Punctul neclintit al lumii în mișcare
T.S. Eliot
„La Jung, femininul personifică un aspect al inconștientului numit anima, afirmă profesorul Constandache. Pentru psihologul și psihiatrul elvețian, Anima este personificarea tuturor tendințelor psihologice feminine ale sufletului bărbatului, ca de pildă sentimentele și stările vagi, intuițiile pozitive, sensibilitatea la irațional, capacitatea de a iubi, sentimentul naturii și, în sfârșit, relația cu inconștientul (L’homme et ses symboles, Paris, 1964).
Am fost șocată de afirmația acestui bărbat celebru și, în primul moment, m-am întrebat dacă el însuși a cunoscut iubirea. Pe urmă, am suspicionat că profesorul Costandache, mentorul meu din primii ani de la Institut, nu citase exact; că introdusese, așa cum mai obișnuia, propriul punct de vedere în textul marelui psiholog. Firește, m-am bazat pe experiența mea, în acest sens. Bărbatul în care am crezut și căruia i-am mărturisit iubirea – doctorul Emil D., a făcut remarci caustice, dureroase despre sentimentele mele, ale unei femei trecută de vârsta adolescentină: Iubirea ta, pe care o descrii atât de prost, nu este nimic altceva decât o fantasmă plăsmuită de o dorință ce nu poate fi satisfăcută… L-am recitit pe Jung, definiția dată de el animei, și am încercat să-l descopăr pe Emil în teoria savantului. Decepție!… Doctorul Emil mi s-a relevat ca un iubit real, abstras visului meu himeric de dragoste. Deprimarea mi-a așezat peste chip o mască pe care se putea descifra gândul nerostit că iubirea nu este altceva decât o pasiune inutilă… Și totuși… Cu timpul, am găsit energia necesară pentru a privi realitatea în față și de a scoate din disperarea cea mai profundă speranța cea mai invicibilă, cum spunea Nietzsche. Iubirea ca pasiune, singura formă autentică…”
„Confidentul meu, profesorul octogenar Haralamb Potra, adesea îmi repeta, citândul pe Aragon: Femeia este viitorul omului!… Cam confuză aprecierea și i-am mărturisit că nu o înțeleg. Mi-a vorbit atunci despre un oarecare, pentru mine, Pierre Teilhard de Chardin, un iezuit francez. Acesta considera iubirea drept marea forță cosmică, o combinație între aspirația umană spre transcendent și instinctul natural al ființei animalice… M-am îndrăgostit de doctorul Emil D. după o depresie prelungită, anxioasă, pe care el încercase să mi-o vindece cu metode de care, la început, m-am îndoit, deși mi-au stârnit curiozitatea. Numea iubirea punctul neclintit al lumii în mișcare, o expresia a lui T.S. Eliot, despre care eu încă nu știam prea multe, în ciuda eforturilor depuse ulterior de a-i aprofunda teoria. M-a surprins că doctorul îmi vorbește despre iubire în chiar prima ședință de terapie pentru diminuarea sau chiar vindecarea mea de depresia inexplicabilă care-mi consuma existența… Iubirea reprezintă posesia simultană și perfectă a unei existențe interioare, îmi spunea, convins, probabil, că eu îl înțeleg foarte bine. Îi cream impresia asta, în fond, atât de falsă!…
Când mi-a mărturisit că depresia mea nu are cauze reale, ci ea implică o intensă activitate a imaginației, am început să mă îndoiesc de capacitatea lui de medic de a mă readuce pe linia de plutire. Ideea de a renunța să-l abordez în cabinetul său particular mi-a devenit însă insuportabilă. Mă îndrăgostisem de el la prima vedere – ceva extraordinar în capacitatea acestui bărbat de a se victimiza în imaginația unei femei!… O idee care mi-a trecut prin cap, neconfirmată însă de comportamentul lui față de mine, o pacientă oarecare, exaltată sau puțin nebună!… Nu-ți domina iubirea, silind-o să accepte efortul rațiunii de-a te converti la ceea ce, în fapt, este străin fiecăruia dintre noi. Lumea este în mișcare, dar punctul ei neclintit rămâne iubirea, îmi explica la ultima vizită pe care am acceptat să i-o fac. Iubirea are rațiunile sale, pe care rațiunea noastră nu le cunoaște, spunea Pascal… Doct, în teorie, doctorul Emil D. nu a intuit și sentimentul meu înmugurit pentru el. Probabil, nici nu s-a gândit la așa ceva…”
„L-am cunoscut pe părintele Dorian Teologul cu mai mulți ani în urmă. Coborâse de la Muntele Athos în Câmpia Dunării, în satul în care-i trăiau încă părinții și un frate mai tânăr… În acel sat sărac îmi vizitam și eu adesea bunicii. Aveam aproape 30 de ani, eram singură și, bănuind ceva, părintele Dorian m-a întrebat odată, la biserică, după slujba religioasă: – Fata mea, te-a împreunat Domnul cu alesul inimii tale?…
Ciudată întrebare venită de la un preot!… Eram îndrăgostită de doctorul Emil D., dragoste fără speranță. Îmi bănuise sentimentele ce i le purtam, dar nu le-a dat nicio atenție. Eram o fată simplă, fără prea multă carte și urâtă. Mi se spunea adesea că sunt plăcută, cu un caracter minunat și, neîndoios, îmi voi afla sufletul-pereche, împlinindu-mi visul de iubire. Cuvinte frumoase, dar realitatea era alta. Oglinda agățată în perete în holul căsuței noastre, îmi reflecta imaginea jalnică…
Așadar, când părintele Dorian mi-a pus întrebarea înveșmântată în cuvinte alese, i-am răspuns direct, fără ocolișuri: – Nu, părinte. Sunt prea urâtă ca să mă gândesc la asta. N-am pe nimeni… De dragostea ce i-o purtam doctorului Emil D. n-am suflat o vorbă… Părintele Dorian a tăcut îndelung, semn că medita asupra vorbelor mele. Pe urmă, a urmat o altă întrebare la fel de neașteptată ca prima: – La Maica Domnului te rogi să schimbe ceva în viața ta intimă?… N-am răspuns… Între multiplele semnificații date iubirii, este și aceea de energie luminoasă purtătoare de ideal, de bunătate, punct neclintit între atâtea tendințe care invadează înțelegerea conceptului, a continuat părintele. Nu pricepeam unde vrea să ajungă.
