Prin opere de artă veritabile ne referim desigur la acele oferte epice, poetice, dramaturgice, plastice, muzicale etc. ce reunesc eleganța, emoția și originalitatea formală, cu mesaje contenutiste ce asigură calitatea de unicat și inedit. Produse artistice din toate timpurile au fost omologate ca patrimoniu al umanității tocmai datorită caracterului lor de unicat și inedit ce țin de conținut, de demersul cognitiv (din care nu excludem reperele etice morale și estetice, ba dimpotrivă!!!), de semnificație.
Armonizarea tuturor acestor trăsături în athanorul creației, numite generic de elini poiesis, este secretul capodoperelor ce depun mărturie despre geniul trestiei gânditoare, id est al artistului, al literatului, al poetului, al muzicianului, al balerinului, al arhitectului, al actorului și dramaturgului, senzor al epocii și totodată emisar al monadei frumuseții eterne, de la Dante și Boccaccio la Ion Creangă și Panait Istrati, de la Cervantes și Shakespeare la Goethe, Pirandello, Caragiale, Thomas Mann sau José Saramago, de la Mihai Eminescu, Federico Garcia Lorca la Vasile Voiculescu, Gellu Naum, Nichita Stănescu și Cezar Ivănescu, de la Nicolae Grigorescu și Tonitza la Modigliani, Van Gogh și Mondrian, de la Schubert și Chopin la Dinu Lipatti și George Enescu, de la Victor Hugo, Romain Rolland și Jean d’ Ormesson la Lucian Blaga și Cioran, de la Antoine de Saint-Exupéry și Claudel la Sadoveanu, Vintilă Horia, Mircea Eliade și George Călinescu, de la Palladio, Leonardo, Michelangelo la Grigore Cerchez, Ion Mincu sau Antoni Gaudi…
Vom insista în acest eseu asupra poeziei de care ne-am ocupat cu precădere în ultimii ani, așa cum o vedeau cei vechi, dar și contemporanii noștri, ca punct fundamental de referință, stea polară ce ne marchează drumul, căci vocea poeziei este singura care rămâne înainte să se aștearnă tăcerea; atunci cuvintele obișnuite nu vor mai reuși să exprime sensul adânc al ființei noastre și nici tentativa de a ne impune prin confruntare ideatică și spirituală în lume. Poezia este cea mai pertinentă purtătoare de semnificație, un instrument de cunoaștere, un radar ce ne poate revela divinul din noi (înglobat după Jung în sinele nostru), pentru a relaționa cu el.
Cunoașterea, ca aventură perenă a omului, dar cu precădere a poetului, este sinonimă cu explorarea marilor teme, întrebări și valori existențiale ce asaltează omenirea de milenii. Poezia, acest bastion de spiritualitate, nu neapărat religioasă, ci mai curând laică, se va contrapune asediului unei culturi materialiste și nihiliste sau feluritelor cruciade sub pretext religios, expresie a fanatismului ce amenință mortal dintotdeauna contextul geopolitic. Numai că acum, în al doilea deceniu al mileniului, în care de pildă fundamentaliștii milițiilor Califatului distrug siturile arheologice și monumentele Mesopotamiei vechi de milenii sau, mai nou, le vând pe Net la bucată, artiștii, inclusiv poeții, au un rol covârșitor, comparabil cu cel din Elada lui Eschil, Sofocle, Euripide etc.
În contextul globalizării tehnologiilor de vârf în mai toate domeniile vieții de zi cu zi, cu precădere în Europa, Statele Unite sau în țările mari producătoare de petrol tip Emiratele Arabe Unite sau Kuweit, ce se suprapune cu drama milioanelor de oameni din restul lumii, condamnate la nesiguranța zilei de mâine, la foamete, la sclavie și moarte, în acest context al anomiei, al prăbușirii valorilor morale, al traficului cu orice, al utilitarismului și mercificării, al agresiunii și absurdului, al desrădăcinării și pierderii reperelor, când însuși prețul vieții umane este nul, poeții și artiștii în general au rolul de a salva viața prin virtutea lor creativ-thaumaturgică. Artiștii se nasc inclusiv cu această putere magică în chip de lumină, pe care trebuie s-o descopere sau redescopere. Astăzi, mai mult ca oricând, ea pare a fi fost îngropată sub haldele de steril sufletesc menit să polueze natura, viața oamenilor, creația.
