Este 5 dimineața, travaliul a început de-aseară și pare că nu se mai termină; întâi a secerat-o durerea la 20 de minute, apoi la 10, acum o încearcă la fiecare minut, nu mai are putere nici să țipe, nici să se plimbe, așa cum o sfătuiește asistenta.
Măcar de-ar fi vrut să-i facă o injecție, să-i dea vreun calmant, se holbează la ea cum se chinuie și nu face niciun gest, doar deschide ușa rezervei, o închide la loc, încât și acest du-te-vino al ei îi accentuează disconfortul.
Dac-ar fi născut în Occident, alta ar fi fost situația, acolo experimentează, a auzit ea că se practică nașterile sub apă, nicio durere, numai mângâierea călduță a unor valuri mici și prezența constantă a cadrelor medicale. Ori varianta cezarianei, pe care a refuzat-o însă, de teama anesteziei totale, în urma căreia o colegă de serviciu a rămas cu dureri atroce de coloană și a fost nevoită să se pensioneze medical.
În spitalul ăsta este ca la măcelărie, te faci praf, uite, și-a privit chipul în oglindă: desfigurat, cu toată pielea brăzdată de vase de sânge sparte, iar contracțiile au devenit insuportabile.
Și pân-acum s-a autoflagelat puțin?
Nu mai fuma, că-i faci rău bebelului, nu mânca piperat, că e toxic pentru copil, nu bea cafea, că iese bebelul agitat.
Ca să nu-și mai amintească picioarele umflate cât niște buturugi, de-abia, de-abia le mai urnea în ultimele luni, și pe Nelu, morocănos, pregătindu-și bagajele pentru deplasări în interes de serviciu. Care deplasări s-au întețit, precum ploile reci de toamnă… precum tăcerea copleșitoare a casei.
Pentru a trece timpul, vorbea cu bebelul, îl întreba dacă i-a plăcut mâncărica de la prânz, dacă a dormit bine, dacă să-i cumpere pătuț sau, deocamdată, doar un cărucior mai încăpător.
De data aceasta simte că s-a apropiat finișul, poartă în ea un mic zmeu care-și cere dreptul la viață, lovește în toate direcțiile, se încordează, împinge, degeaba i-ar mai pune întrebări plicticoase.
Alina este la prima naștere. Dar altfel și-a imaginat momentul…
Se uită pe geam, apoi mută privirea înspre ușă, dă să strige după ajutor, dar își amintește imediat replica asistentei-șefe: Vă futeți pe rupte și, când rămâneți gravide, vi se pare că e de joacă. Acu` vezi cum e? Urlă, urlă până o să obosești și nu vei mai avea putere să ajuți fătul să iasă, o să moară-n tine, asta vrei?
Alina scrâșnește, își mușcă buzele, încleștează palmele pe tăblia rece.
Afară, a început să plouă sacadat și, din când în când, săgețile trăsnetelor luminează dreptunghiul ferestrei. O creangă a teiului de lângă clădire se rupe brusc, strivind, în cădere, fluturele negru, aciuiat pe geamul murdar. Geamul rezistă, lăsând să se scurgă picături amestecate cu praf, până jos, pe zidul gălbui.
Dar, de câteva minute bune, Alina nu mai geme, nu mai face nicio mișcare. Gândurile i s-au transformat într-o mulțime de fluturi negri, așezați cuminți pe sticla dimineții.
Din când în când, burta umflată tresaltă ușor, până ce se cumințește și ea.