Eliade și brăilenii (Studiu de geografie culturală), de Valentin Popa, Muzeul Brăilei „Carol I”, Editura Istros, Brăila, 2018, 320 p.
Dincolo de încă sensibilul subiect ce ține de implicarea discipolilor lui Nae Ionescu în militantismul politic specific perioadei interbelice, în tabăra naționalistă, să ne oprim la capitolul Atitudinea lui Mircea Eliade față de ezoterism. În septembrie 1942, în Jurnalul portughez, savantul mărturisește că îl definește: „dorinţa de a împăca philosophia perennis cu «experienţialismul» celui mai luxuriant individualism. De aici pasiunea mea bizară pentru simbol, metafizică tradiţională, ocultism, etnografie…”. Câteva zile mai târziu, într-o însemnare din acelaşi jurnal, va numi această philosophia perennis cu termenul de metafizică primordială. În fine, într-o notă din octombrie, mărturiseşte că se verifică observaţia «că interesul pentru lucrurile oculte este mai răspândit decât s-ar crede, chiar printre oamenii cei mai lucizi. Numai că tuturor le e frică sau ruşine să vorbească. Trebuie să-i provoci ca să-i descoperi.»”
Cât despre Angajamentul politic de dreapta, după 1933, Mircea Eliade respinge ambele orientări politice totalitare, indiferent de culoare: „Ce căutăm noi, la dreapta sau la stânga, n-am înţeles niciodată. Cum putem noi imita hitlerismul care persecută creştinătatea sau comunismul care incendiază catedralele […] îmi stă mintea în loc, dar nu înţeleg. Huligani şi barbari sunt şi comuniştii incendiatori de biserici – ca şi fasciştii prigonitori ai evreilor. […] Priviţi dreapta: oameni decapitaţi în Germania, gânditori prigoniţi în Italia, preoţi creştini schingiuiţi în Germania, evrei expulzaţi. Priviţi stânga: preoţi creştini puşi la zid în Rusia, libertatea de gândire pedepsită cu moartea, huliganismul comuniştilor de la Paris. […] Tot atâta sânge nevinovat se va vărsa pe străzi, fie că «puterea» va fi cucerită de «stânga», fie de «dreapta». Vom vedea bătrâni cu capete sparte, oameni puşi la zid şi femei necinstite şi într-un caz şi în celălalt. Şi ne vom trezi mai păcătoşi, mai îngreunaţi de viaţa aceasta tristă şi în dimineaţa steagului roşu, ca şi în dimineaţa cămăşilor verzi. Este aceeaşi barbarie în amândouă părţile. Aceeaşi dictatură a brutei, a imbecilului şi a incompetentului – şi în Rusia şi în Germania”.
În context. O lectură sociologizantă a literaturii române din ultimul deceniu comunist, de Magda Răduță, editura Muzeul Literaturii Române, 2019, 202 p.
Autoarea survolează câmpul literar și face vizibile, din perspectivă sociologică, tensiunile dintre polii de putere ai decadei dinainte de decembrie 1989: „Volumul porneşte de la o intenţie metodologică destul de clară: aceea de verifica dacă deceniului literar nouă i se poate aplica o analiză în termeni de câmp literar, aşa cum apare acesta în teoria sociologului francez Pierre Bourdieu. […] Caracteristicile unei societăţi totalitare, particularităţile unui regim în care se amestecă trăsături naţionaliste, cultul personalităţii şi comunismul dogmatic, relaţiile dintre un sistem politic şi instituţional rigid şi un sistem literar care îşi negociază perpetuu modul de supravieţuire compun un background destul de dificil de gerat pentru o analiză de istorie literară care îşi propune să depăşească dihotomia (restrictivă, ca orice tăietură a posteriori) între ideologic şi rezistenţa la el, între «ce dictează partidul» şi «ce se vede în spaţiul literar»”.
În siajul oniriștilor de demult, Școala de la Târgoviște și mai ales optzeciștii, cu operele lor fabulatorii, reprezintă un teren fertil de studiu pentru Magda Răduță: „Miza polului autonom devine conservarea autonomiei relative obținute în perioada de destindere culturală […], ceea ce impune o altă cadență, mai accelerată, a luărilor de poziție din câmp. Literatura non-angajată devine astfel o literatură «de reacție» la constrângerile ideologice”.
