Relativ recent, Doamna Monica Pillat a publicat, împreună cu Vasile Bănescu, o foarte interesantă – și delicată – carte (în dialog) despre „Imaginația speranței”. Ulterior lecturii (plină de încântare) a acestui volum am avut câteva schimburi de mesaje cu distinsa doamnă. Într-unul dintre ele era vorba despre Iuda și despre imaginea sa, astăzi. Acesta a fost momentul de cotitură pentru interviul de mai jos.
Dialog realizat de Cristian PĂTRĂȘCONIU
Dacă trădarea e o temă atât de prezentă – și e evident că este așa, că e o temă și o practică prezente! -, de ce personajul Iuda are o imagine atât de ștearsă?
Nu aş spune că trădarea este o temă de actualitate, într-o epocă în care comoditatea egoistă, toleranţa nocivă şi interesul material imediat estompează tot mai mult valorile şi virtuţile de altădată precum: loialitatea, onoarea şi moralitatea. Tocmai de aceea, Iuda nu mai e perceput ca pol negativ al spiritului, ba mai mult se încearcă reabilitarea lui, din perspectiva ideii că toţi suntem vulnerabili şi, deci, potenţiali vinovaţi, când ne confruntăm cu ispita trădării.
Este Iuda, putem spune aceasta, un personaj reevaluat în mod nedrept de istorie? De istoria spiritului?
Ceea ce se încearcă, de la o vreme, este relativizarea textelor evanghelice care, comparate cu scrierile gnostice descoperite de curând la Marea Moartă, par a-şi pierde relevanţa. Ca să vă dau un exemplu de cum decurge un asemenea proces, voi apela la celebra formulă a lui Descartes: Gândesc, deci exist, pe care Derrida o deconstruieşte astfel: „Cine spune gândesc, deci exist”? În acest mod, aserţiunea de dinainte îşi diminuează impactul, devenind doar o părere a cuiva care oricând poate fi pusă la îndoială de altcineva. În Evanghelia după Iuda, datând din anul 300, acest personaj apare ca unul dintre cei mai iubiţi ucenici ai lui Isus, căruia Învăţătorul îi încredinţează taine din Cunoaşterea Secretă. Nu e relatată trădarea sa. În The Lost Gospel of Judas Iscariot, Bart Ehrman (profesor american, exeget al Noului Testament) lansează ipoteza că Iuda s-a jertfit pe sine, pentru a împlini planul divin al Răstignirii. Acesta nu trădează ci mediază între Isus şi autorităţi. Îi face o favoare Mântuitorului, trimiţându-L la moarte şi eliberându-L de haina muritoare. Potrivit variantei gnostice, Iuda nu s-ar fi sinucis, ci ar fi fost omorât.
Care apreciați că este cel mai tare predicat de reținut despre Iuda, cea mai tare afirmație, cel mai puternic atribut?
La această întrebare, îmi vine în ajutor Nicolae Steinhardt care, în eseul „Tragedia lui Iuda”, din cartea Dăruind vei dobândi, arată că două păcate îi aduc trădătorului pierzania: trufia şi disperarea. Trufia îl face să îşi închipuie că este egalul Domnului şi că Îi poate decide soarta, iar deznădejdea care îl împinge apoi la sinucidere vine din necredinţa sa în puterea iertării divine.
E ușor să fii Iuda?
Nu cred.
De ce?
Iuda este un personaj tragic: ca ales al Învăţătorului, are o şansă spirituală şi un profit lăuntric evolutiv pe care le ratează, lăsându-se atras de tentaţia recompensei materiale imediate. Când îşi dă seama de gravitatea actului său, „arginţii” pe care şi-a clădit trădarea îşi pierd valoarea, ba mai mult, el, vânzătorul lui Isus, nu mai poate trăi cu sine însuşi.
Cum a devenit Iuda ceea ce a devenit?
Mă tem că Iuda, cel de azi, din vremurile noastre, nu ar mai avea atât de acut conştiinţa vinovăţiei sale. Poate chiar nu ar mai avea-o deloc. Şi-ar lua arginţii şi şi-ar deschide cu ei o afacere profitabilă, fără să se mai uite în urmă. Poate greşesc…
Cum e, à propos, Iuda cel de astăzi? Iuda cel recent?
Eu mi-l închipui arogant, plin de sine, cinic şi ambiţios. Nu şi-ar pierde vremea făcându-şi procese de conştiinţă, el care a ajuns atât de sus pe treptele prosperităţii materiale, călcând peste cadavre.
De ce e aşa? De ce a ajuns aşa?
