BLOCAJUL EMIȚĂTORULUI ÎN FIVE O’CLOCK ȘI ART. 214

În teoria comunicării, Jakobson [1964: 83 ș.u.] dezvoltă triada emițător – mesaj – receptor, stabilită de K. Bühler, insistând asupra funcției poetice, fără a intra în amănunte privind emițătorul și receptorul. Ar fi de observat că, în cazul comunicării literare, fiecare din cele două instanțe, implicate direct în actul comunicațional, pot fi discutate din dublă perspectivă:

1. – a emițătorului – autor și a receptorului – cititor, cu autorul fixat istoric în epoca sa și cu cititorul aflat în continua succesiune a generațiilor, cu deschidere spre mulțimea (re)lecturilor și a (re)interpretărilor, datorită și presiunii timpului care guvernează acea mutație a valorilor estetice [Lovinescu, 1973: 277 ș.u.]¹ și:

2. – a emițătorului și a receptorului – personaje ale operei literare, capabile să evoce o anumită cultură, o particulară inserție în mentalitatea epocii, o manifestare volitiv-vocațională etc. Numai la acest nivel și doar între aceștia se formează mesajul cu funcția lui poetică. Chiar dacă afirmă că studiul lingvistic al funcțiunii poetice trebuie să depășească limitele poeziei, motivând că aceasta proiectează principiul echivalenței de pe axa selecției, pe axa combinării [Jakobson, 1964: 94-95], un lingvist sau un specialist în teoria comunicării ar observa că, la nivelul mesajului, distribuția funcției poetice se realizează, totuși, diferit. Raportată la stilurile funcționale ale limbii, aceasta este foarte puțin prezentă în cazul stilurilor științific și juridic-administrativ, parțială celui publicistic, dar preponderent aferentă stilului beletristic și celui al conversației [Irimia, 1999: 124-132]². În cazul acestui ultim stil, comunicarea se constituie și se manifestă în/prin dialog – structură nucleară a actului de comunicare interuman, implicate fiind dimensiunea lingvistică și dimensiunea extralingvistică: mimică, privire, gest etc. [Irimia, 1999: 125].

Se știe că mesajul poate fi distorsionat din mai multe cauze, începând cu condițiile geoclimatice și tehnice ale efectuării comunicării (vezi situațiile ne- și intenționate de bruiere a canalului!) și terminând cu statutul cultural al emițătorului ori/și al receptorului. Actanții lanțului comunicațional viciat de imoralitate, incultură și demagogie, emițătorul ambetat și receptorul turmentat au fost discutați deja la nivelul operei dramatice a lui Caragiale [Stamatoiu, 2017]. Primul emite incoerent, înecându-se în mlaștina vorbăriei permanente [Iorgulescu, 1988: 54], iar ultimul nu-și realizează funcția conativă, deoarece ori cultura personală nu-i permite (jupân Dumitrache), ori se mulțumește cu statutul de ascultător (coana Efimița), ori mesajul e total deformat încă de la constituirea sa (Ipingescu, Cațavencu, Farfuridi ș.a.).

Există însă și situații când emițătorul este împiedicat să-și atingă statutul, fiind blocat la nivelul exprimării verbale și obligat să apeleze la mijloacele comunicării para- și nonverbale. Comportamentul său de inițiator al fluxului comunicațional este minimalizat, deseori fiind transferat în derizoriu. Două exemple din multele de acest fel ni le oferă schițele Five o’clock și Art. 214. În ambele opere nu mai e vorba de patologiile comunicării între un emițător ambetat și un receptor turmentat, din varii motive, însă este cert că amândoi sunt incapabili să emită ori să decodeze mesajul, semnând împreună gravele greșeli de gândire/exprimare/gestualitate etc. [Stamatoiu,2017: 26].

