Nu vă speriați, nu așa sună titlul spectacolului la care vreau să mă refer în continuare, ci conform modei de azi, în engleză, ON THE ROOF. De data asta e explicabil: spectacolul îi aparține lui Gigi Căciuleanu, celebritate internațională, pentru care engleza va fi fiind limba de trafic.
Spectacolul este conceput chiar pentru un pe acoperiș, și anume pe acela al Teatrului Național din București, unde chiar e un spațiu pentru așa ceva, închis pe laturi, dar deschis spre cerul liber (?) al Bucureștiului, pe care s-au mai putut vedea chiar, la concurență cu teatrul coregrafic care se desfășura sub ochii noștri de spectatori mirați, vreo trei stele mici. Centrul Bucureștiului avea, acum câteva decenii, cel puțin două grădini, una de teatru, chiar în spatele naționalului de azi, cealaltă de cinema, pe bulevard, pe atunci, deși numit ba Gheorghe Gheorghiu-Daj, ba 6 Martie, mai cunosut sub porecla de bulevardul cinematografelor, că erau vreo patru, dacă nu mă înșel, pe o singură parte. Acestea au dispărut, dar a apărut, iată, teatrul de pe acoperiș, on the roof, vorba aia, unde un spectacol ca acela conceput și dirijat de Gigi Căciuleanu se potrivește de minune.
Faimosul partener de altădată al lui Miriam Răducanu, și ea faimoasă acum câteva decenii bune (mă rog, vorba vine, că nu erau bune deloc), a avut ideea, pe care a și pus-o în practică, de a face un spectacol de teatru coregrafic cu o parte dintre tinerii actori selecționați pentru a se întrece, peste vreo lună, în celebra Gală HOP, de la Costinești (fostă cândva la Mangalia, după ce mai fusese, cred, altcândva, la Costinești). În total șapte fete și șapte băieți, unii mai fragili, alții mai atletici, toți cu o evidentă poftă de joc (dans plus câteva cuvinte rostite cu greu, în stilul teatrului absurd). Cum n-au avut roluri bine desenate, altfel decât în aerul înconjurător, căci s-au mișcat extrem de rapid și, uneori, de grațios după modelul de azi pentru acest concept, grație, mi-e greu să spun care a fost cel mai cel și care mai puțin cel… În paralel, pe peretele înalt din spatele scenei (să-i zicem așa spațiului de joc, la nivelul primului rând de scaune) rulau desene care mai de care mai suprarealiste, mai deșucheate, mai colorate, toate cu mențiunea copyrightului Căciuleanu, în engleză. Grupul a și fost botezat de vestitul coregraf Compania „Ad-Hop”. Marele coregraf mărturisește că a fost fascinat acolo, pe acoperiș, de cer și i s-a părut o dimensiune neobișnuită pentru o sală de teatru. Ce-i drept, cealaltă sală, de la Odeon, unde acoperișul a fost cândva (sau o mai fi și azi) mobil, astfel încât să poată participa și cerul la spectacol, și stelele, care, însă nu prea se văd deasupra capitalei noastre iubite, această sală zic rămâne închisă, acoperită cu grijă de mulți ani, ceea ce mă face să cred că acolo acoperișul s-a cam înțepenit. Sau nici un regizor nu s-a gândit să-l miște.
Gigi Căciuleanu a conceput acest spectacol ca pe unul de bufoni, dar bufoni extrem de mobili și fără podoabele cu care sunt ei încărcați pe unde mai apar ei. Cei paisprezece de pe acoperiș nu aveau pe ei prea multe veșminte, ca să nu fie stânjeniți la mișcările, uneori deșucheate și ele, ca și desenele de mai sus, alteori mai armonioase. Ei au reușit să se exprime corporal, fără prea multe cuvinte, iar atunci când acestea s-au rostit, sunau cumva ca discursul final din Scaunele lui Ionesco, sau, mai degrabă în stilul de joc suprarealist. Aveam de-a face, ne informează creatorul spectacolului cu Verbul-Acțiune (Mișcarea dansată) alternând cu Verbul-Vorbă (Metafora Poetică). Acesta din urmă, provocator de mișcări de îndată ce era pronunțat, avea o tentă originală. Vorbele erau cam următoarele: „Introfugă, Giumbușglonț, Zvârlucitelniță, Titirezache, Căzutcâșă, Ricoșluc, Învârtișag, Zburătăcitură”, care trebuiau musai să fie reprezentate de câte un dansactor în maniera celebrului joc mima. E drept, aici mima cuprindea mult mai multe mișcări, mai bogate, mai pline de imaginație, mai ample uneori, plus contorsiuni și altele, spre bucuria galeriei, plină ochi de bloggeri (mi-a spus cineva, că eu nu-i cunosc), care ridica glasul ca la spectacolele de muzică ușoară actuală, în valuri.
Textele și desenele îi aparțin tot lui Gigi Căciuleanu, care-și descoperă, astfel, mereu, talente multiple. Suspectez că unele dintre desenele imposibil de tradus în cuvinte și chiar de reprodus au fost modelele multor mișcări pe care viitorii concurenți la Gala HOP le-au performat sub ele (adică pe scenă).
„Sala” se numește AMFITEATRU, cu o mențiune glumeață, „nopți de vară Sus pe teatru”.
Iată și numele celor paisprezece DansActori: Adela Mihai, Adrian Loghin, Alexandru Oiște, Alin Potop, Andrei Atabay, Andrei Ianuș, George Olar, Ioana Tănasă, Mara Pogângeanu, Maria Panainte, Mihai Vasilescu, Nadina Cîmpianu, Nicolae Dumitru, Theodora Sandu.
Spectacolul a prins la publicul premierei. Nu mă întreb câte reprezentații or să mai fie, pentru că e un spectacol conceput pentru a se autodistruge în scurt timp, așa cum sunt sculpturile în nisip, pe malul mării, practicate cândva (poate și azi) în Japonia. Probabil că în luna august cel trei stele mici or să-i mai vadă de câteva ori pe tinerii dansactori.