– Cunosc mulţi oameni care au iubit o singură persoană pentru o perioadă mai lungă de timp, după care s-au îndrăgostit de o alta, dar fără a o da uitării pe cealaltă. Davvero, eu sunt omul ăsta, nu am auzit de altcineva sau poate că vreo colegă prin şcoala generală mi-a dezvăluit asta, dar la vîrsta aia, nimic nu se leagă.
– Cîtă dreptate, domne! Auzi, Dănuţe, ce spune domnişoara B.?! Să iei aminte. Poţi iubi două femei, poate chiar mai multe. Nu e aşa?
– Cred că e posibil, îi răspunsei. Dar mai cred că undeva, în subconştientul celuilalt, lucrul ăsta dăunează foarte mult. Gîndiţi-vă numai la cum acţionăm atunci cînd suntem îndrăgostiţi la început. Visăm cu ochii deschişi, ne uităm pe fereastra tramvaiului sperînd că omul pe care-l iubim să fie pe stradă sau în vreo maşină, mergem pretutindeni eleganți, îmbrăcați frumos, nu şleampăt, nu cu paşi grăbiţi, dar nici prea lent, ne găsim un echilibru, chiar dacă ne chinuim să nu dai greş. Nu ştii niciodată cînd te priveşte de undeva, de unde chiar nu are cum să îţi atragă atenţia că e acolo, iar tu, prea visător, prea buimăcit, vrei cu încăpăţînare să îi vezi chipul, dar reuşeşte cumva să se strecoare pe lîngă tine, ca una dintre pisicile prea linguşitoare care o zbughesc la cea mai mică tresărire a ta, printre picioare, într-altă cameră. Poate că celălalt sau cealaltă să observe lucrul ăsta, pentru că toate lucrurile devin un reflex şi nu te poţi abţine nicidecum, după ce ai început să-ţi întorci capul după fiecare maşină în care crezi că e sau după fiecare om care aduce puţin cu persoana respectivă.
– Vorbeau Maria cu Alex chiar ieri, dacă îmi aduc bine aminte, despre toate lucrurile care te fac să te îndrăgosteşti de cineva, mi-o reteză Dan. Ce ai spune dacă mîine continuăm discuţia şi cu ei? Mi-ar face plăcere să o aud pe Maria cum îşi povesteşte aventurile ei prin pădurea Băneasa, în urmă cu mult timp, prin ‘87 sau chiar mai devreme.
– Dănuţe, Dănuţe, numai la ea îţi stă creieraşul!
– Da, da, bine. Noapte bună! ne spuse Dan și intră în camera lui.
Eu și domnul Florian Tomescu am rămas în sufragerie, era mai mult o bucătărie care se prelungea încă vreun metru, în care încăpea și o canapea destul de mică. Domnul Tomescu stătea cu o carte pe burta mare ce părea un deal acoperit de cenușă și, cu ochelarii de citit pe frunte, fredonând o melodie veche, din secolul trecut. Eu stăteam cu mîinile la spate, abia împreunate, nu mai spusesem vreo rugăciune de mult timp, mîinile uitaseră cum trebuie sa se poarte cînd se unesc, privind pe fereastra. Dintr-o clipă într-alta m-așteptam să îl văd. O boltă de viță-de-vie marca intrarea în pensiune, iar bolta asta înverzită acum, cu boabele de strugure încă alburii, se înalță puțin, abia îmi trecea de cap. Probabil nici el nu ar fi trebuit să se aplece ca să treacă. În timp ce vorbeam cu domnul Tomescu despre criticii literari contemporani, am uitat să precizez, eu și cu dumnealui colaboram, eu ca scriitoare, dumnealui ca redactor la cea mai buna revistă de literatură din țară, îmi tot închipuiam și-mi treceau prin minte ca niște scurt-metraje, zeci de scenarii pe care eu și el le încropeam pe măsură ce ne uitam unul la celălalt fără să zîmbim, amîndoi răgușiți.