Artiștii, și cu deosebire poeții, au misia de a recurge la cheia magică cu care au fost hăruiți, înlocuind, prin ofertele lor miraculoase, cardul la modă ce deschide mall-uri, luxuriante centre de fitness, seifuri, case inteligente, cardul plăcerilor de tot felul, al puterii, dar și al arsenalelor de arme letale. Trebuie însă să fim atenți: poezia nu este un panaceu al vindecării de toate relele și rănile lumii, de necredință și nefericire, nu e un tranchilizant și nici un drog. Poezia, arta, dincolo de orice retorică, este expresia unei opțiuni: confruntându-ne cu semnificația adâncă a realității, ne pune față-n față cu necontenita, indescifrabila împletire între viață și moarte. Altfel spus, ne pune pur și simplu în fața existenței acelei taine despre care a scris Lucian Blaga: „Eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”, așadar nu pentru a o dezlega, spre deosebire de intențiile investigative ale filosofiei și științei (descoperirea bosonului, zis și particula lui Dumnezeu!!!), ci spre a-i constata existența inexorabilă și chiar necesitatea. Datorită artelor realizăm taina ce face din noi persoane conștiente de coexistența înlăuntrul nostru și al lumii a urâtului și a frumosului, a frumuseții urâtului (estetica urâtului !), a imperfecțiunii frumosului.
Poezia nu oferă o virtuală lume locuită de zâne, nu pledează cauza frumuseții absolute, ci pe cea a neputinței de a despărți semnele morții de cele ale vieții, non-sensul de sens, instinctele joase de aspirațiile cerești, ființa noastră ca microcosmos al unei realități inexplorate de ființa aflată la marginile unui univers dezmărginit. Arta și poezia reușesc să facă din noi persoane capabile să ne trăim propria solitudine, dincolo de fragile bariere ocrotitoare, autoamăgiri și refuzul realității veritabile în favoarea unei realități inexistente, susceptibile de a ne face și mai singuri. Persoane capabile să-și asume propria suferință și chiar disperare, și mai ales dureroasa dar și entuziasmanta unicitate, îndepărtând orice balsamuri, paliative sau surogate. Poezia și arta ne salvează de vid, căci ne silește să-l înfruntăm interiorizându-l, metabolizându-l. Ne călăuzește spre un centru, centrul pierdut ce se află chiar în noi, centrul lăuntric unde infimul se poate conecta cu imensul. Poezia și artele sunt o neîncetată căutare a divinității pierdute.
Ne-am propus să aducem în scenă un repertoriu de poeți români prevalent postmoderni, deosebiți de protomoderni, tradiționaliști sau moderni, prin dramatismul conștiinței estetice fundamentate pe sentimentul sfârșitului, reflectat de particularități ale limbajului, ale universul ideatic perfect sincronizat cu cel euro-atlantic. Am începe cu George Bacovia, calificat de critica noastră drept un simbolist crepuscular-existențialist, secondat de Ion Vinea, promotorul avangardei și totodată nebănuit de rafinat explorator elegiac al sufletului nostru „bucuros de moarte”. Urmează îndeaproape Lucian Blaga, inspirat de școala germană, ca și Eminescu, reprezentant de primă mărime al poeziei orfice, metafizico-religioase, expresioniste, cu urmașii săi de raftul întâi Ion Horea, Aurel Rău, Ana Blandiana, Adrian Popescu. Spectacolul nu putea începe în lipsa „revoluționarului” Gellu Naum, un clasic al suprarealismului românesc și european.
O veritabilă revoluție a limbajului poetic, decăzut după extraordinara stagiune interbelică, la nivelul sloganurilor și comandamentelor realismului socialist, impus de ideologia partidului unic, a declanșat în anii șaizeci și opera lui Nichita Stănescu.
Ei sunt, după părerea noastră, modelele lirice, prozodice și ideatice în jurul cărora pivotează optzeciștii veacului trecut În ciuda inflexibilei cenzuri ideologice și a ceea ce s-a numit la trahison des clercs, trădarea intelighenției oportuniste, și-au impus stilul ironic-elegiac, oniro-histrionic, fantast, autenticist (Mircea Cărtărescu, Nicolae Tzone, Elena Vlădăreanu etc.), precum și ritmurile unei incantații polifonice, exorciste sau tablourile alegorice incisive, solipsiste decupaje și metamorfoze ale infrarealului. O să-i numim aici doar pe Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi, Mircea Ivănescu, Cezar Baltag, Miron Radu Paraschivescu, Ion Caraion, Nicolae Prelipceanu, demolatori, fiecare în felul său, al așa-zisei poezii engagée ce ridica în slăvi proletariatul drept port-drapel al unei orânduiri sociale impuse de liderii de la Kremlin.