Iuda, ca personaj şi tip uman, a devenit astfel pentru că lumea din jurul lui s-a înrăit, uitând treptat sau ignorând cu bună ştiinţă codul creştin al valorilor morale, care astăzi poate fi privit de mulţi ca fiind desuet.
Un mic joc de imaginaţie: dacă Iuda cel de azi s-ar întâlni cu Iuda cel biblic, s-ar recunoaşte unul pe altul?
Dacă s-ar întâlni, să zicem, chiar pe drumul către suicid, Iuda cel de azi l-ar certa pe Iuda cel biblic, acuzându-l de sentimentalism, şi l-ar convinge să îi devină asociat în compania trădătorilor pe care primul o conduce.
S-ar fi putut salva Iuda? Ce ar fi trebuit să facă? Ce trebuie să facă un om care trădează?
Poate că dacă Iuda ar fi reţinut câte ceva din învăţătura lui Isus, ar fi descoperit că în sinele său exista un orizont al mântuirii şi atunci s-ar fi căit, cerându-şi iertare, aşa cum a făcut-o Petru, după ce s-a lepădat de trei ori de Domnul. Însă el s-a văzut atunci numai pe sine, în cumplita singurătate a faptei irevocabile şi nu i-a putut supravieţui.
Doar învăţătura lui Isus l-ar fi putut salva pe Iuda sau (poate) şi o alta sau altele?
Ce l-ar fi putut salva pe Iuda ar fi fost iubirea. Dar el nu L-a iubit pe Isus atâta timp cât El a fost cu ucenicii Săi în lume. Dacă l-ar fi iubit mai mult, şi-ar fi adus aminte de cuvintele Lui salvatoare şi s-ar fi căit până la urmă. Există o memorie a iubirii care păstrează în ea totul. Dar unde ea nu există îndeajuns, intervine uitarea. Totuşi, atunci când Isus i-a fost luat, Iuda nu I-a putut supravieţui.
Credeți că asupra trădării există o reflecție adecvată, una meritată, ca să spun așa? Cu alte cuvinte: ne gândim suficient de des și decent de bine la trădare?
Nu cred că trădarea este azi motiv de reflecţie. Este atât de răspândită şi atât de înrădăcinată în mersul zilnic al lumii noastre, încât nu mai constituie un obstacol de ordin moral. Se practică pe scară largă compromisul, şantajul, traseismul, iar cei care protestează trebuie marginalizaţi şi discreditaţi de cei dintâi. Totuşi, nu sunt sceptică, deoarece ştiu că există un înger al istoriei care îi încurcă în cele din urmă pe trădători şi îi reduce la neant.
Ce este un „înger al istoriei”? Cum arată el? Cum ne semnalizează el?
Am avut privilegiul să trăiesc destul de mult ca să văd cum mai marii lumii care se credeau infailibili au eşuat lamentabil şi n-au putut să se ascundă de pedeapsă nici într-o gaură de şarpe: Ceauşescu, Saddam Hussein, Ossama Bin Laden, ca să pomenesc doar pe câţiva dintre ei… Răul, atât de spectaculos în manifestările lui, ne induce pe moment senzaţia că e cu mult mai puternic decât binele, pe care lesne pare a-l înfrânge, dar nu e aşa. Eu am numit „înger al istoriei” providenţiala deturnare a dezastrului în miracol. Primul exemplu a fost învierea lui Isus, „cu moartea pe moarte călcând”. De atunci încolo, timpul ne-a arătat cum pot învingătorii să fie, până la sfârşit, judecaţi de cei învinşi.
Există o pedagogie a trădării?
Da. Ea derivă din ateism şi din principiile sale demolatoare. Dacă Dumnezeu nu există, totul devine posibil. Suntem liberi să facem orice rău, pentru că nu are cine să ne pedepsească.
Ce putem învăța din aceasta? Ce e bine să nu uităm despre trădare?
Ceea ce afli cu timpul este că orice rău făcut altuia se întoarce asupra ta, cu efect de bumerang. Trăieşti cu iluzia că poţi trăda încrederea cuiva, fără să te vadă nimeni şi fără să dai socoteală. Dar nu e aşa. Tu te vezi şi tu ştii ce ai făcut. Dacă trădezi în continuare, te vei trezi, la un moment dat, înconjurat de trădători. Nu mai ai încredere în nimeni. Cum ai putea, când nici tu însuţi nu eşti altfel decât ei?
De ce trădează oamenii?
Din interese egoiste, pentru profitul material, dintr-o trufie a puterii, din neglijenţă. O beţie a prezentului ne face să uităm ţinta divină spre care ne îndreptăm. „Aici” şi „acum” înlocuiesc iluzoriu proiectul pe termen lung al salvării noastre sufleteşti.
Când nu se mai poate salva un om care a trădat?