Putea să fie la Costinești. Nu se excludea posibilitatea asta. Cine nu ar merge la mare pe o vreme ca asta? Sunt de zece zile aici, mă simt de parcă sunt într-un fel de loc uitat de mine, un loc în care am copilărit. Dar e prima dată cînd merg la mare. Prima dată cînd am pornit pe drumul ăsta. Fiind de atîta timp prin împrejurimi, am sperat că va gîndi la fel sau măcar logodnica lui, O., va gîndi la fel și vor veni aici cu trenul. Puteau să sosească din clipă în clipă. Și puteau la fel de bine să se cazeze la pensiunea asta. E una din cele mai bune din Costinești. Doar nu s-or duce să stea într-un cort? Nu ar sta el într-un cort atîta timp. Sau poate că vor petrece aici o noapte, maximum două. Poate s-au certat și vor să-și întărească relația într-alt loc, într-un loc atît de frumos. Pînă și seara, acum, cînd stelele par ochi de puma prin tufișuri, apar și dispar, marea e clară și grațioasă. Nu se zbuciumă, niciun val, totul e calm. Vîntul se mai aude șuierînd printre sălciile de lîngă pensiune. Dar nicio pasăre, spre deosebire de cele din București, nu-mi poate distruge liniștea asta. Parcă e prea absurdă liniștea. Și parcă domnul Tomescu fredona ceva…
Mă întorc. Reușesc să-mi iau privirea de la fereastră și observ că doarme. Iau o pătură din dulap și-l învelesc. Mă duc și eu să mă culc.
Cînd m-am trezit, am bătut politicos, adica de două ori, la ușa domnului redactor și nimic. Nici Dan nu era în camera. Pe Maria și pe Alex nu am vrut să-i deranjez, așa că mi-am văzut de treabă pînă seara, cînd ne-am întîlnit cu toții la terasă, am mîncat pește fript cu sos de ardei iute și altul, un fel de pastă din usturoi, lamîie și smîntînă. Am băut bere și Maria începuse deja să se clatine. Dar Dan așteptase momentul ăsta cu nerăbdare. Venise clipa în care Maria nu mai conștientiza tot ce spune, așa că vorbea vrute și nevrute, ajungînd să ne dezvăluie intimități. Alex rămînea împietrit, nu spunea niciun cuvînt ori de cîte ori i se întîmpla asta nevestei lui. Își mînca tăcut peștele și bea subtil din bere, fără să ne distragă atenția de la discuția pe care o purta cu noi Maria. Îl urmăream din cînd în cînd, se încrunta atunci cînd ea ne spunea cu nonșalanță detalii, apoi, cînd trecea la lucruri aproape fără importanță, schimbînd povestea, privirea lui era nehotărîtă, dar nu se uita niciodată la fețele noastre. Știa că noi suntem încîntați, că abia așteptam să ne mai dezvăluie felurite ipostaze de-ale ei cu foștii ei iubiți din facultate și liceu. Domnul Tomescu rîdea cu poftă, burta i se mișca chiar constant, mai se îneca și atunci sorbea zgomotos dintr-o sticlă de bere. Își uda mustățile, iar cu mîna dreaptă își ștergea picăturile de bere care îi curgeau pe bărbie. Pentru Dan, nu existau clipe mai fericite în viața lui decît astea. Ne spusese, după tot monologul Mariei, întrerupt pe alocuri de observațiile lui, că, ori de cîte ori femeia asta complet ridicolă ajungea la „punctul culminant” în povestea ei, Dan se închipuia ca fiind bărbații ăia despre care tot vorbea ea. Domnul Tomescu îi spunea întruna „Așa te vreau!”, însă, după fiecare replică de-asta, se uita blînd la mine, ca un cîine nevinovat, cu ochii lui de broască, mari și sticloși, vorbindu-mi calm: „Ar trebui să te hotărăști asupra chestiunii ăleia atît de serioase, domnișoară B. Chiar trebuie. Adică, să nu ne culcăm pe-o ureche. E clar că eu și cu Dan, poate și cu Maria și Alex, o să te ajutăm. Mîine plecăm pe-aici, în căutarea lui. Nu poți să-i trimiți un mesaj? Să-l întrebi ce face și alte d-astea?” Mereu dădeam din cap că nu, că așa ceva nu se poate întîmpla.
În seara aia, în timp ce Maria depășea orice limită cu discuția asta, l-am luat pe Alex de acolo, bineînțeles nimeni nu a observat pentru o bună bucată de vreme, pînă nevasta lui s-a plictisit și s-a mai gîndit să se uite și spre el, probabil să-l sărute cum săruta bărbații în pădure, în parc, în vechiul Nissan albastru al ei din facultate și în diferite alte locuri. Am mers aproape de plajă, unde nu am auzit niciun discurs moralizator, cum numai părinții mei ar fi reușit sau vreun îndemn libidinos din partea domnului Tomescu, în a-l căuta pe el. În schimb, de cum ne-am așezat cu picioarele în apă, stînd pe spate și privind cerul care atunci mustea de bobițe strălucitoare, și-a început pledoaria.
