Poetul-cel-cu-cartea-în-mână-născut, Emilian Galaicu-Păun e într-o permanentă polemică & concurenţă cu literatura lumii, dar şi cu sine însuşi. Astfel, modernitatea sa, poet al căutărilor şi al experimentului perpetuu, este structural-organică, nu conjuncturală. O antologie de autor din 2015, intitulată Arme grăitoare, îi încheia epoca poemelor „late”, cu versuri atât de lungi („cât ţărmul românesc al Mării Negre”, spunea cineva), încât autorul îşi culca, de nevoie, poemele – cu digresiuni etajate telescopic (pe arhitectura Turnului Babel văzut de Bruegel) – chiar de-a latul paginii de carte. Mai recent însă, a început să comită un soi de poeme minimaliste, scurte şi foarte înguste (ca lumânarea, remarcase cineva). De vreme ce la noi nu există o istorie a poeziei, cu o succesiune firească de stiluri, o şcoală contestând-o pe precedenta, Em. G.-P. îşi face singur, sieşi, contestările.
Acest, cel mai recent proiect editorial al său e alcătuit din două volume, cu două coperte, dar cu un cotor (grafic, nu tehnologic) comun. Construcţie ciudată, barocă (cu elemente gotice, da), cu multe ornamente bizare, mai şi îngreuiată (abuziv, după mine) de prea multe contraforturi şi proptele paratextuale: scurte postfeţe pe cele două coperte, plus altele două pe copertele false, din interior (un fel de postere promoţionale pentru volumul-geamăn); poeme-motouri pentru compartimentele cărţilor; poeme (post)finale, plasate după cuprinsuri şi după falsele coperte. Două cărţi gemene, ca două jumătăţi de rodie*. Ca iubirea şi moartea, da, într-un perpetuu dialog existenţial. În acest sens, poemul de deschidere al primei cărţi, intitulat cu cuvântul-valiză Liebestod, este un fel de pre-cuvântare pentru întreaga di(a)logie. Al. Cistelecan remarcase pe una din falsele coperte „coincidenţa dintre naştere şi moarte, inseparabilitatea, indistincţia lor […] o ecuaţie oximoronică în care contrariile nu doar se contopesc, dar şi trec unul în locul celuilalt”.
Titlurile ambelor volume din acest proiect, unic în felul său, sunt ele însele jocuri şi denotă aceeaşi apetenţă a autorului pentru construcţii verbale inedite, cuvinte-valiză, cu multiple posibilităţi de lectură/ interpretare: A(II)Rh+eu (primul) şi: Apa.3D, al doilea. Pe lângă apetitul pentru experiment, o altă invariabilă a acestei construcţii dinamice, mereu înnoită, este dominanta culturală, cu referinţe fie explicite şi etalate, fie discret topite-împletite în ţesătura textului (şi chiar intenţionat ascunse, într-un joc enigmistic cu cititorul său, de regulă, unul iniţiat). Fenomenul e remarcat şi de Şerban Foarţă: „Sunt multe, foarte multe, de altminteri, reminiscenţe, în acest volum savant, ca şi o seamă de trimiteri; aluzii fie limpezi, fie de-a binelea absconse; docte, ba chiar doctissime sau insolite, începând cu exerga însăşi (din [Dr.] Gottfried Benn): «Iubirea mea puţine vorbe ştie:/ Ce bine-i lângă sângele tău», – de unde, unghiul de vedere, aşa-zicând, hematologic al acestui cvasimanual de «ars amandi»”
Jocul dragostei şi al morţii îl ilustrează şi dublul poem Ars poetica/ Ars amandi, ambele secvenţe, deşi pornind de la premise [aparent] diferite: „Un poem mortal consumă aerul unei limbi dintr-o suflare” (poezia din stânga paginii)/ „O poezie eugenică taie suflarea unei limbi” (poemul din dreapta), ajungând la sinteze/ concluzii (estetice, da) identice: „după, vine/ poezia [poemul]/ să-i facă / respiraţie/ gură la gură/ deloc/ întâmplător/ Sărutu / lui Brâncuşi/ pecetluieşte/ un mormânt”. Este argumentul suprem al dubletului editorial… erothanatic.