O mie de ani în o sută una enigme, de Nicoleta Ruba & Radu Sergiu Ruba, col. Paraliteraria, editura Limes, Florești–Cluj, 2015, 258 p.
Este ceva ce Radu Sergiu Ruba nu știe? Cu siguranță, da, chiar dacă uimește de fiecare dată ca traducător (din Michel Tournier sau Gilles Lipovetsky) ori prin aparițiile sale editoriale, ca poet sau prozator. De astă dată, el se oprește, împreună cu soția lui, Nicoleta Ruba, cadru didactic (licențiată în istorie), asupra a ceea ce noi cu toții nu știm – mici sau mari enigme rămase neelucidate, pierdute prin pliurile istoriei. Enigme cuprinse într-un interval de o mie de ani, cel mai recent, cu o precizare din partea celor doi autori: „Unele dintre ele au inevitabile conexiuni în antichitate, dar nu s-a plonjat decât ocazional atât de adânc. Ele nu se limitează la acțiuni ale oamenilor, ci provin din imaginația acestora, din descrierea unor fenomene naturale aproape tainice și din ipoteze privind relațiile cu cerul astrelor și cu cel aflat mai sus.”
Se pare că mai degrabă e de găsit Arca lui Noe, într-o anumită crevasă a muntelui Ararat din Armenia, decât anul exact al nașterii lui Iisus Hristos, de vreme ce Irod a murit cu 4 ani înaintea erei creștine. Da, Irod, regele Iudeii, cel care a măcelărit un număr inimaginabil de prunci, sperând să fie și fiul Mariei printre ei, printre acei copii care aveau maximum doi ani, căci așa sunase porunca sângerosului rege. Așadar, cum spun autorii, Anul 2000 a sosit, cu siguranță, mai devreme, numai că asta s-a întâmplat pe neștiute. La originea încurcăturii calendarelor ar sta Dionysius Exiguus (Dionisie cel Smerit, zis și cel Mic), născut în Delta Dunării pe la anul 470. Un interes aparte suscită Negrii esoterici ai Europei, cei pomeniți și în Cântecul Nibelungilor: „întâmplător sau nu, aventura simbolismului negro-romanităţii euro-orientale nu poate fi disociată, strict geografic vorbind, de cursul Dunării. Izvoarele sale se află în Munţii Pădurea Neagră, ţinutul de origine al Cântecului Nibelungilor. Apoi, fluviul străbate Pannonia lui Attila şi, înainte de a se contopi cu apele talasice, ramurile sale de vărsare în Marea Neagră, îmbrăţişează parcă predestinat, cu vegetaţia-i subtropicală cu tot, grindul Caraorman, pe turceşte tot «Pădurea Neagră».” – din capitolul Mărturia fluviului.
Lumea în care trăim. Individul contemporan, de Gina Stoiciu, col. Eseuri, editura Limes, Florești-Cluj, 2018, 326 p.
Lumea în care trăim este tot mai mult una non-fiction, în care viața bate filmul și comunicarea este mult mai importantă decât literatura în sine. Între lectură și literatură nu mai este decât o prea vagă legătură, de vreme ce aceasta din urmă, în vremuri postmoderniste, reprezintă numai un container purtător, laolaltă, de clișee, mituri, poncife, reduse mai toate la nume proprii: Cutia Pandorei, „Madame Bovary sunt eu?” – ca să ne referim numai la titluri și subtitluri din primele pagini ale cărții.