O dovadă de continuitate, așadar, și totodată o ruptură în sensul redempțiunii estetice și a originalității. Textele lor poetice strălucesc în acel crepuscul festivist prin talent, prin versatilitate, viziune asupra lumii, prozodie, și mai ales prin vocație dusă uneori până la jertfă (Virgil Mazilescu, Ion Stratan, Aurel Dumitrașcu, Ioan Flora, Mariana Marin etc.). O poezie compatibilă cu cea europeană, cum spuneam, cu precădere franceză, anglo-nord și sud americană, italiană, au scris sau scriu poeții sub zodia postmodernității, fascinantă prin stilul colocvial, epic, ludic, anticonformist, deconcertant, autoreferențial (Marin Sorescu, Şerban Foarţă, Dorin Tudoran, Rodica Drăghincescu, Ioana Dinulescu, Gabriela Melinescu, Herta Müller, Paul Vinicius, Ioan Es. Pop, Marian Drăghici, Ioana Crăciunescu, Octavian Soviany etc.).
Anti-eroul liric al lui Marin Sorescu, subtil malițios și grav, incisiv, necruțător, și totodată burlesc, excelează prin a smulge măști: sub solemna, festiva, aparență, ies la lumină vanitățile, slăbiciunile, frustrările. Dezastrul se arată pe măsura amăgirilor cărora ne livrăm trup și suflet. Este pur și simplu dezastrul propriului eu.
Măștile poetului român sunt multiple: bufon al regelui, rege al bufonilor, aulic, ceremonios și în același timp histrionic, rebel și clevetitor, ezoteric, înclinat să cifreze și să descifreze enigmele lumii precum și ale acelei vie intérieure, intime (de la Angela Marinescu, Ana Blandiana, Ruxandra Niculescu, Mariana Marin, Denisa Comănescu la Aurel Dumitraşcu, Marta Petreu la Octavian Soviany sau Ștefan Manasia). Nu lipsesc crepuscularii și nici estetizanții – elegiacii din școala Bacovia și Nichita Stănescu, și nici autorii rătăcitori în biblioteca universală goetheano-borgesiană din care își trag zăcămintele imaginare și proiecțiile stilistice (Ion Mircea, Aurel Pantea, Gellu Dorian, Mihai Ursachi, Ruxandra Niculescu, Daniel Corbu etc.), deliranți cu a lor cogitație metaforică, între iubire, durere și psihodramă. Glisează între umilința florei spontane de pe marginea drumului și heraldica crinului, între ludica sfidare existențială și grave acorduri de clavecin inspirate de coincidența barocă a contrariilor, de metamorfoza subliminală a acestora: amorul sacru și amorul profan, eros și thanatos, viață și moarte (Gabriela Crețan).
Unică în poezia noastră contemporană este scriitura lui Cezar Ivănescu, gravă, un descântec imno-gotic al unor personaje cu care se confundă până la mistuire pe un fundal muzical ce vibrează prin înseși interstițiile textuale și semantice. Universuri de un sublim supliciu se dezvăluie cu cea mai rafinată naturalețe.
Există și tentativa reușită de a crea în cazul lui Virgil Mazilescu, cu precădere, vise la lumina zilei, de a institui în plin regim diurn o realitate atroce, analoagă visului în care coexistă sentimentul mirabil și cel tragic al vieții.
Chiar dacă nu împărtășim subdiviziunea – poezie masculină, poezie feminină – trebuie să consemnăm că discursul liric feminin autohton se află la cota cea mai înaltă a poeziei feminine occidentale, fie că e vorba de Angela Marinescu, Isabela Nicoară, Camelia Radulian sau de mai tinerele Angi Melania Cristea sau Mihaela Oancea, fiecare cu maniera propriei transgresivități: iubiri și eșecuri, metafore arborescente, transă și sevraj, desvrăjire, suavitate și elegie. Alegorice și provocatoare, ele denunță manierismul, precum și un fel de nepăsare ce nu-i cruță nici pe acei călugări, pradă demonului amiezii, ce amenință poezia prin lipsa unui angajament civic fățiș în contra abuzurilor establishmentului birocratic și egolatru.
Amintim și nu deloc întâmplător, numele unor poeți de raftul întâi și disidenți veritabili după părerea noastră, ce și-au exprimat fățiș dezacordul față de regimul opresiv, totalitar, plătind fie cu viața, fie cu exilul: Aurel Dumitrașcu, Mariana Marin, Dorin Tudoran și Mihai Ursachi, acesta din urmă un poet extrem de cultivat și totodată boem. Refuzând să accepte canoanele ideologice impuse de cenzură, după câțiva ani de închisoare, s-a refugiat în Occident. S-a întors în patrie imediat după executarea lui Ceaușescu în decembrie 1989.
Definind condiția scriitorului actual, poeta-actriță Ioana Crăciunescu vorbește de un „cor de inepții cu trepieduri și note în mâini”. Singura soluție ar fi fost pentru Marta Petreu adaptarea selectivă la starea de entropie.