– B., m-am abtinut până acum, dar ar trebui să încep să-ți spun părerea mea despre el și despre ce ar trebui să faci. Dacă chiar o să faci asta, tu decizi, nimeni nu te poate influența; doar ceea ce simți poate avea efect asupra acestei rezoluții. Și tu știi bine toate lucrurile astea. Înainte de toate, însă, te-ai decis ce faci cu facultatea?
– Am două opțiuni. Să fac Dreptul la distanță, în Arad. Dar voi rămâne în București. Și, să fac Dreptul, tot așa, dar în Cluj sau plecând în Danemarca și făcând acolo altă facultate.
– Bun. Am priceput. Depinde numai de el. Adică de tine. Tu trebuie, e musai să rezolvi asta. Așteptarea prea multă nu face bine. Te induce în eroare. Când acționezi, nu gândești și nici nu lași timpul să treacă. Problema asta, dacă pot s-o numesc așa, e legată numai și numai de sentimente. Ele decid pentru tine. Lucrul, singurul lucru pe care tu trebuie să-l faci e să le dai voie să hotărască, să le lași libere.
– Înțeleg… Și ai așa de mare dreptate. Nu știu ce să zic, dar, de când stau degeaba, cu gîndul la el, cu gîndul și la celălalt, mă ia cu fiori, devin din ce în ce mai confuză. Cînd încă stătea în Arad, atunci, pe la început, prin decembrie, eram hotărâtă să plec acolo, să dau de el, să stăm de vorbă, să se despartă de O., să se întâmple tot ce voiam eu. Fiecare dintre noi trebuia să lase pe cineva în urmă. Și gândește-te că atunci nici nu vorbisem cu el. Totul era în capul meu, bine, și acum e numai acolo, nu i-am spus o vorbă despre asta și sunt convinsă că nu mi-a observat privirea.
– Așa! Aici voiam să ajung! Cum v-ați cunoscut?
– Într-un club din Bucuresști, a fost un concert într-o seară, cu Gyuri Pascu. A fost la Divertis. Mă dusesem cu mama și stăteam la prima masă în fața scenei. Ne-am privit cît au cîntat și după, cînd să ne ridicăm să plecăm, eu eram în picioare, tocmai îmi pusesem geaca de piele pe mine, cînd îl văd. Stătea de vorbă cu niște femei de la masa de lîngă noi și vine ușor pe lîngă masa noastră, am crezut ca iese din club. În loc însă de asta, s-a apropiat de mine și mi-a spus că se uita la mine, dar nu știa de unde să mă ia. Nu mi s-au înmuiat picioarele, nu mai eram un copil, o adolescentă care se topea ca gheața-n soare. Nu, nicidecum. În schimb, am purtat o conversație de vreo cîteva minute cu el, m-a întrebat unde stau, nu i-am pus aceeași întrebare, pentru că nu am idee ce m-a făcut în clipa aia să gîndesc logic. Eram cu un bărbat de care eram îndrăgostită și nu mi se împleticeau cuvintele, și nici gîndurile. Stăteam acolo lîngă el, și vorbeam amîndoi limpede. Nu simțeam nicio furnicătură, nu simțeam cum mi se urcă febra în obraji, nu mă înroșisem, nu nimic. Purtam o conversație. Am făcut și o fotografie, acolo altă conversație… A aflat, deci, că am 19 ani, că învăț la „Tudor Vianu”, la 1 mai, și că nu lucrez, că stau în Crîngași. Știa deja cum mă cheamă. Nu am făcut cunoștință propriu-zis. Cînd am mers spre concertul asta, cînd încă eram în metrou, aproape de Grozăvești, îmi tot spuneam că trebuie să se uite la mine, să mă vadă, să știe că sunt acolo. Și omul a venit și a vorbit cu mine. Nimic mai normal și mai simplu, fără ceva complicat, fără subtilități inutile, fără să știe că m-am îndrăgostit de el, totuși…
Cînd, în sfîrșit, m-am uitat spre Alex pentru că vorbisem prea mult și se lăsase o tăcere de cîteva zeci de secunde, l-am văzut mai îngîndurat decît de obicei, iar pe obraz i-am observat în lumina pală a lunii, lacrimi mari și rotunde care se rostogoleau pînă ajungeau pe nisip.