Atunci când îşi pierde reperul credinţei şi al iubirii. De aceea porunca „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi” pare multora teribil de grea, dacă nu imposibilă.
În ce condiții am putea spune despre trădare că include sau că duce cu sine salvarea?
Dacă vedem în ispita trădării o încercare a răului prin care trebuie neapărat să trecem, pentru a ne smeri, atunci suferinţa căderii e lăsată în urmă de izbânda ridicării de jos. Greşeala asumată devine poarta pe care o deschidem pentru a găsi drumul înainte.
După moartea tatălui meu, am scris o poezie despre Iuda, în care mi-l imaginam ca fiind singurul în stare să atingă nevăzutul: Iată-ne, stând în jurul mesei, şi vorbind/ În şoaptă despre Tine, ca şi cum/ Deodată, n-ai mai fi./Pâinea şi vinul sunt numai pâine şi vin,/ În blide se răceşte noaptea/ Şi degetul adoarme pe cuţit./ Doar eu aud prin vis, legănându-se, funia/ Şi crengile m-aruncă-n gol./ Putea-voi smulge nevăzutului masca?/ Buzele mele se-apropie de mâine…/ De Te-ai lăsa atins!/ Dar aerul pe care-mi culc, acum, obrazul/ Se face trist ca moartea. Cui Te vând,/ Când numai eu Te simt venind,/ De pretutindeni, ca tăcerea?
E mai ușor să trădezi decât să iubești?
Nu. Iubirea e darul cel mai înalt, cel mai durabil al unei vieţi. Când trădezi, nu numai că o pierzi, dar te şi rătăceşti iremediabil de tine însuţi şi de ceilalţi care dădeau sens existenţei tale.
Cum ştii că ai plecat de la tine, că „te rătăceşti de tine însuţi”? Ce (ră)sună în tine când te-ai rătăcit? Ce semne ţi se dau ca să vezi aceasta, ca să înţelegi aceasta?
Ca să te simţi „rătăcit”, trebuie să urci o treaptă pe scara înțelegerii introspective. Mulţi se pierd de ei înşişi, dar nu-şi dau seama de acest lucru. Se complac în fundătura în care au ajuns şi nici prin gând nu le trece să iasă de acolo. Dar la un moment dat, încep să fie nemulţumiţi, dezamăgiţi de felul lor de a fi. Simt în ei un gol pe care încearcă să îl umple cu achiziţii materiale tot mai extravagante, cu petreceri, băuturi şi droguri care le dau iluzia plinătăţii, dar se trezesc după aceea şi mai pustiiţi. Şi spaţiul virtual oferă compensaţii la fel de aparente.
Dar când revii la tine? Ce trebuie să se întâmple? Cum simţi că te-ai (re)căpătat, că ai reintrat în posesia ta?
Ca să revii la tine însuţi ar trebui să ai puterea să întorci spatele celui care ai devenit şi să o iei pe un alt drum, să laşi în urmă egoismul şi ispitele narcisiste şi să te apleci asupra celor din jurul tău. Altruismul este, în opinia mea, soluţia salvatoare. Cel care vrea binele celorlalţi, uitându-se pe sine în actul dăruirii, se umple de lumina unui sens de nepierdut. Cu cât va da din sine lumii, cu atât va deveni lăuntric mai bogat.
Poţi singur, doar singur, să te reîntorci la tine?
Nu. E nevoie de o călăuză, fie că o întâlneşti ca fiinţă reală, fie ca mentor sau ca personaj într-o carte. Apoi, ca să te reîntorci la tine, adică să revii într-un acasă al sufletului tău, trebuie să îţi aduci aminte de trecut, de punctul de pornire în viaţă, aşa cum fiul risipitor din parabolă, ajuns în pragul eşecului, îşi aminteşte de tatăl său şi numai atunci i se arată drumul ieşirii din derivă.
Care este, din punctul dumneavoastră de vedere, cel mai puternic scut împotriva trădării?
Exemplul lui Petru, cel care, revenind asupra trădării sale prin căinţă, a ajuns piatra de temelie pe care Isus şi-a întemeiat învăţătura.
„Să iubim trădarea, dar să îi urâm pe trădători”, cum scria Plutarh sau aceasta este doar o vorbă care nu trebuie să fie izolată de contextul său?
De bună seamă Plutarh se gândea pragmatic la avantajele prin care trădarea poate ajuta tabăra adversă, mărindu-i şansele victoriei într-o luptă sau într-o negociere, cum am spune azi.
„Cine trădează, va fi trădat” (Marin Preda) sau nu e obligatoriu?
Este obligatoriu. Totdeauna există reversul trădării care adesea e mult mai nimicitor.
