”?

Răspunsul nu e decât unul: identificăm despărțirea cu o pierdere. Împreună cu cel plecat pe ultimul drum, o parte din noi înșinesentimente, trăiri, amintirise mută și ea pe malul dimpotrivă. De aceea, deci, cu fiecare pierdere, cei pe moment rămași aici ne simțim tot mai împuținați și mai singuri. Spaima de a continua să trăim într-o asemenea singurătate e ceea ce, pe drept sau pe nedrept, numim spaima de moarte.

Există însă unele petreceri de pe lume (rare ce-i drept) care se împotrivesc psihologiei banale a doliului, căci ele umplu golurile pierderii și izgonesc singurătatea de pe acest ori de pe celălalt mal.

Astfel a fost recenta moarte a lui Nanos Valaoritis, care ne-a zguduit, desigur, ne-a durut, însă în nici un caz nu ne-a înspăimântat. Acum destui ani, poetul însuși a numit-o, în titlul unui volum al său scris în engleză, My alter life guaranteed: Nu „viața mea postumă” (cum îndeobște se traduce); aș zice mai degrabă post-viața care, în cazul lui Valaoritis, va fi precum a fost și este plină de inspirație și de libertate. Și tot ca întotdeauna, va fi cealaltă față a vieții, trăirea întru eternitate.

Nanos a intuit-o și a spus-o cu vorbe inspirate în aceeași carte:

Voi continua oare să scriu și după moarte? Am scris la vreme de uragane tropicale în clipele premergătoare sfârșitului și am cântat pe punte pe când nava se scufunda iar când pilaștrii templului se prăbușeau, cu ultima suflare mi-am înstrunat coardele vocale…

Am scris și în orele stingerii după ce curentul fusese întrerupt, și-n stare de profundă tulburare sufletească, și prins pe sub dărâmături, sufocându-mă precum și față cu plutoanele de execuție ale dictaturilor. Am scris în zarva asurzitoare a concertelor de heavy metal dar și culcat în pat pe când dormeam: acum îmi trebuie numai hârtie și cerneală ca să tot scriu într-una, în veacul vecilor.

Da, Nanos, ai să-ți ai hârtia și cerneala. Da, Nanos, ai să scrii, adică ai să ne înveți într-una ce-seamnă inspirația, ce-nseamnă libertatea. Da, Nanos, ai s-o faci „în veacul veacurilor”, adică până când pe lumea asta se va mai scrie fie și numai o pagină inspirată și liberă. Oricine ar semna-o, numele aceluia va fi pseudonimul lui Nanos Valaoritis.

Înpost-viața ta ceagarantată”, nu ți se potrivește urarea de drum bun ci, fără doar și poate, un bun venit.