Și totuși, literatura și filosofia devin aliate inconturnabile în drumul plin de piedici fățișe (și de aparențe) spre Adevăr. Iată cum începe Gina Stoiciu, emigrată în Canada în 1983, profesoară titulară în Departamentul de comunicare al Universității din Québec, subcapitolul „Caverna lui Platon: Post-factualul” din capitolul Limbajul epocii: „În alegoria cavernei lui Platon, oamenii sunt captivi în fundul unei grote. Nişte marionetişti prezintă pe pereţii grotei jocuri de umbre. Cei din grotă privesc jocurile de umbre şi le iau drept realitate; ei ignoră că există o realitate în afara cavernei şi ignoră cum arată această realitate. Şi noi trăim într-o lume a aparenţelor, captivi umbrelor proiectate pe ecranele care ne înconjoară. Cine sunt marionetiştii şi ce se află dincolo de lumea aparenţelor? […] Revoluţia numerică a produs schimbări şi în lumea politică. Utilizarea minciunii în viaţa publică este o veche practică. Voltaire spunea: minţiţi, minţiţi, pentru că ceva va rămâne totdeauna din această minciună. Goebbels, şeful propagandei naziste, considera că o minciună repetată de o mie de ori devine adevăr. […] De altfel, analiştii politici spun că astăzi este imposibil să câştigi alegerile cu adevăruri. Alegătorii au nevoie de promisiuni şi de poveşti frumoase. Lipsa unui indice de nume este, se pare, tot în spiritul epocii. Actuale, deși nici Biblia nu are indice de nume.
Seniorul, de Viorel Dianu, col. Ficțiune și infanterie, editura Junimea, Iași, 2019, 244 p.
Editura Junimea la 50 de ani și Viorel Dianu la mai mult decât 50, ba chiar la mai mult de 70 de ani – adică la 75 de ani. Pentru a marca aniversarea scriitorului, ce altceva ar fi mai potrivit decât un nou roman? Egal cu sine însuși, autorul își plasează narațiunea în același spațiu urban, în Bucureștiul în care își petrece anii de pensie, alături de soția sa Caterina și de toți ai lor. Trecerea anotimpurilor, scrisul, manifestațiile din piața Victoriei, evenimentele culturale (cu precădere muzicale) sau sociale aflate la ordinea zilei, Sf. Liturghie și liturghia-de-după-liturghie, toate acestea populează orele și zilele lui Alexandru Cezianu, scriitorul senior, autorul unui roman ce, spre final, primește titlul Polifoniile senectuții. Cel de-al paisprezecelea roman al autorului. De prin viața literară adunate și-napoi romanului date, anumite nume sunt oarecum plauzibile – cu excepția, aș spune, numelui Gabriellei Omăt: „autorul a avut amabilitatea să aducă un fragment pe care i l-a încredinţat spre lectură actriţei Gabriella Omăt şi am petrecut astă-vară o seară ce se va ţine minte”, din spusele scriitorului Sergiu-Marian Popas, președintele Clubului de Proză.
Și, ca să schimbăm perspectiva asupra lecturilor publice în serie și asupra lansărilor de carte convenționale: „Drept care nici nu a depus deosebit zel la festivitatea de lansare a romanului; va veni altă lansare în curând, la fel de neutră şi de convenţională… Nu mai strălucesc lansările de astăzi precum cele de odinioară. Se tânguie Caterina că nu i-a oferit satisfacţii scrisul lui, dar ce sărbători erau lansările de la Curtea de Argeş, de-ar fi să le ia în seamă numai pe ele, în urmă cu douăzeci-treizeci de ani, la care participau sute de oameni, iar ea era potopită de felicitări, când aşteptau doamnele la rând să o sărute.”
Întâlniri interioare, de Bogdan Mihai Mandache, col. Eseu și dialog, editura Vasiliana, Iași, 2019, 130 p.
Cuprinde eseurile: Un spaţiu al ordinii, hazardului şi haosului, Cîntarea Cîntărilor, Gnoza, o problemă filosofică, Rumi — poet, mistic, filosof, Hermann Hesse, Taedium vitae şi teosofia, Timpul, nisiparniţa, melancolia, Thai’s, Sila de viață a lui Des Esseintes, Un om sfîrșit şi sensul vieţii, Așteptarea vizitatoarei supreme. Filosof preocupat de esoterism, Bogdan Mihai Mandache învinge, prin cultură, filonul insidios al melancoliei – cu trimitere la faimoasa gravură a lui Dürer – și meditează asupra trecerii timpului, cu toate trecerile aferente/aderente: „«Toate sînt deşertăciuni», scria Ecclesiastul, adăugind «scrisul de cărţi este fără sfîrşit, iar învăţătura multă este oboseală pentru trup». Acesta este sensul consacrat al traducerii ebraice, în vreme ce în traducerea aramaică fiul este îndemnat să scrie nenumărate cărţi de înţelepciune, la nesfîrşit, şi să reflecteze la slăbiciunea trupului. De treizeci de veacuri, omenirea trăieşte odiseea cuvîntului, la început rostit, apoi scris.”
