Una dintre cele mai interesante discipline ale lingvisticii este etimologia, sau studiul originii cuvintelor. Pe lângă faptul că această cunoaștere ne ferește de exprimări greșite, pleonastice sau improprii, vine în sprijinul altor discipline, luminând chestiuni acolo unde documentele istorice sau lingvistice lipsesc.
Cartea profesorului I. Funeriu este o suită de „biografii lexicale”, asemănătoare într-un fel cu scrierile regretatului lingvist Gh. I. Tohăneanu, profesorul și maestrul său, cu care a avut bucuria să colaboreze la unele ediții din opera lui Creangă. Gh. I. Tohăneanu recurge la exemplificări, mai ales din poezia românească al cărei excelent cunoscător se dovedise. Una dintre cărțile sale se numea Eminesciene, cu subtile și erudite comentarii ale unor expresii din poezia lui Eminescu. I. Funeriu este mai didactic, mai direct, mai colocvial. De altfel, la origine, aceste pagini au fost articole de etimologie într-o publicație bănățeană și tonul de dialog cu cititorii este evident.
Cartea este în primul rând și înainte de toate o pledoarie pentru studiul limbii latine. Pe lângă faptul că sunt alocate puține ore acestei discipline, orele de latină au de cele mai multe ori o formă aridă, scolastică sau de învățământ mecanic, nu foarte îndepărtat de „învățarea” gramaticii de către Trăsnea, neuitatul personaj al lui Creangă. „Dar totul se oprește aici , la toceală și e trist. Declină subit silva, ae, dar nu li se spune că silvic, silvestru și silvicultură sunt neologisme românești ce-l au ca punct de plecare pe silva. Nimeni nu le spune că «de treci codri de aramă», de la București plecând ajungi în… Transilvania, adică „dincolo de pădure”; nimeni nu le atrage atenția că numele cunoscutului compozitor și dirijor Constantin Silvestri și prenumele faimosului actor american Sylvester Stalone tot de la silva pleacă. Au poate chiar în clasa lor un Silviu sau o Silvie, ori cine știe, poate chiar tatăl vreunuia dintre elevi este tehnician sau inginer silvic… , află ei oare de la școală, prin ce fire nevăzute se leagă între ele toate aceste cuvinte? Le spune cineva că în latină silvaticus este trăitor în pădure… este un derivat al lui silva și că din silvaticus româna l-a moștenit pe sălbatic? Le vorbește cineva despre capacitatea limbii române de a crea, prin forțele sale, noi cuvinte precum : a se sălbătici, sălbăticit, sălbăticesc, sălbăticește și sălbăticiune ?” (p. 22). În altă parte, vorbind despre imnul studenților și al tinereții, Gaudeamus igitur, pe care îl intonează la început și sfârșit de ciclu de învățământ, „din păcate, nu de puține ori stâlcindu-i cuvintele : semper sint in flores, în loc de „semper sint in flore, vivat professores, în loc de vivant professores” (p.155). De aceea e binevenită o transcriere paralelă (text original/ traducere), repetând regretul pentru marginalizarea limbii latine în învățământul secundar și universitar românesc.
O prezentare a structurii vocabularului limbii române îi prilejuiește constatarea unanim acceptată că fondul principal lexical este de origine latină. Chiar dacă o numărătoare mecanică arată un număr considerabil de cuvinte de origine slavonă sau de alte origini (vezi statistica lui Cihac), circulația cuvintelor, într-o strălucită teorie formulată de Hașdeu, arată importanța în vorbire a fondului lexical de origine latină. Putem construi propoziții și fraze întregi numai cu vocabule latine, lucru imposibil cu termeni și cuvinte de alte origini; iar G. Călinescu arată, într-un capitol de la începutul monumentalei sale Istorii a literaturii române de la origini până în prezent (1941) că lexicul latin conferă „demnitate abstractă” limbii noastre: „Astfel tot ce privește situarea omului pe pământ și sub astre ca ființă liberă, civilă, cu instituții și viață economică elementară, categoriile existenței în sfârșit intră în zona latină”. G. Călinescu notează că „din punct de vedere estetic varietatea și specificitatea infiltrațiilor dau limbii române miresmele ei proprii…”, așa cum cu patos admirativ spune și Victor Eftimiu în Odă limbii române: „…Recolte minunate îți destină/ Vestigiul dac și farmecul slavon/ Înfipte-n armătura ta latină”.
Fiecare biografie lexicală, reconstituită cu erudiție lingvistică, dar transmisă într-o formă colocvială prezintă numele lunilor anului, al zilelor săptămânii (în relații lingvistice inedite și surprinzătoare), pleonasmul, ortografia fonetică și etimologică în scrierea limbii române de la prima încercare de normare a scrierii până la Reforma ortografică din 1993, ale cărei inconsecvențe le prezintă, dar atrage atenția că în scris „trebuie să respectăm normele ortografice și ortoepice” actuale. Ele sunt obligatorii.
Capitole interesante sunt și cele despre diminutive (care, stilistic, uneori pot deveni augmentative), despre etimologiile populare, despre onomastică și toponimie (aș completa la acest capitol că numele Nicolae îl găsim și în toponimie în formă populară, un sat din județul Cluj se numește Sânnicoară). Amintindu-ne dictonul latin că nomen este omen (numele este o prevestire a caracterului uman), autorul face o pledoarie pentru botezarea copiilor cu nume românești din sinaxar, ferindu-i astfel de ridicolul onomastic de felul: Anghel Bacșis sau Ștefan Curuleac – purtătorii acestora au devenit nume cunoscute și apreciate în poezie sau stilistică, dar sub altă înfățișare onomastică.
De un umor involuntar sunt „capcanele semantice”, explicabile prin necunoașterea sensului cuvintelor: versul lui Eminescu – „Și se duc ca clipele” este recitat de un școlar cu gândul la mâncare „Și se duc ca chiflele”, iar invocația „Cerescule Tată”, devine un îndemn: „Cere scule, tată!”. În romanul lui Lucian Blaga, Luntrea lui Caron, Constantin Daicoviciu spune că în Crez cineva explică forma populară articulată a pronumelui relativ care pentru noi oamenii , „carele pentru noi oamenii” înțelegând „carele” ca mijloc rustic de transport.
Așadar o simplă înșiruire a acestor captivante „biografii lexicale” are menirea de a fi o „invitație” la o lectură plăcută și instructivă.
I. Funeriu, Biografii lexicale, Ediția a-II-a, îmbogățită și ameliorată,
Brumar, Timișoara, MMXIX