O paternitate prezumtivă a Eclesiastului ar fi trimis mai întâi către împăratul Solomon dacă alte opinii nu ar fi trimis la un autor necunoscut care ar fi redactat textul la câteva sute de ani după moartea împăratului israelian. Mulți exegeți ai Vechiului Testament însă au continuat să-i atribuie în mod convențional textul înțeleptului Solomon. Așadar, am putea să acceptăm o vechime a acestuia de aproximativ trei mii de ani (circa 935 î. Cr.). Și tot după tradiție se admite că autorul dă glas zădărniciei hedoniste și, în consecință, îndreaptă atenția spre credința nestrămutată în Dumnezeu căruia trebuie să i se acorde rolul de proniator nemijlocit al căii către fericirea cea adevărată. Teologic analizat, Eclesiastul se concentrează pe cinci mari idei: I – zădărnicia făptuirii vanitoase; II – rostul vieții și al morții; III – toate căile lui Dumnezeu sunt drepte; IV – viața, un dar responsabil de sine; V ‒ un Dumnezeu echitabil și cu voința neclintită.
Înțeleptul, contemplând lumea, se întreabă: Ce folos are omul din toată truda pe care și-o dă sub soare? (1,3); Soarele răsare, apune și aleargă spre locul de unde răsare din nou (1,5); Ce a fost va mai fi și ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare (1,9). De aici am putea admite prima idee, a contingenței ființei umane sub aspectul că omul există pur și simplu, deci este o ființă de prisos. Filosofia lui se anunță a fi superfluă: Am zis în mine însumi: „Iată că am sporit şi am întrecut în înţelepciune pe toţi cei ce au stăpânit înaintea mea peste Ierusalim şi mintea mea a văzut multă înţelepciune şi ştiinţă” (1,16); Mi-am pus inima să cunosc înțelepciunea și să cunosc prostia și nebunia. Dar am înțeles că și aceasta e goană după vânt (1,17); Căci unde este multă înțelepciune, este și mult necaz, și cine știe multe, are și multă durere (1,18). Himera zădărniciei se ridică din însăși rațiunea făptuirii: Apoi, când m-am uitat cu băgare de seamă la toate lucrările pe care le făcusem cu mâinile mele şi la truda cu care le făcusem, am văzut că în toate este numai deşertăciune şi goană după vânt şi că nu este nimic trainic sub soare (2,11).
Eclesiastul sondează așadar terenul deschis de însuși păcatul originar, păcatul cunoașterii pus mai apoi sub verdict divin: În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce (Geneza. 3,19). Așa își explică Solomon/ Eclesiastul de ce Toate zilele lui sunt pline de durere, şi truda lui nu este decât necaz: nici măcar noaptea n-are odihnă inima lui. Şi aceasta este o deşertăciune (2,23).
Este vorba cu adevărat despre neputința rațiunii în sine, una din tezele esențiale ale existențialismului? Sau este vorba despre neputința depășirii precarității condiției umane? Dificultatea nu rezidă însă nici în soluție și nici în formularea problemei, ci în contradicția care se întemeiază pe un termen din afara obiectului ei și se constată a fi nu doar nedeterminat, ci și nedeterminabil.