Plăcinte cu ighemonicon, de Horia Gârbea, editura Neuma, Apahida, 2019, 95 p.
Limbajul versatil, colocvial sau potrivit uzanțelor unor epoci (recent sau nu) apuse, găsirea unor nișe în curgerea aparent liniară a timpului istoric, mersul în răspăr față de variantele oficiale, ajungând până la istoria contrafactuală, fac ca prozele lui Horia Gârbea să captiveze lectorul. În acest volum sunt incluse zece, după cum urmează: Negru de Bucureşti. Generaţia a treia, 2028. Focul, Criminalul, La Sinaia, la Cazino, Miss Litoral, 1984, Poveste românească de Crăciun sau Moartea şi învierea lui Moş Crăciun, 1921. Variante, Plăcinte cu ighemonicon. Doina Ruști, și ea o subtilă exploratoare a lexicului și a faptelor posibile sau probabile din alte timpuri, consideră volumul ca fiind „… o lectură captivantă prin tonul extrem de viu al vocii narative, care creează iluzia unui spectacol, readucîndu-i aminte lectorului că Horia Gârbea este în primul rînd un dramaturg de mare talent.”
Cu alte referințe critice îi regăsim, nu cu ighemonicon 100%, ci parcă numai în treacăt, dar cu pasaje extrem de percutante și de bine selectate, pe N. Manolescu, Mircea Ghițulescu, Alex Ștefănescu, Mircea Martin, Ion Pop, Irina Petraș, Daniel Cristea-Enache, Radu Voinescu, Dan Perșa, Gabriel Coșoveanu, Șerban Tomșa.
Arta războiului sau Pauză de respirație, de Călina Trifan, Prut Internațional, Chișinău, 2018, 100 p.
Nouă cărți de poezie și încă vreo câteva volume de publicistică, plus implicarea în colectivul Dicționarului Scriitorilor Basarabeni – să fie acestea argumentele suficiente ale Călinei Trifan pentru a crea Cel mai citit poem? De ce nu, de vreme ce frumusețea poate fi și salvatoare („frumusețea care va salva lumea”), dar și ucigătoare, Ana și Meșterul Manole fiind bune exemple, dar nu singurele: „Poemul acela pe care/ visam să-l scriu cu tine, Doamne,/ la patru mâini/ pentru a fi cel mai citit poem/ din cartea vieţii/ neîmpiedicat/ precum mi-ar plăcea/ mie să compun/ acum liniştea nopţii îl şopteşte/ şi cu cât ascult/ în întuneric/ sunetu-i de cristal,/ cu atât îmi dau seama/ că n-are pereche/ e măsura tuturor poemelor/ şi de frumuseţea lui/ căzând ca lumina pe carte/ în zori/ poţi să mori/ fericit.”
Volumul îi este dedicat fratelui poetei, Nicolae Trifan, mort la 19 ani în războiul din Afganistan. Ar fi de citat aici, tot integral, poemul intitulat Război: „Răstimp/ în care moartea,/ nemaiputând/ face față/ cererii,/ schimbă direcţia.” Cartea este recomandată de Maria Șleahtițchi și de Aliona Grati, de premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova și de prezența autoarei în antologii din străinătate sau din țară. Recunoașterile oficiale par a nu bruia, chiar după decenii, filonul autentic al nevoii fervente de creație, de vreme ce poezia pare a fi pentru Călina Trifan singura cale de supraviețuire – cf. poemului Cod portocaliu: „Prietene,/ nu întoarce spatele/ şi priveşte adevărul în faţă/ cum ai privi un om –/ moartea poeziei/ subţiază/ stratul de ozon/ între pericole ascunse/ nu e alt pericol mai mare/ de sufocare/ am ştiinţă/ că cine caută găseşte/ ca să trăieşti din plin/ caută poezia/ aleargă după ea –/ e puţinul suficient/ care menţine respiraţia.”