– B., mă despart de Maria. Pînă să vorbești tu toate astea, credeam că doar o să mă cert cu ea, să-i spun că nu-mi face bine tot ce spune și că petrece atît de mult timp cu Dan. Dar m-am hotărît… Fără subtilități inutile. O știi pe Ioana, de la Litere, cu care ne-am întîlnit acum cîteva zile aici? Ei, bine, noi am fost împreună acum câtva timp, cu mult înainte de Maria. Ne-am despărțit dintr-o prostie, ca toate despărțirile la 20 de ani… Nu a mai avut nici un prieten de atunci. Ea mi-a spus. E atît de blîndă și de sinceră cu mine. Întotdeauna a fost așa. Mă voi întoarce la ea, negreșit. Imediat după divorț. Nu mai are niciun fel de rost să continui relația cu Maria în felul ăsta. Mă distruge. Mă simt degradat, mă simt mai mizerabil decît un ticălos mîrșav!
L-am luat de încheietura mîinii și pulsul său m-a îngrijorat. Pesemne inima îi bătea în piept gata de infarct, dar nu s-a potolit nici atunci. Cu aceeași fervoare, adăugă:
– Sună-l. Sună-l noaptea, pe la trei dimineața. Îi spui că un prieten ți-a spus să faci asta. Spune-i exact asta: „Un prieten mi-a spus să te sun, să-ti spun că momentul cel mai potrivit să vorbim este acum, la trei dimineața, la trei și un minut de fapt.” În clipa aia, cum stătea lungit în pat lîngă O., va sta pe marginea patului încă puțin, pînă se deșteaptă cît de cît, apoi se va ridica și va pleca negreșit într-o altă cameră și, din cauză că nu vrea să o trezească pe ea, dar și pentru că nu știe ce va vorbi pînă unul dintre voi va hotărî că e timpul să închidă telefonul, să se bage iar între cearceafuri și să adoarmă, ca și cînd totul ar fi fost atît de firesc. Și totuși, e atît de firesc… Deci, B., sună-l în noaptea asta.
Imediat ce a spus asta, s-a ridicat și a alergat pînă la terasă. A luat-o pe Maria de mînă, întrerupîndu-i „spectacolul”, iar Dan și domnul Tomescu tot rîdeau. Cred că nici nu își dăduseră seama că Maria dispăruse dintre ei. Am plecat spre pensiune. Cum am ajuns în cameră și am văzut că deja era spre unu dimineața, mi-am luat bagajele și am pornit pe întuneric spre gară, sperînd să nu mă rătăcesc. Auzeam cum se spărgeau valurile de maluri, auzeam și pescărușii cum se certau pe jumătate de pește, undeva, aproape de apă. Mă tot uitam la ceas și nu se făcea odată acel trei. Timpul încă nu ținea cu mine, după ce m-a lăsat în voie atîta vreme, din noiembrie, de la sfîrșitul lui noiembrie și pînă acum, cînd e aproape de august…
Cînd am ajuns la gară, am mers de-a lungul peronului, mi-am lăsat bagajele proptite de un perete și am intrat să văd cînd e primul tren spre București. Era 27 iulie. Mi-am adus aminte brusc că azi, spre seară, au concert în Capitală, în Parcul Tineretului. La ora 20… Primul tren care pleca din Costinești era la 10, la 10 dimineața. Și se făcuse aproape 4. Atîtea ore… L-am sunat. Nu aveam ce să fac altceva. L-am sunat fără să ezit, la fel cum, după ce m-a impresionat cu „Just a gigolo” și „Living next door to Alice”, și, mai ales, cu „Wonderful tonight”, i-am trimis mesaj: „Ai fost extraordinar în seara asta!” E vorba de 22 aprilie, cînd a avut concert în parcare la Billa din Titan. Mi-am scos telefonul din husă, nu l-am căutat în agendă, i-am format numărul. 0723… Era 4 și cîteva minute și suna. A sunat de 4 ori, inima îmi era la fel de liniștită, nicio urmă de agitație. Și a răspuns.
– Lucian, mă bucur că ai răspuns. Un prieten mi-a spus că momentul cel mai prielnic e să te sun la 3 dimineața, nu mi-a explicat de ce, dar iată-mă, ajungînd în gară la Costinești acum, după 4, am hotărît să te sun. Tot trebuia să aștept pînă să mă urc în tren, la ora 10.