Liebestod, poemul care trimite direct la Wagner şi care deschide – nemţeşte, da – volumul A(II)Rh+eu, începe cu un fel de bocet de Casanova: „încă n-ai scăpat bine de Valentine’s Day şi-ai dat de Dragobete”. Povestea cu bărbatul de 50 (neîmpliniţi) şi fata de (încă) 19 aminteşte – în oglindă – de istoria relatată în romanul scriitorului omonim Ţesut viu. Avem aici şi inevitabilul discurs al „vârstei de mijloc” mai întâi, un avantaj: „nu în ciuda, ci graţie – tot aşa cum, din amonte-n aval, diferenţa/ de nivel face râul să curgă –, şi dragostea stă-n diferenţa de vârstă.”… ajungând apoi la problemele „vârstei a treia”: „tu de unde ştii toate anecdotele-acestea despre impotenţă?!…”
Prima carte e „despre dragoste”. Idile postmoderne pot fi intitulate aceste scurte secvenţe erotice, un fel de tanka în stare erectă (sau: poeme scrise cu sângele în poziţia de drepţi): „Şi atunci/ sângele-/ mi a luat/ poziţia/ de drepţi/ de parcă/ o armată/ de vaca-/ Domnului/ s-a pornit/ în şir /y)in-/ dian pe îm-/ perecheat/ în venele/ mele, când/ tu tocmai/ descântai/ o buburuză-ruză,/ încotro vei zbura,/ acolo m-oi mărita”. Titlul acestui poem, vin(G)tage, sugerează şi o cheie pentru aceste poezii cu formă fixă: fiecare poem are un număr invariabil de versuri/ dungi/ fileturi orizontale: 20. Dacă nu li se va găsi un alt termen, ar putea fi numite chiar cu acest cuvânt: poem(e)-vin(g)tage.
Privirea e definitorie în această primă secvenţă a proiectului editorial (deh, bărbatul iubeşte cu ochii): „vederea ta e-o cicatrice proaspătă pe care-o descojesc mereu să nu se vindece de tine ochii mei a jamais!”. Urmează, imediat, OrfEuridice (titlu de poem); apoi alte ocheade: „O privire – a mea, din septembrie ’95 – rătăceşte de douăj’ de ani prin Paris./ […] Tu, toată,/ numai ochi. Tout-Paris, o privelişte.// Fără întoarcere,/ o privire ce face din noapte zi// câte poduri pe Sena, atâtea vederi./ La persoana a treia,/ o privire, a mea, mă izbeşte in ochi,/ unde, prin frumuseţe, sunt/ vulnerabil”; iar ce vede el este „la prima vedere”/ iar ce i se arată ei, „dintr-o privire” (Poem sabatic). Sau iată poate poemul emblematic, cu funcţia vitală a privirii/ a necesităţii (sau fricii) de a nu ne scăpa din vedere: „Nu atât/ precizia/ cu care/ gimnaştii/ se prind/ [d]e/ mâini în/ zbor, cât/ încrederea/ oarbă că/ nu se vor/ scăpa din/ vedere / din câte/ priviri/ ne-am/ aruncat,/ niciuna/ nu s-a/ zdrobit/ de pământ!” (Voltige).
De altfel, privirea cititorului e la fel de necesară, poemele continuând jocurile textualiste – inclusiv, lettriste – ale lui Em. G.-P., precum în Cântarea Cântărilor: „♂ Ruşinat de/ materialitatea / fără scăpare / a lamei de / ras, tăişul / va întâlni / o făptură / cu sânge / albastru / ceară mana.// ♀ Făcută/ sau din/ născare,/ tăietura/ ştie una/ şi bună:/ «Abia/ rana/ face/ arma!»”. Scutul lui Marte şi oglinda lui Venus (simbolurile diferenţei de gen) pot să devină, ca în acest caz, pictograme-titluri, iar în altul – litere/ hieroglife: „V♂inicul…”; „♀ [= „O”] carte…”
Subliminal, Cântarea cântărilor (un „vin(g)tage” în două fragmente), divulgă cumva originea mitică (biblică!) a cărţii lui Em. G.-P., un Solomon înţelept, seducând şi lăsându-se sedus fără rest de o tânără zeiţă. Invers decât în Ţesut viu, poetul în etate e cucerit de o făptură care pare a fi Poezia însăşi. Fără corp, dar voluptuos întrupată – da, ca Galateea! – în imaginarul Creatorului. E locul potrivit pentru a-mi aminti un poem în care autorul testează un alt soi de exerciţiu: jocul de imagini construit pe calapodul jocului de cuvinte: „Făurită, o!/ numai şi/ numai din/ fermoare,/ şi toate/ doar cat/ să ascundă/ (că altfel/ de ce-ar/ fi acolo?!)/ cheotoarea/ ei din/ născare,/ Frumoasa/ fără corp/ va cunoaşte/ un bărbat/ la patru/ ace – s-o/ dezbrace!” (Haute couture).
