Cum statul paralel a dispărut din preocupările societății românești, deși, fie vorba între noi, el există, chiar dacă nu e cel desemnat de cei care vorbeau de el, ci dimpotrivă, să ne îndreptăm o clipă atenția spre alte organisme sociale paralele unele cu altele.
Teatrul a fost conceput, în epoca totalitară, ca o rețea de instituții controlate de partidul-stat, printr-o cenzură de care artiștii maturi își mai amintesc și azi. Ia să fi încercat vreunul dintre cei implicați în lumea teatrului oficial să alcătuiască o trupă independentă, care să joace în afara scenelor afectate acestui gen de spectacole de către stat și ar fi văzut ei pe dracu’ chiar mai de aproape decât îl vedeau oricum la vizionările cu celebra și funesta „comisie ideologică”. Argumentul mascat ideologic era, mai totdeauna, „tovarăși, nu asta este țara noastră, nu aceștia sunt oamenii noștri, constructorii socialismului”, așa, ca să pară că – vezi Doamne” – nu pe partid îl apărau ei, ci imaginea cetățeanului socialist multilateral dezvoltat. Pardon, ăsta era statul, dar, oricum, cetățeanul trebuia să-i semene, nu-i așa?
După eliberarea de totalitarism, chiar cu maeștrii acestuia în frunte, oamenii cu inițiativă din zona teatrului au căutat metode de a se elibera, fie și numai pentru un timp, din chingile instituționalizării. Așa a apărut, în anii ‘90, dacă nu mă înșel, un admirabil teatru, creație (și interpretare adesea) a celebrei actrițe Valeria Seciu. Levantul său a pus în scenă piese grele, regizate de mari maeștri, fie și încă tineri, interpretate de actori pe măsură. Îmi amintesc de un spectacol, jucat la Sala Dalles, căci teatrul nu avea sediu, cu o piesă de Strindberg, Pelicanul, regizat de regretata Cătălina Buzoianu, de la care ieșeai apăsat încă de viziunea apăsătoare a lumii aceleia, simțind că în fiecare dintre noi mai sălășluiește ceva din acest nord întunecat. Astăzi caut „Teatrul Levantul” pe google și nu obțin altceva decât date despre un alt Levant, celebru și el, al lui Mircea Cărtărescu, sau cel mult o aluzie, în biografia dedicată creatoarei sale. Astfel istoria se șterge, nici nu se mai rescrie, că dacă o ștergi de pe google, gata, nu mai e, n-a fost.
În zilele noastre, astea, de după 2000, teatrele paralele cu cele care sunt instituții s-au înmulțit, iar unele chiar mizează pe spectacole de cea mai bună calitate, cu piese devenite clasice, în noi viziuni, datorate unor regizori care greșesc destul de rar. Este cazul lui unteatru al perechii Andrei și Andreea Grosu, ei înșiși regizori foști de viitor, acum chiar de prezent, autori ai unor spectacole care vor rămâne în istoria teatrului românesc, atâta câtă se va putea ea păstra într-o lume foarte obișnuită să-și șteargă urmele de parcă ar fi rușinos să fi existat înainte de acest prezent mereu invocat și mereu decăzut din calitatea sa pentru a intra în neant. Un Pescăruș de Cehov, pus în scenă aici de Andrei Șerban îmi va rămâne mereu în memorie, mereu adică atâta timp cât memoria mea va supraviețui. Dacă deschideți acum inenarabilul google, veți vedea și alte spectacole de mare forță și portanță artistică, de la unteatru, precum Leonce și Lena, Persona, Ultima bandă a lui Krapp, O, ce zile frumoase!.
La celălalt pol se situează teatrele-afacere, așa cum este unul unde se vând bilete cu masa de seară inclusă, și unde adeseori în anunțurile pieselor jucate, numele autorului este omis, semn clar al unui semidoctism frenetic mercantil. Mai nou, am văzut acolo următorul anunț, postat sub un titlu, de nereținut: „comedie emoționantă”. Ca să vezi! Cronica era inclusă în preț, dincolo de cine știe ce feluri de mâncare pentru seară. E coadă acolo și nu sunt sigur că aceia care o alcătuiesc au habar că mai există și alte teatre în București (zona de referință a acestor rânduri), unele adevărate instituții de stat, deseori – vai! – și de (alt) partid, altele independente, precum unteatru, precum Avangardia (asupra unui spectacol de-acolo citiți la miscellanea o dare de seamă entuziastă a colegului nostru Tudorel Urian) și altele pe care nu-mi propun să le enumăr aici.
Problema este că mai nici unul dintre aceste teatre, bune sau rele, artistice sau de șușanele, nu mizează pe alți actori și regizori decât cei din teatrul instituțional de stat, mai sigur încă pentru creatorii de teatru români și bun ca bază de unde îți poți lua zborul din când în când ca să mai faci un ban, foarte muncit de altfel, dar și vreo altfel de creație decât cele dictate de direcții nu întotdeauna favorabile artei curate. O excepție, parțială, ar fi tot unteatru, unde perechea mai sus amintită s-a afirmat în regie, fiind invitată și la spectacole mai temeinic finanțate de municipalități sau stat (nu neapărat de cel paralel).
Și, evident, la multe dintre trupele efemer alcătuite sunt invitați numai actori-vedetă, de la Florin Piersic, adoratul unui gen precis de public (țintă sigură), Maia Morgenstern, o mare actriță, Marius Manole, un mare actor, cu toții afirmați pe la Național ori la Bulandra, ori pe la alte Odeoane din capitala noastră, plus Medeea Marinescu. Îți vine să spui că e ușor să fii independent cu materialul altora, așa cum tot felul de edituri create pentru bani își fac profitul cu reeditarea unor traduceri de mult descoperite și propuse de profesioniști adevărați. Dar asta e o altă discuție.
Așadar, există teatru paralel? Există desigur, dar e cu un picior în paralela sa, independența lui e deseori susținută de dependența celorlalți, ceea ce nu e, la urma urmelor, atât de grav. Și puii de barză, înainte de a zbura singuri, sunt sprijiniți de mamele lor.