După debutul din 1982 cu volumul de poezii Viața fără sentimente, Constantin Pricop s-a preocupat mai mult de cariera universitară și, mai ales, de istoria literară. Să amintim, de exemplu, excelenta teză de doctorat Seducția ideologiilor şi luciditatea criticii (Editura Integral, Bucureşti, 1999), unde profesorul s-a ocupat de fenomenul complex al criticii literare dintre cele două războaie mondiale. Cu toate acestea, am convingerea că „fața” cea mai…„comodă” a filologului ieșean este cea de scriitor.
Totodată, nu trebuie să trecem cu vederea peste Noua educație sentimentală (Editura Alfa), romanul tipărit în 2015, despre care am scris mai pe larg în articolul Dincolo de homo sovieticus…, tipărit în paginile revistei Viața Românească (nr. 3, 2016). Întorcându-se la poezie, Constantin Pricop revine anul acesta pe scena literaturii române contemporane cu un volum prin care își reactualizează o parte din propriul sistem conceptual, după cum vom vedea în rândurile următoare.
În Verglas (Editura Charmides, 2019), poetul expune din nou modul prin care se apropie de domeniul poeziei, despre care putem afla mai multe într-o notiță din suplimentul care a însoțit numărul din aprilie al revistei Expres Cultural. În medalionul care însoțește suplimentul Epistolarul Radu Petrescu, Constantin Pricop afirmă că „poezia în românește trebuie să meargă cumva contra spiritului narativ, digresiv, molatec al limbii, că trebuie să arate unghiuri ascuțite, o tăietură de bisturiu extrem de precisă. Cu totul altceva decât poezia trăncăneală care se impunea masiv tocmai în acel moment”.
Versurile adunate în Verglas înfățișează tocmai această atitudine, fapt observat bine și de Al. Cistelecan în prefața cărții, unde criticul observă că prozatorul și poetul Constantin Pricop – exact ca Gottfried Benn – crede că „poezia trebuie să fie o măciucă aplicată în capul cititorului, un limbaj abrupt revelator și nu o simplă licitație confesivă”.
Exact această „poziție” poetică atrage atenția la prima lectură. Există în lirismul autorului o „rigurozitate” a cuvântului, o „șlefuire” austeră a versului, prin care Pricop refuză, înainte de toate, așa cum s-a și observat, confesiunea (direct). „Trăncăneala” insipidă, de care se dezice din start poetul, este înlocuită de un minimalism rafinat, în care primează ideea și nu exagerările metaforice. Un exemplu elocvent poate fi descoperit încă din primele pagini. În poemul o privesc, de pildă, prezența ființei iubite este „contemplată” într-un mod cât se poate de succint. Refuzând scenariile poetice încărcate cu figuri stilistice, poetul alege tocmai opusul: dinamizarea imaginilor prin reducerea discursului poetic la esență: „o privesc cum ea privește/ ea își privește palmele/ palma sa dreaptă/ o banală frunză de mic palmier/ palma sa stângă o labă care-și scoate ghiarele/ pe fața zilei mâna sa stângă lasă urme profunde/ ziua, locul cel mai dureros / […]/ asta-i”. De reținut, totodată, că acest mod abrupt de a finaliza poemul este tipic pentru versurile din Verglas, aspect compozițional care maschează, printre altele, și doza de „afectivitate” pe care, chipurile, scriitura o refuză.
Desigur, jocul lui Constantin Pricop constă în temperarea unor dimensiuni poetice distincte. Există, pe de o parte, niste „noduri” și „semne”, care provin din iubirea față de Ea. În zi de vară (3), spre exemplu, discursul refuză din nou ornamentul facil, poetul străbătând întregul proces de contemplare prin accentuarea detaliilor aparent minore. Derularea acestor experiențe „minuscule” este filtrată printr-o lentilă obișnuită, a cotidianului, iar prezența instanței feminine asigură realizarea unui „miracol” zilnic: „ea este atât de tânără/ ea știe să zâmbească/ încât pe toată această suprafață întunecată / caut o mică lumină și ea invadează/ prezentul melancolic/ e un accident în corola perfectă a negrului/ e ea”.
Pe de altă parte, poetul nu realizează niște descrieri propriu zise. Poezia lui Pricop se susține pe un maximum de autenticitate, iar tocmai din acest motiv în prim plan se află detaliul „revelator”, care introduce cititorul în mijlocul viu al faptelor. Observator lucid, atât al propriului Eu, cât și al lumii înconjurătoare, poetul reușește să surprindă relațiile dintre realitatea externă și dinamica universului interior. În acest sens, de pildă, relevant este poemul briza anotimpului meu: „paharul plasticul metalul/ îmi fac degetele să viseze asperitatea coajei copacilor/ e o herghelie de armăsari/ aleargă/ fără să-și miște picioarele / fără să-și facă griji/ de existența mea/ […] / și iată seara venind/ variațiunile de bach/ norii negri/ noaptea artificială”. O astfel de poezie se creează printr-o acțiune neîntreruptă asupra limbajului. La un prim nivel poetul vorbește despre lume. La un nivel secund este prezent efortul permanent de eliminare a elementelor inutile ale limbii de fiecare zi, căutarea unor formulări epurate de orice componentă superfluă a actului de a exprima, de a produce o interacțiune între cei implicați în procesul comunicării. Este o poetică antinarativă, o poetică a actului comunicării îndreptat asupra lui însuși. Este evidentă încecarea de a elimina descrierea, de a reduce poezia la un moment extatic, dincolo de banalitatea cotidiană a cuvintelor.
Aș identifica, printre altele, câteva ecouri stănesciene, camuflate, spre exemplu, în texte ca inima inimii mele: „în stânga / inimii mele / se află inima inimii mele/ inima mea este ca piatra/ dar inima inimii mele/ tremură suferă plină de angoase/ fiecare îmi vede inima / nici măcar tu nu observi/ teribila vulnerabilitate a inimii mele…”.
În altă parte, poetul ne aduce aminte de lirica lui Mihai Ursachi, deși tonalitatea este cu totul alta. În mic poem pentru un lung adio, sau cum se poate trece dincolo fără prea mult zgomot, sau… cuvintele devin o valoare prin sine, iar discursul tinde spre revelarea sensurilor profunde: „tristețe/ explodând:/ strigăt celest/ cu toate accesoriile sale”.
Verglas este un volum care nu împrumută nimic din poezia contemporană. Constantin Pricop reușește și în acest volum să-și ducă mai departe manifestul liric, dovedind din plin faptul că poezia nu trebuie să fie neapărat o aglomerare de „obsesii” plastice, ci, așa cum o sugerează și următoarele versuri ale autorului, o formă de „agresiune” a imaginației: „da, poezia trebuie să fie violentă/ [,,,] / nu ceva de omorât timpul/ nu afișări pornografice de trei parale/ nu smiorcăieli fade/ după amoruri mediocre / nu expunere în public a lacrimilor pe care trebuie să le lași”.
Constantin Pricop, Verglas, Editura Charmides, 2019