Plecând de la propriul traseu biografic, poetele noastre se înscriu în siajul poeziei onirice, fantastice, al variilor exorcisme vs nefericire, moarte, doliu. Sunt prezente, firește, temele îndrăgostirii, dar și ale credinței religioase, începând cu Daniel Turcea și terminând cu poetul-monah Ignatie Grecu de la Cernica, Traian Vasilicău alias Traianus de la Chișinău sau nemțeanul Gheorghe Simon.
Suavitatea și monstruozitatea, barocul, goticul și neo-expresionismul merg braț la braț în poezia angelo-demonică a lui Cezar Ivănescu sau cea a explorării și reabilitării postmoderne a zăcămintelor lexicale uitate, agrementate ingenios, ingenuu, halucinant, la Gabriela Crețan. Poeții noștri de azi fac trimitere la anxietatea metafizicilor britanici și artiștilor spanioli pe fundalul tehnicii stupefacției și halucinării a suprarealiștilor Gherasim Luca, Gellu Naum etc., ce nu îi exclud pe baladiști tip Radu Stanca, cu rebeliunea, sarcasmul, abandonul menestrelilor de odinioară, cu dezinvoltura, vitalitatea exuberantă disimulând suferințe și renunțări aproape neomenești.
Ruxandra Niculescu, rezidentă la Zurich, autoarea unor bijuterii în formă de silogisme lirice, în tentația sa de a se identifica cu viața secretă a cărților, sugerează prin poetica sa minimalistă o ipoteză de mântuire, nu oferă doar o iluminare mitopoietică în globalul asfințit ce ne amenință, ci și o repetitivă bekettiană fin de partie.
Mariana Marin, din nefericire plecată dintre noi doar la 47 de ani, nu putea concepe existența și dragostea în absența libertății individuale, dată nouă de Cel Atotputernic. Poezia ei este un compendiu de nefericire și fragilitate, pe fondul unor felurite crize, dezgustată fiind de sărăcia materială în care se zbătea, de frica și insecuritatea zilei de mâine, și mai ales de „sălbatica singurătate“. Nu a avut puterea altor scriitoare mai tinere precum Denisa Comănescu, Ruxandra Cesereanu, Eugenia Țarălungă, Irina Nechit, Andra Rotaru, Linda Maria Baros, Elena Vlădăreanu sau Miruna Vlada de a împărtăși, de a înfrunta „grațioasa cruzime a realului“.
Reluând aceste considerații, am dori să amintim momentele istorice culminante ale poeziei românești ce au dat la iveală pe cei mai importanți lirici, exceptându-l pe Eminescu, expresie a romantismului târziu de secol XIX, momentul interbelic ce-a însemnat apogeul modernității, momentul optzeciștilor (Virgil Mazilescu, Ion Stratan, Traian T. Coșovei, Nichita Danilov, Octavian Soviany etc.), autori ai unor adevărate revoluții ale limbajului poetic sintonizat cu cel european, momentul douămiiștilor ce le datorează acelora mult, ca să nu zicem totul, inclusiv, derobarea de false pudibonderii, stilul colocvial, enciclopedismul estetic, respirația metafizică, profetică inclusă, veștejirea dezumanizării artelor și a omului-robotizat înghițit de globalizarea epocii supertehnologiei digitale, angajarea civică (Ștefan Manasia, Mihaela Oancea, Radmila Popovici etc.). Așadar, nu avem cum să nu subliniem acea querelle des anciens et des modernes sui generis, precizând că poeții în cauză, mai ales cei din anii șaptezeci și optzeci, în estetismul lor livresc, oficiau de fapt un fel de refuz al materialismului brutal, al angajării partinice, evadând în visul utopic și în sonurile lirismului pur, dar totodată nu puțini dintre ei făceau uz de limbajul esopic și aluziv, evitând astfel, datorită unor stratageme, neadormita cenzură comunistă, dând la iveală dureroase adevăruri existențiale, disimulate de triumfalismul regimului dictatorial.
Apelând la celebrul vers al lui Dante, trebuie să căutăm sub vălurile dublului limbaj (cercate sotto il velame) sensul tainic, cel adevărat. „Meseria de a trăi” a poeților, al căror scop, după Rainer Maria Rilke, este cea de a strânge mierea vizibilului spre păstrare în marele stup de aur al invizibilului, nu pare a fi una dintre cele mai ușoare din lume: poezia va să devină textualitate purificată doar prin ispășire și barbarul ritual al propriei jertfe. Am dedicat acest breviar critic cărților lor, ofertei lor poetice, uneori ignorată de critică și de cititori.