– B…
Glasul i se oprise. Nu mă gîndeam la vreun răspuns: „Dă-mi pace!” sau „E 4 dimineața. Sună-mă mai încolo!” sau chiar „Nu mă mai suna niciodată!”. Și nici nu am primit vreunul dintre astea ori ceva asemănător. Mi-a trecut prin minte doar: „B… mă îndrăgostesc de tine… ”
Așteptam, cu telefonul în mînă, ochii aproape în lacrimi, uitandu-mă pe linia de tren, așteptînd odată vagonul 5, în care trebuia să mă urc…
– Mă îndrăgostesc de tine… Atît am mai auzit la celalalt capăt al telefonului, pînă să treacă un tren din cealaltă direcție, cu viteză mare. După ce nu i s-au mai auzit nici roțile rulînd pe șine, am vorbit cu el în continuare.
După un timp, m-am uitat la ceas și deja se făcuse șapte. Stătusem trei ore, trei ore să discutăm. Spre finalul conversației, l-am întrebat, la fel de calmă:
– Ești în aceeași cameră cu O.?
– Nici nu sunt în casă cu ea…
– Te-ai mutat în București și am crezut că stați împreună, că nu a vrut ea să vină la Arad sau poate pentru că voiai tu neapărat să te muți de-acolo…
S-a instalat o tăcere grea, din care nu am priceput decît ce e mai rău…
– M-am despărtit de ea înainte de ziua mea.
Și ziua lui fusese pe 29 martie… Fără să-mi dau seama că intenția mea nu era să prelungesc sentimentele lui nu tocmai plăcute, am spus tot ce aveam pe suflet, toate lucrurile care se adunaseră din ziua de 25 noiembrie, seara, cînd aflasem că nu e căsătorit, nu are copii, dar e logodit cu O.
– Mă gîndeam eu că nu o să vă căsătoriți. Erați logodiți de atîta timp, dacă chiar voiați să faceți asta, n-ați fi ezitat nicio clipă. În sinea mea, nu voiam să se întîmple două lucruri: să te muți din Arad, pentru că voiam să plec acolo, era evadarea mea din București, unde eram înconjurată de tot ceea ce nu mai voiam și, doi, să nu vă căsătoriți. Amândouă s-au întâmplat și îmi pare bine. Am scris odată, într-o poezie, după ce te-ai mutat în București că „orașul (București) a devenit azi evadarea perfectă”. Și am avut dreptate. Nu ți-am spus pînă acum, deși tu cu asta ai început din primul moment în care am vorbit azi, că te îndrăgostești de mine, eu nu ți-am spus, de trei ore de cînd tot vorbim, că și eu sunt îndrăgostită de tine.
Am închis telefonul imediat după asta. Nu așteptam să mă sune, l-am închis pentru că, atunci, ne spuseserăm tot.
Cînd a sosit trenul, am urcat în vagonul 5 și, cînd am ajuns în București, se făcuse deja ora șase seara. Mi-am dus bagajele acasă și am rezolvat tot ce mai era de rezolvat… Nu m-am dus la concert. Am ajuns acolo cînd s-a terminat, după ce oamenii ceruseră bis, chiar în clipa în care se pregăteau să plece. L-am văzut pe Lucian pe după scenă și m-am dus la el. Un bărbat de la BGS mă oprise, dar Lucian i-a făcut semn cu mîna că pot să intru la ei. Ne priveam la fel ca pînă atunci. El – la fel de trist, eu – la fel de tristă fiindcă nu știam nici pînă acum ce are. Nu ne-am spus nimic, iar lumea se adunase în spatele nostru, ca să primească autografe de la ei sau să-și cumpere CD-uri. M-a sărutat acolo, de față cu toată lumea, de parcă ne-am fi sărutat și pînă atunci o viață întreagă.
– Ai ajuns pînă la urmă! Te așteptam!
– Am avut niște lucruri de încheiat, i-am spus.
Leo și ceilalti mi-au aruncat niște priviri uimite. Nu aveau habar de nimic. Mi-a făcut cunostință cu toți, recomandîndu-mă: „Auziți, ea e B., prietena mea.”
În sinea mea, uitîndu-mă la ei, și la Lucian din cînd în cînd, dînd mîna cu ei, mi-a trecut prin cap domnul Tomescu. „Oare ce o spune acum nenea Florian cînd «domnisoara B.» se ține de mînă cu Lucian?” M-am uitat în spate, pentru nu știu ce motiv și l-am văzut pe Alex alături de Ioana. Ne-am zîmbit și nu ne-am mai văzut de atunci.