În Five o’clock, fluxul comunicării este alterat nu de un emițător agresiv ori incult, demagog ori autoritar, gata să-și transforme interlocutorul în ascultător, ci chiar de receptorul care nu-i permite emițătorului să se desfășoare ca relatare și argumentare. Dialogul locutor/interlocutor nu se instituie într-o bază a discuției, căci Măndica și Tincuța Piscopesco nu propun o temă de discuție cu o desfășurare formală, ci o conversație sau o causerie informală și insipidă ca și Ceaiul de la ora 5… Interpretat din perspectivă psiholingvistică, dialogul operează insuficient la nivelul codului verbal, condus de Măndica și realizat imperativ prin propoziții scurte: taci, tu!…, taci!…, taci, soro!…, sau puțin mai larg de interesata Tincuța, care-și intră-n rol printr-o intervenție categorică: apăi, lasă-mă și pe mine, soro!… Tot tu?…, dar se completează cu gesturile autorului: arunc o privire pe fereastră…, luîndu-mi pălăria…, cad zdrobit pe un puf…, trec repede din salonaș… prin mimică: încurcat…, dau din cap afirmativ, prin pauzele ce urmează propozițiilor eliptice: cu…, da…, da, da…, care Mitică?… și chiar prin tăcere, o formă specială în desfășurarea dialogului [Irimia, 1999: 125]³. Venit în vizită nu pentru discuții, ci pentru conversație, adică pentru causerie, fiind mai interesat de compania damelor, pentru că la ele nimicurile capătă dimensiuni existențiale, fiind dublate ori exprimate prin acele dulci modulațiuni de voce și prin jocul acela încântător al luminilor ochilor [Caragiale, 1972: 179], autorul nu-și poate afirma calitatea de emițător autorizat, pentru că rolul îi este preluat și interpretat, pe rând, de Măndica și Tincuța. Ele se substituie emițătorului redus doar la o singură funcție, aceea de a confirma cele deja știute de cele două dame deloc… vesele și grațioase…, mai degrabă două parvenite cu aceeași extracție de mahala ca și Mița Potropopescu, invitata lor.

În Art. 214, întâlnim același fenomen al blocării emițătorului principal. Tânărul, în calitatea lui de reclamant principal și dorind să divorțeze de soția lui, a gândit un motiv și l-a formulat clar și argumentat: vreau să dau divorț…, fiindcă eu n-o mai iubesc pe dumneaei…, că umblă toată ziulica pe la tanti ale dumneei…, este luxoasă… și, în plus, aplică, domnule, totdeauna așa vorbe triveale, imposibil de reprodus… în persoană în prezența mamiții… Expunerea acestuia ar fi fost simplă dacă nu ar fi trebuit să facă față mamiții care i se substituie, devenind principalul emițător… Tarsița Popeasca, văduva lu’ priotul Sava de la Caimata… este cea care conduce discuția, nu doar prin imperative și maternale intervenții: las’ să spui eu!…, nu las! nu vreau să las!…, ci și prin indicațiile de natură juridică date avocatului: parcă dumneatale ce treabă ai? să le găsești!…, martori găsim noi…, iar… dumneata… să-i înveți ce să spuie… Intempestivelor intervenții ale mamiții, avocatul le opune calm formule ale discursului juridic: lasă, te rog, lasă-l pe dumnealui să răspunză la întrebări; altfel nu pot sesiza speța…, înțelegeți ce va să zică un adulteriu…, trebuiesc motive…, plângeri pozitive și întemeiate pe probe… Mai greu îi este fiului care reușește, totuși, o temporară eliberare de sub autoritatea maternă, trimițând involuntar la statutul său real: lasă-mă, mamițo! ce? eu sunt prost?…, după o sinceră și deferentă rugăminte filială: lasă-mă, mamițo, să spui eu… În comparație cu intervențiile deplasate și digresive ale mamei, răspunsurile sale rămân reduse și la obiect, exprimând starea sufletească a unui tânăr hotărât să divorțeze. El a trebuit să se impună nu atât avocatului binevoitor și interesat de rezolvarea cazului său, ci mai ales mamiții care și-a asumat rolul de emițător principal. Și în această schiță, dialogul este completat de numeroase elemente non- și paraverbale, distribuite generos celor trei personaje. Astfel, avocatul agresat de insistenta și implicata mamă evită de mai multe ori contactul cu Tarsița…, se scoală repede…, (coboară) la biurou, ștergându-se cu batista…, iar cocoana… scoate o tabacheră…, aprinde țigareta… , se uită și ea la policandru… , în timp ce Lae Popescu, considerat de mamița lui un retardat, un mangafache⁴…, se uită la lucrurile din biuroul avocatului… și-n tavan la policandru… Dintre elementele paraverbale, am reținut tăcerea avocatului, interjecțiile, vocativele și interogațiile scurte, prezente în acest dialog:

Cocoana: Mița…

Avocatul: Care Mița?