Se reţin(e) jocurile/ tehnologia expresiilor în trei, ba chiar în patru limbi: româna, germana (pe terenul pur al literaturii, ca intertext… inevitabil), plus – deja la nivelul colocvial – franceza şi rusa, uneori dialogând pe câmpul „explicaţiilor plastice” (dar şi al jocurilor de limbaj propriu-zise): el, pe cat de sang d’encre/ pe atat, ea, de кровь с молоком (= „sânge cu lapte”, expresie rusească definind o făptură rumenă, sănătoasă). Aceste jocuri cu „împrumuturile” din alte limbi divulgă (ca pe un panou demonstrativ): orice text e un produs intertextual.
Volumul al doilea, Apa.3D, este construit, conceptual şi structural, în jurul poemului omonim, publicat anterior (dar uşor cosmetizat grafic aici şi mărginit de ramele unor coperte-terţine). Un poem-carte, un poem-bibliotecă, cu multe deschideri, cu multe referinţe şi linkuri. Sinuciderile, prin aruncarea de pe pod în Sena, a trei poeţi români de o sensibilitate deosebită şi de expresie inconfundabilă (Ilarie Voronca, Paul Celan, Gherasim Luca), sinucideri produse la distanţe egale (câte 24 de ani), e albia dramatică pe care se scurg fluizii poemului.
Poemul lui Em. G.-P. începe cu o trimitere la o antologică elegie a lui Apollinaire (un imigrant şi el): „Sous le pont Mirabeau coule Celan/ şi prefacerea apei/ c-un poet, luat la vale şi dus, primeneşte Bătrânul/ Continent tot din 24 in 24 de ani, înapoi şi-nainte, odată/ cu Ilarie Voronca in ’46, cu Paul Celan in ’70 şi in ’94 cu/ Gherasim Luca – „a la nage, a la rage”/ – ca-ntr-un triplu/ salt în gol, cel mai lung din istorie,-al unor/ Senatori d’outre-mer – a la vie? a la mort!”.
Podul, simbol al unui prezent perpetuu, suspendat între trecut şi viitor, devine o axă dramatică a timpului, un simbol al celor rămaşi într-un prezent etern, fără a ajunge la alt capăt al punţii. Şi apa, un simbol al timpului ireversibil. În context, „Sous le pont Mirabeau coule Celan” obţine dimensiuni nu numai dramatice, ci şi metafizice. Citatul din Gherasim Luca: „à la nage, à la rage” e cât o cutie a Pandorei. Paranteză: subtitlul poemului lui Em. G.-P. (poem-fluviu) sugerează tocmai această idee a resurselor literare ale poemului, afluenţii lui hipotextuali.
Construcţia e hypertextuală (da, în 3D!), sistemul de linkuri funcţionând în regim de cascadă: versul (intertextul) din Gherasim Luca, linkul explicit de la subsol, deschiderea poemului citat integral (lectorul eficient va ajunge, numaidecât, la acesta), solicitarea (colaterală, opţională, dar relevantă) a „explicaţiei teoretice” şi – aproape obligatoriu pentru înţelegerea contextului – deschiderea spre biografiile, cu final tragic, ale lui Gherasim Luca, Celan, Voronca.
Autorul nu uită, nici în cele mai dramatice ori solemne clipe ale (par)cursului său apocrif, de jocul erotic – o ipostază a artei, a vieţii şi morţii: „Doamne, acum şi de-a pururea şi-n vecii vecilor/ fericirea bărbatului care se simte în largul lui/ doar intrând la strâmtoare […] a ei.” Apoi: „din la Manche, în amonte pe Rin, / şi de-acolo pe Dunăre, / printr-un canal,/ până-n Dâmboviţa…” Şirul apelor curgătoare îl vor aduce pe poet, în amonte, pe Prut, până la Cernăuţi (e vorba de Celan, bineînţeles), cu un citat dintr-un poem scris în limba română, parcă special pentru elegia lui Em. G.-P.: „ne vom întoarce sus să ne-necăm acasă”.
