Poți să scrii oricând – și azi, și mâine, și ieri – precum și oricum – și pe ploaie, și pe vânt, și… cu crengile la pământ! – despre Mirela Trăistaru. Adică, mereu ea constituie un subiect. Din simplul motiv că se află într-o continuă expunere a viziunilor sale. La ea, totul este o expoziție neîntreruptă. Ca la un muzeu: o expoziție temporară (care se schimbă mereu!) și colecția permanentă a muzeului (vaaaai, dar n-ați vizitat colecția…?). De aceea, spuneam că despre Mirela Trăistaru se poate scrie oricând. Cum ar veni, vorbim de colecția permanentă Trăistaru, alături însă – sau, dacă nu chiar, uneori, contopită – cu expoziția temporară Trăistaru. De aceea, mi s-a năzărit să scriu acum despre Mirela Trăistaru. Fiindcă expoziția ei (colecția) e deschisă oricând.
De acolo, din țara Năsăudului – unde eternitatea bate la ușă, intră și se așază cuminte pe laviță, mângâindu-și cu grijă catrința – Mirela a venit și s-a orânduit aici, la sudul lumii, împreună cu grădina ei împănată toată cu verdele crud al obârșiei. Adevărul e că fiecare artist care coboară din Septentrion către Sud își ia cu el în traistă, pe lângă întregul calabalâc de flori și verdeață, câteva lucruri esențiale, care îi susțin respirația.
Tot astfel, Mirela și-a transferat cu acte în regulă la noul domiciliu de viață toată această posesiune. Mai întâi, cerul (cerul acela personal, în care încap la un loc toate privirile potrivnice, adică ziua cu stelele și noaptea cu Soarele). După care, musai cusătura și motivul de pe ia bunicii (preluate cu tot cu „aparatul” genetic de făurit năluci). Apoi, neapărat, cumsecădenia și curățenia, odată cu rânduiala (care înseamnă pachetul de datini, dar și ascultarea!) ce țin în viață neistovită stirpea, adică șirurile, organizate pe categorii îngemănate, de strămoși, rubedenii, neamuri.
Dar, peste tot și peste toate, plutesc grădinile. Un univers splendid, o împletitură horticolă și pomicolă năucitoare de felurite plante, de la graminee și papilionacee, până la ranunculacee și dicotiledonate (a se consulta dicționarul!), cu ierburi înalte de stepă, dar și cu tufișuri, arbuști și copaci în care se ascund sprințare păsări de zăvoi și codru. Și, bineînțeles, cu foșnetul imposibil de oprit în memoria colectivă al frunzișului răscolit de zefirul de la chindie.
Sunt „grădinile suspendate de nicăieri”, despre care scriam cu mai bine de zece ani în urmă, atunci când am descoperit jardinajul aiuritor, stupefiant de-a dreptul (deși nu se aflau acolo plante opiacee!) al Mirelei Trăistaru. Pe care, cu timpul, artista le-a îmbogățit, le-a întru-chipat (sic!). Le-a binecuvântat – ca orice demiurg cu drept de folosință și schimbare asupra întregului teritoriu de vedenii, strecurând în cutia poștală a văzduhului câte un „bilețel epic, necesarmente roz (c-așa sunt damele, mai sensibile prin naturelul lor simțitor!)”.
Fetele-îngeri cu părul bălai, îngerițele – scoase rapid de Mirela din lada de zestre cu imaginar a baștinei respective și presărate prin grădini – vin și dau compozițiilor un suflu de o altă cuprindere magică. Practic, artista trece de la analiză la poveste, cu toate angaralele ei, chiar și cu caracterizarea personajelor, deci, de la descriere la narativ. La „narativul grădinii”! Sapienti dictum sat est…
Îngerițele blonde pierdute prin valurile copleșitoare de verde (pe care le descoperi uluit în atelierul din Kiseleff 51, loc de aleasă şi veselă adunare de prieteni) sunt tremolante, vibrează în tonalități șăgalnice, sunt vioaie, dulci, neastâmpărate și agreabile (aidoma înseși creatoarei lor!). Ori, dacă agreați maniera un pic neurastenică, sunt cὸpiile zburătăcitoare ale Clavdiei Chauchat, după ce a fost scoasă din antologicul plan forestier thomasmannian (normal, cu Zauberberg pe fundal!) și internată într-un sanatoriu de umori vegetale. Un sanatoriu cu o impecabilă organizare de talmeș-balmeș.
Un singur element tipic de Sud persistă în această ambianță organică a atelierului din Kiseleff 51, devenită instituție a picturii bucureștene. Felia de lubeniță.
Chiar dacă e butaforie!