Cea de a doua idee exprimată în Eclesiastul privește rostul vieții și al morții sub aspectul aceleiași zădărnicii. Înțeleptul se contrazice doar aparent, fiindcă goana după fericire, iluziile acesteia sunt doar efemeră voință de sens, dar care nu schimbă cu nimic nici destinul omului (goană după vânt), nici dramatismul vieții lui: Aşa că am văzut că nu este nimic mai bun pentru om decât să se veselească de lucrările lui: aceasta este partea lui. Căci cine-l va face să se bucure de ce va fi după el? (3,22). Salvarea omului în devenire rămâne doar iluzorie: Căci soarta omului şi a dobitocului este aceeaşi; aceeaşi soartă au amândoi; cum moare unul, aşa moare şi celălalt; toţi au aceeaşi suflare, şi omul nu întrece cu nimic pe dobitoc, căci totul este deşertăciune (3,19). Deșertăciunea – cauză, nu și scop. Judecata lui Solomon exală mai întâi confirmarea rațiunii și numai prin urmare atitudinea defetistă față de eșec, scepticismul ca prelungire emoțională a eșecului când sensul adăugat al vieții se constată în contradicție cu referentul ei ineluctabil: Am ajuns la cunoştinţa că tot ce face Dumnezeu dăinuieşte în veci, şi la ceea ce face El nu mai este nimic de adăugat şi nimic de scăzut, şi că Dumnezeu face aşa pentru ca lumea să se teamă de El (3.14). Restul e deșertăciune: Cum a ieşit de gol din pântecele mamei sale, din care a venit, aşa se întoarce şi nu poate să ia nimic în mână din toată osteneala lui (5,15).
Avuţiile păstrate sunt spre nefericirea stăpânului lor (5,13) și ajung pierzătoare de suflet fiindcă, în zelul împătimit al înavuțirii, păcatul le-a girat pe toate sub semnul existențialismului prin transcenderea cu orice preț a stării prezente spre una viitoare, conformă cu voința de sens. Angajarea decurge din libertate și, în virtutea acestui sens, omul alege în permanență; alegerea însă se manifestă doar în contingent și în competiție cu celălalt, iar de aici, viața expusă cu strategiile ei. Prezența celuilalt îl abstrage pe om din solitudine și face din el în hățișurile existenței ființa-împreună, heideggerianul Mitsein.
Devenirea îl face să rătăcească spre cea de a treia idee a Eclesiastului și atrage atenția că doar căile Domnului sunt drepte. Alegoric, el amintește: Chiar dacă un om ar avea o sută de copii şi ar trăi mulţi ani, oricât de mult i s-ar mări numărul zilelor anilor lui, dar dacă nu i se satură sufletul de bunătăţile agonisite de el şi dacă nici de înmormântare n-are parte, eu zic că o stârpitură este mai fericită decât el (6,3). De aceea sfaturile lui îndrumă spre reflecție, spre cumpătare: Mai mult face un nume bun decât untdelemnul mirositor, şi ziua morţii decât ziua naşterii (7,1) și Mai bine să asculţi mustrarea înţeleptului decât să asculţi la cântecul celor fără minte (7,5).
Existențialiștii atei au fost, paradoxal, mai aproape de adevărul lui Dumnezeu, fiindcă ei au socotit omul ca ființă a neantului și au formulat teza finitudinii sau a urgenței morții căreia omul nu i se poate ascunde. Paradoxal este și ce spune Eclesiastul în alegorie. „Contradicțiile” lui au de fiecare dată un termen exterior, într-o altă referențialitate ‒ Dumnezeul perceput teandric, nu asumat teologic: Este o deşertăciune care se petrece pe pământ: şi anume sunt oameni neprihăniţi cărora le merge ca şi celor răi, care fac fapte rele, şi sunt răi cărora le merge ca şi celor neprihăniţi, care fac fapte bune. Eu zic că şi aceasta este o deşertăciune (8,14). Or, deșertăciunea la care se referă este una a judecății, fiindcă, în fond, doar căile lui Dumnezeu sunt drepte și El face dreptate pentru toți. Omul cârtitor nu poate accepta acest adevăr din moment ce rămâne să iscodească mereu altă alternativă: am văzut atunci toată lucrarea lui Dumnezeu, am văzut că omul nu poate să pătrundă ce se face sub soare; oricât s-ar trudi el să cerceteze, tot nu va putea afla şi, chiar dacă înţeleptul ar zice că a ajuns să înţeleagă, tot nu poate să găsească (8,17).