Evident că toată par-curgerea asta e doar o glisare pe suprafaţa vizibilă a apei poemului. Fiecare link are linkurile sale, fiecare trimitere e o intrare într-o bibliotecă: Biblioteca Senei, Biblioteca Parisului (cu toate bibliotecile sale, vorba vine), Biblioteca Celan, Biblioteca (şi videoteca) Gherasim Luca, Biblioteca Voronca (Ulise, celebrul său poem, s-ar încadra perfect într-o acoladă a textului lui Em. G.-P.; cel puţin, ca spirit e perfect omologabil acestui discurs).
Dacă textele din prima carte ar putea fi intitulate idile postmoderne, atunci epitafurile scurte din cartea a doua, „columbariu”, cum le zice autorul, de fapt, un Panteon personal al poetului (Silvia Plath, Virginia Woolf, Oscar Wilde, Marcel Proust, Sveatoslav Richter, Osip Mandelstam, Paul Celan, Romy Schneider, Jimi Hendrix, Janis Joplin, Jim Morisson, Serge Gainsbourg ş.a.) sau nişte epitafuri pe mormintele larilor săi (Mariana Marin, Gheorghe Crăciun, Alexandru Muşina, Alexandru Vlad, Eugen Cioclea); subtitlul cărţii e şi el o cheie: „poemelnic”) le-am putea numi elegii scrise pe ţinterimul satului mondial. Dar până şi în poemele triste (elegii, da) din „columbarul” plasat în cel de al doilea volum, îşi face loc pornirea (asociativă) erotică: „Ca-ntr-o/ ţeavă de/ puşcă,/ spirala/ ADN-ului;/ ea insăşi/ o armă/ de foc/ cu bătaie/ lungă –/ în faţa/ plutonului/ de execuţie,/ Mata Hari/ (1876 – 1917)/ ordonă:/ «Trage[-mi-o]!»”.
Jocul (inter)textual cedează adesea jocului „(inter-)factual”, toate poemele pornind de la biografie, nu de la operă. A se vedea, d.e., Trisecţiunea de aur: „…prieteni/ la cataramă/ în viaţă,/ moartea/ i-a prins/ la aceeaşi/ cingătoare/ de samurai –/ în chip de/ wakizashi, Mishima/ katana, Kawabata”.
Asta se referă şi la elegiile dedicate prietenilor (morţi) din literatura română. Un frumos – poate cel mai frumos – poem dedicat cândva lui Alexandru Muşina: „Acum şi/ ochii tăi,/ Alexandru/ Muşina/ (1954 – 2013),/ vor spori/ albastrul/ de Voroneţ” (Priveghi). Sau, emoţionant, până la lacrimi, cel dedicat Marianei Marin: „Într-o/ palmă/ strâng/ linia/ vieţii,/ într-alta,/ o lamă/ punând[u-şi]/ semnul „=”/ -ităţii de-a/ curmezişul./ – Ghici în/ care mână,/ Madi Marin (1956 – 2003)?” (M.M.).
Dintre poemele finale ale acestui ciclu, unele mai abstracte (le-am putea numi „christice”), altele foarte concrete, evocând-o pe mama poetului, reţinem o memorabilă terţină (un haiku, în esenţă): „Din Sf. Treime/ tocmai mama să fie/ lipsă? Cum, Doamne?!!” Apoi, o „lumânare” intitulată biblic Lumină din lumină: „Cum era/ topită de/ suferinţă,/ când i-am/ aprins o/ lumânare/ în seara/ zilei de/ 8 martie,/ flacăra/ s-a întors/ cu faţa/ la mama/ şi, uşor,/ să nu-i/ sperie/ somnul,/ i-a suflat/ la ureche:/ «Stingerea»”. În fine, Pieta, poemul pe care a pus un sens deosebit autorul cărţii, cu imagini de Mantegna sau Caravaggio: „Acum/ tot/ ce-mi/ doresc/ este/ încă 7/ ani de/ viaţă,/ şi doar/ ca să/ pot fi/ îngropat/ într-un/ mormânt/ cu mama:/ unu-n/ braţele/ celuilalt/ aşteptând/ învierea/ din morţi” .
Premoniţie? Imaginaţie inflamată? Trăire dincolo de limitele trăirilor? Ori, simplu, [încă] un citat din tradiţia culturală a lumii? Сa să închidem acolada deschisă chiar la începutul cronicii, cu trăirile complementate de lecturi: poet născut… dar şi făcut.
Emilian Galaicu-Păun, A(II)Rh+eu (poem), Editura Cartier, 2019, 72 p.
Emilian Galaicu-Păun, Apa.3D (poemelnic), Editura Cartier, 2019, 72 p.