Poate fi fericit un om care a trădat?
Pe moment, da. Te poţi bucura de beneficii, funcţii mai înalte, prosperitate materială. Dar toate acestea durează atât de puţin…
Ia sau dă, ce ia și ce dă trădarea? În ce termeni puneți aceste relații – de scădere/ adăugire?
Trădarea ne ia liniştea, încrederea în noi înşine, respectul de sine. Ne dă iluzii.
Avem nevoie de iluzii? Vreau să spun: avem cu adevărat nevoie de iluzii?
Aici aş încerca să fac o diferenţă între iluzie şi credinţă: iluzia e dătătoare de paleative de o clipă, pe când credinţa este un prieten de cursă lungă. Putem vorbi de lucruri care ne dau iluzia bogăţiei, a fericirii, a celebrităţii, a prelungirii vieţii cât de mult. Toate acestea vor cere o trădare, fiindcă, în zona respectivă, nimic nu dobândim pe gratis şi, aşa, intrăm pe mâna unor şarlatani care profită de slăbiciunile şi de frustrările pe care vrem să ni le ascundem sub măştile succesului, astfel confecţionat. Credinţa, însă, ne oferă repere esenţiale să nu ne rătăcim, ne face soli şi interpreţi ai unei forţe benefic-călăuzitoare, ne luminează calea când intrăm în întuneric şi mai ales ne umple de iubire. Iubirea e triumful unei vieţi.
Dar viaţa în adevăr e uşoară? E ea confortabilă?
Nu e uşoară fiindcă cere sacrificii, exclude compromisul şi implică o ştergere de sine. Este cumva o viaţă de mesager care nu poate să-şi modifice textul pe care îl are de transmis.
Chiar e trădarea „biserica Iadului” (V. Hugo)?
Nu cred. Rămân la ideea că ispita trădării ne este dată ca să ne întărim, după ce am trecut prin suferinţele greşelii.
Trădarea trădătorului – e aceasta cu adevărat o trădare?
Vă referiţi la o deconspirare a trădătorului? Sau la o auto-demascare? În primul caz, trădătorul îşi găseşte „naşul” într-un trădător mai dibaci. În al doilea caz, trădătorul devine penitent.
Există trădări care nu pot fi evitate? Când, bunăoară, cum ar spune Lucian Blaga, ești în poziția de a negocia o „dramă a opțiunilor” și când „orice vei alege, vei regreta”?
Da. În închisorile comuniste, sub torturi de neimaginat, mulţi deţinuţi şi-au trădat prietenii ori familia, pentru a scăpa de chinuri. Alţii, nu. Dar aceştia au devenit martiri.
Cât de greu este să îi iubești pe cei care te-au trădat sau care te trădează?
Nu e atât de greu precum pare. Dacă tu însuţi ai trecut vreodată prin experienţa trădării, te vei recunoaşte în cei care greşesc faţă de tine. Până la urmă, nu suntem cu nimic mai prejos şi cu nimic mai presus decât ceilalţi.
De unde credeţi că învăţăm mai bine despre trădare: din cărţi sau din viaţă?
Şi din viaţă, din derapajul propriu, mai ales, dar şi din cărţi. Atunci când citim, ne identificăm adesea cu cel care trădează, îi trăim drama şi la urmă ieşim din carte vindecaţi, ca după o boală.
Ce nu ar trebui sub nici o formă să învăţăm despre trădare? Ce lecţie sau lecţii ar trebui să refuzăm despre trădare?
Ar trebui să ne ferim de cei care pretind că cea mai sigură cale de a avea succes e cea a compromisului şi a trădării. Să nu facem din cei din jur obiecte sau unelte ale măririi noastre, să nu ne folosim de ei, deoarece, mai târziu, le vom da ocazia să se folosească în acelaşi mod de noi. Răul poate fi teribil de molipsitor.
O întrebare uşor înmuiată în scenariile corect-politice: trădează bărbaţii mai mult decât femeile?
Desigur. Bărbaţii au fost dintotdeauna activi pe scena politică, prin comparaţie cu femeile care, în Europa, s-au emancipat, de pildă prin vot, de abia spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Trădarea la masculin implică jocurile de culise ale celor care vor puterea cu orice preţ.
E trădarea la masculin diferită de trădarea la feminin?
Femininul trădător se bazează pe arsenalul seducţiei, mizând pe „naivitatea” masculină. Biblia şi literatura ne oferă exemple de trădătoare ilustre: Eva, Salomea, Dalila, Milady etc.
O mică bibliotecă despre trădare la purtător? Ce ar fi de pus acolo în mod, să zic, obligatoriu?
Biblia şi O scrisoare pierdută.