Noua carte semnată de Andrea H. Hedeș, Povestiri de pe malul celălalt (Editura Neuma, 2019, Cuvânt înainte de Mircea Muthu), reflectă un spațiu alternativ, cel al miticului, straniului, fabulosului. Motto-ul ales din Homer îndeamnă la rându-i spre o călătorie îndepărtată, peste mări și țări, până pe tărâmul celălalt sau chiar mai încolo, ,,între lumi”, spațiu de tranzit, purificator, inițiatic: ,,De-atunci Neptun nu-l pierde pe Ulise,/ Ci-l poartă-n veci departe de-a lui țară.” În siajul marilor călătorii livrești, pornește aventura acestor noi texte, cu totul originale și de-a dreptul insolite. Aluziile subtextuale sunt la fiecare pas, de aceea lectura rămâne una provocatoare până la sfârșit, lectorul descurcând neîncetat ițele povestirilor sau căutând motoarele care le susțin la suprafață.
Cartea propune o temă implicită, relația autor-cititor, iar dacă autorul se dovedește unul cu bogate experiențe literare (poetice, eseistice, publicistice) și de lectură, atunci și cititorul trebuie să își aibă aportul său. Furat de magia limbajului, aproape incantatoriu în unele povestiri, prin eufonia lui stranie și repetitivă, cititorului i se solicită participarea la hermeneutica textului, la nivelul semnificațiilor și al (în)cifrării semantice. Lumea nou construită funcționează după cu totul alte mecanisme, ca-n basme, de aceea plimbările prin pădurea narativă ivesc la tot pasul probe dificile și de perspicacitate interpretativă. Simbolurile multiple vizează zone eterogene, de la mitologie la filosofie și de la literatură la psihanaliză. Prin urmare, lectura acestor mini-povestiri presupune și o experiență ludică, testând capacitatea și disponibilitatea imaginativă, maleabilitatea așezării într-o ordine narativă dominată de straniu.
Cele zece texte dezvăluie de la început două constante: naratorul feminin (alungat din peșteră, cel care aude îngerii) și lapidaritatea lirică, simbolică, mitizantă. Având aerul că prind viață pe o planșetă cu figurine, personajele încearcă sentimente umane specifice: uimirea, frica, iubirea, abandonul, greața, destrămarea, eșecul, regretul. Ele visează, se autoiluzionează, călătoresc, iubesc, se căsătoresc, se sacrifică, plâng, mor. În această viziune parabolică, intră adesea imagini ale monstruosului, chipuri hidoase, întâmplări tragice, cum este și cea a bătrânului înțelept decapitat de împărat sau a țiganului căruia i se lua sângele, picătură cu picătură, ,,pentru binele obștesc”. Dimensiunea ironică, dominanta distopică și pitorescul fabulatoriu fuzionează cu lirismul descrierilor, cu nota de mister și exotism, totul de o fluență epică bine stăpânită.
Magia povestirii reiterează o zonă și o atmosferă specifică, favorizând revelația, visarea, cultivând ambiguitatea și transgresând cotidianul: ,,Știa că dincolo sunt îngerii.” Mai mult, povestirea implică ritualul ascultării, jocul imaginației și scenariul subînțelesurilor. Mai este apoi și melancolia plecării, a neașezării (cei vaccinați cu sângele țiganului călător deveneau melancolici), plus pactul psihologic, fantasmagoria, tensiunile și pulsiunile atenției încordate, forța iradiantă a necunoscutului. Toate acestea impregnează lectura acestor microtexte ce poartă în seva lor sâmburele intertextualității și al virtuozităților stilistice.
Interesant ne apare și jocul analogiilor sau al substituirilor de tot felul, astfel pe planșeta cu plastilină se naște o fată (dintr-o figurină roșie), ce ar fi vrut să fie băiat sau măr, ea ajunge într-o casă mică și sărăcăcioasă, este căsătorită cu un curcan ce se umfla în pene și care îi spuse să se poarte ca o curcă ce este, ,,pentru a nu-l face cumva de rușine în toată ograda”. Fata rată astfel șansa de a fi fluture, porumbel sau rază de soare, propuneri tardive, din moment ce ea devenea pe zi ce trecea o curcă veritabilă: ,,se străduia din răsputeri să se poarte ca o curcă, să facă cât mai multe ouă, să le clocească cât mai bine, să prindă cât mai multe musculițe pentru pui, să hrănească puii cât mai bine, dar uneori visa cu musculița în cioc cât de mult ar fi vrut să fie băiat sau măr, iar puii piuiau de foame, iar lucrurile nu ieșeau cum ar trebui, iar curcanul era pe zi ce trece mai nemulțumit.” Atunci, furios, o numi o râmă roșie și ea începu să se târască spre pământul umed de la rădăcina copacului (copilul vecin de pe planșeta de figurine), deși tot corpul o durea. Copilul-copac o recunoscu, dar ea îi repeta întruna: ,,- Eu chiar sunt o râmă roșie./ – Și încă una foarte gustoasă! spuse curcanul și ciuguli cu poftă râma roșie. Tot a fost bună la ceva. Și umflându-se în pene, plecă fluierând mai departe.” Astfel sfârși povestea figurinei ,,din cea mai fină plastilină roșie. Fusese chiar singura figurină de culoare roșie de pe planșetă./ Picături mari, de plastilină albastră, se rostogoleau. Ploua pe planșetă.”
Exemplul precedent este elocvent pentru forța limbajului, așa cum funcționează el în textele Andrei H. Hedeș. Evenimentul prozaic, banal e mutat în zona alegoriei, a parabolei, infuzat cu lirism și melancolie, irizat de lumini crepuscular-exotice, amplu mitizat și amprentat livresc. Povestiri de pe malul celălalt aduce în atenție un decor fantast, imprevizibil, cu întâmplările și istorisirile lui stranii, ,,doar în aparență genuine” (Mircea Muthu), un univers de sine stătător și totuși fluid, cu o muzică nepământeană, abia audibilă, pe care cititorul e invitat să o asculte și să o descopere, dincolo de proba limbajului subversiv.