Cele mai multe ediții ale clasicilor noștri, apărute după al Doilea Război Mondial până în 1989 erau cenzurate. Se exercita asupra lor fie o cenzură totală (scriitori interziși, fie scriitori la „fondul secret”), fie o cenzură parțială ( textele erau trunchiate sau, cum se spunea cu un cuvânt textil „croșetate”). Este și cazul lui Alexandru Vlahuță (1858-1919), despre care generația care s-a școlit după al Doilea Război Mondial afla că este un „epigon al lui Eminescu” (de la Călinescu citire), că a scris o poezie despre 1907, din care se cita mereu versul „Minciuna stă cu regele la masă” și un poem în proză România pitorească, elogiind deopotrivă, natura, istoria patriei și poporului român, dar și aceasta drastic cenzurată când era pomenit regele Carol I și Războiul de Independență, iar din bogata publicistică vlahuțiană erau retipărite acele pagini care conveneau din punct de vedere ideologic. La centenarul trecerii la cele veșnice a lui Vlahuță (1919-2019), scriitorul ieșean Mircea Platon, redactor șef al revistei Convorbiri literare, realizează o impunătoare antologie din publicistica autorului României pitorești, cu titlul Primul și Ultimul, în care reunește volumele Un an de luptă (1894) și Amurg și zori, apărut postum la Editura Cartea Românească în 1925. Așadar „primul și ultimul” volum de ziaristică, dezvăluindu-ne un Vlahuță necunoscut, unul dintre cei mai importanți gazetari de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. „A fost o personalitate morală aleasă, un om de mare omenie – scrie Tudor Vianu. Cuvântul acesta, folosit adeseori și cu mare plăcere de el i se părea și foarte semnificativ pentru firea poporului român, care n-a trebuit să recurgă la o vocabulă străină pentru a desemna calitatea morală cea mai înaltă, aceea care realizează finalitatea speciei noastre”.
Pasiunea pentru publicistică se vede în numărul mare de ziare și reviste pe care le-a întemeiat sau la care a colaborat: Armonia (1889), Vieața (1893), Gazeta săteanului (1917), Dacia (1918), Lamura (1919).
În primul volum, pe lângă articolele de memorialistică literară despre Eminescu, reluate în toate biografiile ce s-au consacrat poetului, se conturează gazetarul satiric creionând șfichiuitoare fiziologii literare (Mauriciu Fenerstein) sau pagini de polemică îndreptate împotriva unor scriitori pe care i-a prețuit o vreme (B. P. Hașdeu, Gherea, Cezar Vraja [G. Ibrăileanu] ș.a. de care se desolidarizează în privința unor opțiuni politice și literare. Căci, Alexandru Vlahuță, care într-una din cugetările sale, adunate în grupajele Fărămituri și Frângurele, sub formă interogativă: „Ce-ai făcut tu pentru neamul tău? Oare va fi întrebarea aceasta și strașnică judecată de care toți să ne cutremurăm?”, a vituperat împotriva cameleonismului politic și împotriva „literaturii de partid”, în termeni ce ne amintesc de realismul socialist și de un cunoscut reprezentant al acestuia care a preluat în autoportretul său, sintagma folosită cu decenii înainte de Al. Vlahuță: „Poetul trebuie să fie toboșarul partidului. Scurt! Dacă îi place. Dacă nu, nu e poet. Iată arta viitorului, vestita artă socialistă”. Articolele polemice împotriva gazetelor socialiste care desconsiderau prețuirea trecutului istoric sau valorile naționale sunt mai multe: Arta socialistă, Părintele Lucaci și socialiștii noștri, Artiștii partidului, Supărarea socialiștilor, Mascarada socialiștilor, Scrisoare deschisă D-lui Gherea, Anton Bacalbașa, în care ironia se intensifică căpătând tonuri pamfletare.
În cel de-al doilea volum tipărit, Amurg și zori (1925) articolele luminează semnificația titlului profetic: autorul prevestește înfrângerea Germaniei (Amurg) și celebrează momentul istoric al Marii Uniri (zori): „A dat Dumnezeu și ne-am văzut strânși laolaltă, în dreptele noastre hotare…” și elogiază pe „mucenicii Ardealului” a căror luptă pentru împlinirea idealului național n-a fost în zadar.
Volumul mai cuprinde texte programatice: prefețe, articole-program, crezuri publicistice.
Capitolul trei publică texte ale unor „preopinenți” și adversari, pentru ca în ultimul capitol, Amprenta lui Vlahuță, să fie reunite articole omagiale, necroloage publicate mai ales în Dacia și Lamura în 1919, anul morții scriitorului. Acest capitol are dimensiunile unui volum omagial pentru că pe lângă necroloagele din revistele pomenite este retipărită integral, pentru prima dată, o carte rarisimă, cvasiinedită: Amintiri despre Vlahuță (1927), de Vasile Voiculescu, cu pagini de admirație și iubire pentru îndrumătorul ce i-a fost Vlahuță celui care a scris Poeme cu îngeri.
Ediția lui Mircea Platon, pe lângă revelația unui publicist de o cu totul altă anvergură, decât cea cunoscută până acum, impune, așa cum precizează în Prefață, o redimensionare a locului pe care Vlahuță îl ocupă în evoluția literaturii române: un îndrumător (v. și poezia Către tinerii poeți, care este parcă o reluare poetică a ideilor din articolele sale) și o verigă de legătură între generația de la începutul secolului XX și perioada interbelică.
____________________
Alexandru Vlahuță, Primul și ultimul. Volum îngrijit și prefațat de Mircea Platon, Timpul, Iași, 2019