N-are oare critica într-un fel rolul unei creații epice izvorîte din conștiința autorului său, o substituție a expresiei subiective printr-un imaginar dat de obiectul comentariilor? Volumul de proză al criticului Constantin Trandafir la care ne referim acum, care, conform explicației d-sale, „încearcă să creeze o lume din combinația realității cu ficțiunea, din banalități și profunzimi, din adevăruri și absurdități”, ar putea confirma o atare perspectivă. Eposul naturii critice iese la suprafață. Autobiografia, căci despre o autobiografie este vorba, are pudoarea de-a nu se declara, imaginarul se pliază însă pe un mediu personal ca o cvasipermanentă motivație a sa. Avem a face cu un protocol al eului care îndeplinește un rol „realist”, constînd din introducerea a trei „eroi și naratori”, oameni de cultură ai aceluiași veac, născuți în anul de răscruce istorică 1944, susținînd o narațiune cuprinsă între 1944 și 1989, „timp mai tulbure ca niciodată”. Este vorba de „activistul cultural Atanasie Caraiman (Atase), istoricul-literat Victor Adamache (Mache) și profesorul secundar Ovidiu Năstase (Nasty)”. Întreita ramificare a identității auctoriale înlesnește elaborarea unor memorii voalate. Cum ar veni, criticul de proză își produce el însuși materia investigației sale evocatoare. Dacă trinitatea în cauză ne oferă un ego plural, o altă modalitate de cochetă eschivă de la directitatea confesiunii o reprezintă stilistica impersonalizării de care face uz aceasta. Subiectul încearcă a se justifica în termenii prudenți ai unui mixaj al sincerității și umilității, egal cu o nivelare morală ce, excluzînd concurența, e menită a cîștiga încrederea: „Nu umblu cu jumătăți de sentimente. Sunt un om deschis, nu mistific pe nimeni, spun adevărul. Scriu precum trăiesc: cu moderație. Mai bine tac decît să alternez apologia cu palinodia. Greșeala mea stă în faptul că, știindu-mă imperfect, îi suspectez uneori și pe alții de imperfecțiune. Sunt rezervat în laudă, căci eu însumi o primesc cu greu”. Dar și în alte locuri întîlnim o asemenea prevenitoare sfială de sine topită într-o sapiență colectivă, cum un reflex al imemorialei experiențe. Deasupra frazelor trece o adiere patriarhală: „Povestașul Mache are ba una caldă, ba una rece, se întîmplă lucruri ale neașezării, ceea ce ni se pare normal, cînd știm că nu există statornicie niciodată”. Sau: „Să pășim cît putem și pe terenul acesta plin de ciudățenii, un drum pe care noi ne îndreptăm pas cu pas, nu-i așa?”. Sau: „Suferința e așa cum a aproximat Atase în eseul lui cu adresă specială pentru mine și pentru Mache. E o stare ce se situează pe locul întîi în creație. «În noaptea sufletului meu/ De-a lungul unui drum îngust/ Am săpat: și lumină a țîșnit,/ O întindere nesfîrșită de lumină» (Rumi). În realitate, continuă să se întîmple ponoase care sunt ale vieții într-un regim pocit”. E o distanțare de sine a formal triplului actant, constituind premiza ficțională a relatărilor sale cu miză istorică, ce alcătuiesc materia fierbinte a scrierii.
Putem urmări astfel o cronică inclementă a perioadei comuniste, una coșmarescă, dispunînd de o tonalitate oarecum „bătrînească”, de paciența unei conștiințe puse la încercare îndelungată vreme, care inspiră o suplimentară încredere. Totul notat „pe viu”, în ordinea unei cronologii torturate adesea prin supoziția că suferințele n-ar mai avea sfîrșit: „Acasă se întîmplă lucruri nemaiîntîlnite. A început marea campanie a colectivizării. Echipele de lămurire din zori pînă în seară bat din poartă în poartă. Oamenii se ascund, cu familii, cu vite ca din fața barbarilor. Cei mai periculoși sunt primarul comunei și politicul Spiridon Ocheană, aceștia se adresează direct, cum s-a rățoit analfabetul Ocheană la tata, «înscrie-te bă, că ai băiatul la liceu și dacă tot te tragi înapoi, gata cu școala»”. Dacă mai e să ne referim la școală, nici introducerea limbii ruse între materii n-a scăpat de o „boacănă”: „E în firea copilului, și nu numai, să nu se bucure cînd se bagă o materie nouă și să se binedispună cînd se scoate una, religia de pildă. Și de data aceasta am fost pe dos. Mi s-a părut că se rupe ceva din inimă, nu m-am putut abține și am lăsat lacrimile să curgă liber, spre uimirea colegilor”. Ca un făcut dispare și cravata de pionier a școlarului dăruit din timp cu acest abuziv însemn: „Am scotocit în toată porțiunea ceea de curte, în bucătăria de vară, am răscolit fiecare colțișor din țarc… Dacă presupusa boare a purtat cravata peste gard la vecini? (…) A venit și soră-mea, ea e programată pentru la anul să fie pionieră. N-a fost chip să mai găsim cravata. A intrat în pămînt? Să fi trecut vreun duh rău s-o ia? Mama s-a tras într-un colț și am văzut-o cum își ștergea ochii, tata nu era deloc în apele lui”. Criza alimentară debutează în anii 1946-1947, pentru a reveni cu fidelitate la finele anilor ‘90: „Oamenii foarte simpli, poporenii, în proporție de 50%, nu prea mai au ce mînca. (…) Să trecem situația între lucrurile mărunte? Procentul e cam mare, țara face economii ca să plătească datoriile «esterne»”. Iau naștere și bancurile corespondente: „Pe cel mai nou îl scriu aici. «Culmea ghinionului: să verși un litru de ulei peste un kilogram de zahăr cînd stai la o coadă de 200 de metri, să prinzi o punguliță cu gheare de galinacee»”.
