Gavril Moldovan, „Jurnal”, III

Profesor și jurnalist la Bistrița, poet și eseist provincial, cum singur se numește, Gavril Moldovan își scrie de o bună bucată de timp jurnalul, cu oarecare conștiinciozitate și statornicie. Tip incisiv, urând mediocritatea și caracterele șerpuitoare, el își proiectează mereu infirmitățile existenței la nivelul unui alter-ego care îl judecă necruțător. Excesul lui de sinceritate, bătălia dusă cu toți naufragiații și cu tarele lor îl fac simpatic și suportabil, ajungând să-i dai dreptate la fiecare pas, ca unui ardelean cârcotaș, dar plin de hachițe și ofuri neîmplinite. Pensionar de multă vreme, tratându-și beteșugurile fizice cu multă discreție, G. Moldovan e un păduratic, un mare iubitor de natură și de nostalgiile vârstelor trecute, așa cum o declară: „Îmi place demnitatea, tristețea. Sunt întotdeauna de partea celor triști, de partea celor fără nici o șansă.” Și în altă parte: „Cutreierând orașul, nu mă supun legilor lui și caut să fiu nu așa cum sunt în pădure: candid, ploios, sincer, melancolic, absurd, neîmplinit, țanțoș, vindicativ, revendicativ. În pădurea Ghinzii sunt strămoș al copacilor.” Acești tipi de diariști transparenți și cumsecade prind repede la cititorii care se regăsesc în stilul acesta de muncitor lâncezitor, de ins care își amână mereu împlinirea proiectelor, refugiindu-se în fragmentarism și în războiul zilnic cu neîmplinirile și racilele vieții. Observațiile și judecățile pe care ei ni le comunică izvorăsc dintr-o natură ultragiată, pe care nici lecturile, nici televizorul nu i le poate stâmpăra, din care cauză e mereu pus pe harță, dispus să ia în tărbacă pe cineva. Începe cu colegii săi de la la Avântul alias Răsunetul, cu redactorul de la Mișcarea literară, pe care-l ia sistematic la purecat, și asupra căruia se rostește cu nemulțumire, voind să-l scoată din rîndul acelora care se îmbulzesc spre zona gri a existenței, în timp ce ar trebui să fie în fruntea tuturor. Nu-i uită nici pe colegii și prietenii de cenaclu, cărora le spune verde-n față ce crede despre ei și scrisul lor. În fond, Gavril Moldovan e un judecător aspru dar corect, voind să-i oblige pe acești contemporani ai săi să-și depășească condiția, să spargă tiparele. Vina lor e aceea că se complac în provincialism, în preocupări mărunte și inutile. Un astfel de om este util în orice societate, deoarece el reprezintă fermentul, cel care provoacă, cel care îi trage pe alții după sine. E un tip care citește mult, care face drumuri săptămânale la bibliotecă, care nu se mulțumește nici cu ceea ce scrie el, dar nici ceilalți. Propriile opinii îi place să le confrunte cu alții, să facă schimb de comentarii și judecăți de valoare, să se miște într-un cerc tapetat cu idei. Nu se simte bine până nu îi trece prin mână cele mai proaspete numere ale României literare, Tribunei, Stelei etc., pe care le devorează rubrică după rubrică, prin care comunică cu lumea, cu universul. Meditează asupra unor subiecte și a unor creații, rememorează aspecte din viața sa de student și de echinoxist, măsurând drumul străbătut în literatură de Petru Poantă, Petru M. Haș și alți colegi de cameră, bucurându-se de realizările lor și sesizând repede de unde le vine superioritatea. În acest fel, jurnalul său se constituie într-un jurnal de idei, un jurnal de mentalități și de trăire la dimensiunea contemporană a existenței. Caută mereu scrierile care ies din fluxul comun, cele care aduc noutate de stil, de informație, de viziune, ajutându-l să se redescopere pe sine, să-i întrețină tonusul nemulțumirii spre a-și întreține umoarea dezlănțuită, fronda diurnă, să-l țină în priză spre a se situa mereu în răspăr cu tot ceea ce e depășit, revolut, arbitrar. În fond G.M. este un ins cu mult simț de observație, cu simțurile mereu ascuțite, orientate spre eu interior, a cărui introspecție e transformată într-o continuă vivisecție și autoflagelare. Pagina sa e astfel construită, ca micul element de la care pleacă să dobândească consistență, să fie pus într-o relație de uimire și surpriză cu lumea, cu cosmicitatea. „Sunt tare racordat la imensitatea din jur, la freamătul terestru, la vuietul cosmic al prezenței divine.” Stă de vorbă cu divinitatea, îi reproșează neîmplicarea, faptul că suportă toate neîmplinirile omului, că l-a impins pe om la rele: „Nu noi ne-am făcut păcătoși, ci Dumnezeu ne-a creat așa!” Sau: „Când Dumnezeu mă cheamă, eu merg în altă parte, fiindcă sunt lămurit cu Dumnezeu”. Această autovictimizare perpetuă are la el solemnitatea unor transgresări de epoci și sisteme, de evadări în spațiu și timp, unde omul Moldovan se întâlnește cu Îngerul Moldovan, cel care ar trebui să-i dea sentimentul că n-a trăit degeaba, că problemele sesizate de el au putut contribui cu ceva la schimbările pe care le așteaptă. În esență, ele se arată greu și vocea lui vaticinară răsună ca un dangăt de clopot în gol: „Bat clopotele peste neamul meu descătușat, se aud buciume de veselie în munți, scade dezinteresul meu și crește gândul că va fi bine. Neamul acesta al nostru nu s-a putut despărți niciodată de cuvintele amar, pelin, sărăcie… Abia acum încearcă (…) Când vine viitorul eu mă ascund în pădure.” Dragă Gavril Moldovan nu ne putem ascunde nicăieri, căci greșelile celor 3o de ani de greșeli, bâlbâieli și proastă guvernare se vor răzbuna în curând. Teama pe care d-ta o sesizezi aproape pe fiecare pagină ne va cuprinde și ne va îngropa definitiv, o dată cu lipsa noastră de reacție, cu refugiul condamnabil în himere și vise, în mărunta activitate literară, care ne dă impresia că trăim, dar care ne cufundă și mai mult în inactivitate. Or, la ora actuală noi am avea nevoie de oameni de acțiune, de inși care să fie dăruiți pentru neam, nu numai pentru ei.