Cuvintele însă îmi loveau timpanele, îmi ardeau obrajii, numai atât… Nu trebuie ignorat acel sentiment sacru care a determinat însăși geneza, punctul neclintit în evoluția foarte diversă a lumii, a continuat părintele Dorian. Fiecare ființă este în căutarea unei alte ființe unice, care îi este complementară și cu care, într-un trecut mitic, a alcătuit o ființă unitară, androginul, ne spune Platon…
Îl ascultam năucă. N-auzisem nici de androgin, nici de Platon. Nu eram o fată emancipată, așa cum, probabil, credea preotul. Continua să mă amețească: – Fecioara-Mamă, Maica-Domnului, este cea mai desăvârșită încarnare a energiei luminoase de care-ți vorbeam, a iubirii. Roagă-te Ei, fata mea!… Am s-o fac, părinte! – doar atât am putut spune. Și credeam cu adevărat că Sfânta Fecioară mă va izbăvi de dragostea fără speranță pentru doctorul Emil D. și-mi va scoate în cale ursitul…”
„Pe plan sexual, bărbatul și femeia nu sunt în întregime masculini și feminini, explică doctorul Emil D. studenților săi. Bărbatul comportă un element feminin, iar, femeia, un element masculin… Îl citează frecvent pe teologul rus Paul Evdokimov, în teoria căruia mistica, ontologia și simbolistica se împletesc. În Hristos, nu există nici bărbatul, nici femeia. Fiecare își găsește în El imaginea fiindcă plenitudinea omenească este total integrată în Hristos… Doctorul Emil D. nu ajunge niciodată la esențe, în interpretarea teologică a complemetarității femininului și masculinului în definirea sufletului viu. Răspunde evaziv întrebărilor ce se doresc lămurite de către studenții săi… La 40 de ani, nu are familie, iar în intimitate nu comunică nici cu bărbații, nici cu femeile. Încercările primilor de a-l aborda eșuează în fața muțeniei doctorului, care refuză orice dialog cu mărunții săi posibili interlocutori. Reprezentantele sexului frumos – ignorate, fără excepție – îl numesc misogin, dar nu rareori cad în ispita de a se îndrăgosti de el. Iubirea lor pentru doctorul Emil D. implică însă numai o intensă activitate a imaginației, nimic mai mult. În particular, inabordabilul doctor-teolog își analizează sentimentele, își clarifică ideile. Se consideră un om virtuos – marele lui secret. Concepe virtutea ca pe un echilibru între dorințele fizice și aspirațiile spirituale, în sensul în care Platon și-a formulat teoria despre spirit…
Gândirea doctorului, neîmpărtășită nici propriilor studenți, asociază sentimentul mijlocelor reale de cunoaștere. Lecturile sale din mai vechii filosofi s-au dovedit abordări complicate și contradictorii: Schopenhauer asociază sentimentul, milei, Rousseau – imboldului inimii, Scheler – simpatiei, Bergson – iubirii… Doctorul Emil D. se delimitează de toți aceștia. Teoriile lor i se par nesatisfăcătoare. Înjghebează propria teorie: Orice bărbat recunoaște existența iubirii – nicio legătură cu Bergson! – dar o respinge în formele consacrate: pasiune, procreație, vis, transcendere și tot ce-i trece prin minte… Iubirea – prezență înspăimântătoare – căci rareori își asociază fericirea sinelui… În opinia mea, Nietzsche a avut dreptate: Un șir de nebunii de-o clipă – iată ce înseamnă iubirea… Iubirea cea mai nobilă este doar o extatică parabolă și-o mistuire dureroasă…
Doctorul Emil D. a aflat întâmplător de iubirea ce i-o poartă Evele. Nu le știe numele real. Nu le-a cunoscut personal. Le numește pur și simplu Eva. Nume propriu sinonim cu acela comun de femeie. Un arhetip feminin reversibil. Numele Evei, ca și acela al miticei Ana, se poate citi la fel de la stânga la dreapta și de la dreapta la stânga. O întâmplare?… Sau poate că Durand Gilbert avea dreptate când afirmă: Femeia, asemeni îngerilor din teofonia platoniană, posedă, spre deosebire de bărbat, o dublă natură, fiind creatoarea unei anume semnificații și, în același timp, receptacolul concret al acestei semnificații (L’imagination symbolique, Paris, 1964).
Pe doctorul Emil D., îl pufnește râsul. Găselnița asta nu-l impresionează. Nici ceea ce oamenii numesc iubire, de altfel…”