De aici decurge cea de a patra idee și identifică moartea a fi certitudinea de la capătul vieții, iar viața totdeauna accidentală, ca incertitudine ‒ oportunitățile ei impun asumări, decizii, cutezanță: Cine se uită după vânt nu va semăna şi cine se uită după nori nu va secera (11,4). Prevederea este doar semn de înțelepciune, nu și de împăcare cu destinul: Când muşcă şarpele fiindcă n-a fost vrăjit, vrăjitorul n-are niciun câştig din meşteşugul lui (10,11). Și o parabolă care duce la esența celei de a cincea idei, nu în ultimul rând la responsabilitatea majoră a vieții (teama de Dumnezeu și ascultarea de voia Lui), face o subtilă apologie a vârstelor: Bucură-te, tinere, în tinereţea ta, fii cu inima veselă cât eşti tânăr, umblă pe căile alese de inima ta şi plăcute ochilor tăi, dar să ştii că, pentru toate acestea, te va chema Dumnezeu la judecată (11,9) ‒ a alege între opțiunea hedonistă, rătăcitoare a sensului lumesc al vieții și reprimarea ei privativ-cenobită sub presiunea referențialului exterior ființei. Încolo, fiule, ia învăţătură din aceste lucruri; dacă ai voi să faci o mulţime de cărţi, să ştii că n-ai mai isprăvi, şi multă învăţătură oboseşte trupul (12,12); Să ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om (12,13); Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău (12,14).
Edmund Husserl, în această idee, introducea principiul intenționalității conștiinței, ființa conștiinței nu în sine, ci pentru sine, or și Husserl mergea astfel, pe un alt drum, către aceeași „contradicție” cu un termen exterior, dintr-un alt câmp referențial, și ajungea la ceea ce s-ar putea exprima ca în-sine-pentru-sine (substanțializarea conștiinței, respectiv autocauzarea, ceea ce conduce la absurditatea omului-Dumnezeu și a Supraomului lui Nietzsche). Eclesiastul propunea așadar vidul existențial (ca să folosim un termen frecventat de logoterapia lui Viktor E. Frankl), tradus ca lipsă de orizont motivațional în raport cu voința de sens (contradicția lor este dinamică fiindcă se menține categoric pe același palier al referințelor). Eclesiastul, în fond, nu comentează o contradicție, ci face doar alegoric apropierea (altfel imposibilă) a două câmpuri: cel referențial, respectiv cel al desăvârșirii (dumnezeiesc), și cel al rătăcirii (al libertăți iluzorii, enunțat de Sartre).
În definitiv, gândirea omului ar putea fi grațiată de cutezanțele ei grave? Cine-i poate îngrădi acestuia libertatea de a-și asuma trebuințe? Și cum ar putea omul să supraviețuiască vidului existențial? Eclesiastul sesizează totuși prin experiere orizontul existențial, însă rămâne în ontologia dualismului ireductibil atât cât să postuleze conștiința credinței numită ca atare abia odată cu Edmund Husserl. Eclesiastul presimte nevoia de a aduce în discuție libertatea umană doar în raport și nu în opoziție cu judecata lui Dumnezeu. În condițiile existenței liber asumate, el nu impune restricția (…dar să ştii că, pentru toate acestea, te va chema Dumnezeu la judecată – 11,9), ci o evocă numai ca avertisment, ca aducere în problemă, nu și în soluție.
Eclesiastul nu formulează și nici nu acuză sartriana credință a relei-credințe, fiindcă el rămâne doar la omul ispitei ca alternativă, care nu cugetă încă negația și nici nu cunoaște minciuna, deși trăiește în mijlocul ei; și nu o cunoaște pentru că nu are suficiente argumente să sesizeze diferența dintre ființa pe care o poate concepe și ființa care este el însuși.
Omul Eclesiastului trăiește aproape exclusiv în facticitatea pentru-sinelui și rămâne în continuare o ființă a neantului angoasată (deșertăciunea deșertăciunilor), iar Dumnezeu îi este doar o complementaritate critică (…să ştii că, pentru toate acestea, te va chema Dumnezeu la judecată). De aceea pe disperarea lui se instituie adevăratul optimism: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui ‒ abia cu această teamă își umple vidul existențial și răspunde nevoii de sens.