Cu aceeași patriarhală dispoziție de-a înregistra urgia, între vag consolatoarea postură a trecutului asimilat și implacabila priveliște a prezentului, următoarea generalizare: „Care-i subiectul? Cu vorbe mari și lungi spus, timpul unui sistem malefic ce are structura și modul de funcționare foarte asemănătoare cu o religie, bazată pe două coordonate: mistificarea și teroarea, minciuna și violența cu multiplele lor forme de manifestare. S-a fost numit, prin deturnare de sens, Securitate”. Închisorile reprezintă o aberantă colecție a eterogenității victimelor: „oameni de toate nuanțele politice, de toate stările sociale, de toate religiile, cultele, profesiunile, etniile, vîrstele și opiniile”. Distinct e tratamentul aplicat oamenilor scrisului, suspecți inclusiv atunci cînd îngenunchează întru compromis: „Scriitorii (mai ales poeții) nu puteau să lipsească, ei sunt întotdeauna un ghimpe în ochii dictatorilor, mai puțin sau deloc atunci cînd se prostituează în mod servil”. Unul din cazurile dramatic culminante: „Mucenicul V. Voiculescu e condamnat din eroare judiciară, din cauză că prin asociația «Rugul Aprins» ar fi săvîrșit infracțiunea de «uneltire contra ordinii sociale». Cinci ani de temniță grea, cinci ani degradare civică și confiscare totală a averii. O mărturie: «Acolo printre deținuții care veneau de la București, m-a impresionat figura de Crist a unui om mai vîrstnic cu care am intrat în vorbă. Stătea pe banchetă și văzîndu-mă atît de chinuit, mi-a oferit locul lui» (…) Altă mărturie dintr-o sumedenie: «Era impresionantă purtarea lui față de toți cei din jur. Se hrănea parcă din Duh sfînt și era un creștin desăvîrșit. Nu-l interesa prea mult hrana, împărțind-o cu ceilalți. Se crease în jurul lui un cerc de profitori, care uneori îi luau mîncarea, fără ca măcar să-l întrebe. Într-o zi, un bolnav, deși operat, s-a repezit să-i ia mîncarea pe care i-o aduseseră deținuții de drept comun. Răspunsul lui la riposta colegilor a fost: «Lăsați-l, și el este creatura lui Dumnezeu și dacă s-a repezit s-o ia, înseamnă că el are nevoie mai mare decît mine de această mîncare »”.
Cum stau lucrurile după ‘89? Ei bine, departe de eliberarea paradiziacă la care au visat cu candoare destui dintre noi, avem a face cu o „tranziție” de la Infern („Infernul” în care, conform titlului cărții, s-au aflat cei „trei crai”, înfățișat constrictiv într-însa) la un Purgatoriu fără limite temporale. Deși nu dezvoltă subiectul, autorul emite o opinie clară: „Cea mai mare primejdie pentru democrație vor fi ariviștii, poltronii, unii foști colaboraționiști. (…) Vor putea fi compromise sacrificiile de acești demagogi, muște la arat? (…) Citim și revistele centrale, de unde, între multe altele, reținem vorba unui italian entuziast că în Italia se spune «revoluția voastră e a patra din istoria omenirii: prima a fost a lui Hristos, a doua a fost revoluția franceză, a treia revoluția din octombrie și a patra revoluția română». Scepticii strîmbă din nas. Cine sunt acești sceptici, e de înțeles și, poate, se va înțelege mai bine”. Situată între ceea ce ar fi putut fi „literatură de sertar” și reconstituirile care apar azi, nu o dată date discret la o parte de indiferență și ingratitudine, semiromanul de Constantin Trandafir e o scriere impresionantă.
Constantin Trandafir, Trei crai plus Infernul, Editura Eikon, 2019, 320 p.