Cocoana (râzând, dând fum pe nas și făcând cu ochiul): Ei! nu te mai face acu… Mița, de! care ai devorțat-o dumneata…

Avocatul: …?…. A! madam Zaharidi…

Cocoana: Ei da! așa te-nvață… Zaharidina… (se apleacă la urechea avocatului și-i șoptește ceva râzând cu multă intenție…) [Caragiale, 1972: 303].

Interpretate din perspectiva teoriei comunicării, ambele schițe se înscriu în categoria comunicării de grup, deoarece există în situațiile comunicaționale mai mult de doi participanți [Dinu, 2014: 103]. În fond, dialogul implicând doar două personaje, al treilea va îndeplini un rol pasiv, fiind, până la un punct, un receptor/ascultător mai mult sau mai puțin docil. Intrarea lui în dialog este expresia dorinței de afirmare nu doar a prezenței, ci și a interesului (Tincuța), ori a interesului și a maturității (Lae). Nevoia de incluziune a noului receptor blochează fostului receptor accesul la dialog, comunicarea fiind, de fapt, interpersonală diadică [Dinu, 2014: 98]. Sub aspectul participării la dialog, se observă că emițătorul – autor din Five o’clock dorește să iasă, înțelegând că gazdele așteaptă doar confirmarea unor idei din care să-și alimenteze bârfa. În schimb, Lae Popescu dorește să intre în dialogul care-i dă încredere în sine, depășind astfel și în ochii mamei statutul de… mangafache. Dreptul de a comunica cu avocatul este, pentru el, una din rarele ocaziile de a se exprima pe sine însuși, deși finalul îl surprinde tot captiv autorității materne.

Cu un emițător blocat, calitatea comunicării este subminată și de succesiunea rapidă a replicilor, în prima schiță, și de intervențiile grosiere ale mamiții, în a doua. Se știe că o bună comunicare presupune un interval de timp consumat între momentul receptării și cel al reacției [Wolton, 2012: 62], condiție anulată de intervențiile imediate ale Tincuței, suprapuse celor ale Măndicăi, și invers, sau de prestația suburban-lexicală a mamiții. Personajele feminine din Five o’clock nu-i permit autorului să-și îndeplinească rolul de emițător; la un alt nivel al discuției, nici mamița nu-i cedează ușor lui Lae dreptul la comunicare [Wolton, 2012: 62], drept cuvenit unui emițător. Determinate emoțional, reacțiile acestor actanți ai lanțului comunicațional compromit relația de comunicare, prin blocarea emițătorului, înscriind încă o pagină de umor situațional și de moravuri în lumea lui Caragiale.

Bibliografie

I.L.Caragiale, Schițe și amintiri. Căldură mare, Editura Minerva, col. Biblioteca pentru toți, vol. I, București, 1972,

Angela Bidu-Vrănceanu, Cristina Călărașu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaș, Gabriela Pană Dindelegan, Dicționar de științe ale limbii, Ed. a 2-a, Editura Nemira, București, 2005,

Mihai Dinu, Comunicarea. Repere fundamentale, Editura Orizonturi, București, 2014,

Iorgu Iordan, Stilistica limbii române, Editura Științifică, București, 1975,

Mircea Iorgulescu, Eseu despre lumea lui Caragiale, Editura Cartea Românească, 1988,

Roman Jakobson, Probleme de stilistică, Editura Științifică, 1964,

Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, Editura Minerva, vol. II, București, 1973,

Cristian Stamatoiu, “Lanțul slăbiciunilor comunicaționale” în lumea lui Caragiale și în cea de azi, Editura Eikon, colecția Universitas, 2017, 416 p.,

Dominique Wolton, Despre comunicare, col. Câmpul cunoașterii, trad. Denisa Adriana Oprea, Editura Comunicare.ro, București, 2012.