Sincronizarea literaturii române din Basarabia cu cea din Ţară e o poveste aparte, foarte diferită în diversele etape ale istoriei literare (e interesant să observi cum sunt prezenţi, de exemplu, paşoptiştii Russo şi Donici, dar lipsesc, aproape cu desăvârşire, interbelicii, deşi istoric şi geopolitic ar fi trebuit să fie invers). Iar o secvenţă relativ scurtă (cea postdecembristă, în fond, o singură etapă istorică) are câteva faze, absolut distincte.
Promoţia 90 a avut, în acest sens, o şansă în plus. Mulţi dintre scriitorii acestei pleiade post-postmoderniste, şcoliţi la universităţile din România, fiind colegi „de formare” cu congenerii lor din Ţară, s-au integrat firesc în literatura română. Pentru mulţi dintre ei „faza basarabeană” fie a lipsit, fie a succedat-o (nu a anticipat-o) pe cea „regăţeană”. Dumitru Crudu, unul dintre ei, nu doar că a debutat editorial în România, dar a fost (şi este) o prezenţă activă în peisajul literar panromânesc.
Discipol (cu impact real), mai degrabă al atelierelor de scriere creativă conduse de Alexandru Muşina, decât al profesorului cu acelaşi nume de la Universitatea din Braşov, maestru al prozei scurte, Dumitru Crudu este un autor ale cărui cărţi de nuvele şi schițe întrec, ca realizare literară propriu-zisă, încercările romancierului omonim. Cele mai recente culegeri ale acestuia sunt două volume apărute la Editura Univers (Salutări lui Troţki şi Moartea unei veveriţe), plus o antologie din chiar acest an, publicată la Editura Ştiinţa din Chișinău(Muzicanţii din Flutura). Dar romancierul nu cedează. De fapt, şi recenta sa producţie romanescă are o structura modular-nuvelistică.
Noul său roman Ziua de naştere a lui Mihai Mihailovici, parafrazând ironic-moldoveneşte numele ruşilor din titluri precum Moartea lui Ivan Ilici sau Cum s-au certat Ivan Ivanovici cu Ivan Nikiforovici, incită prin construcţia propusă (romanul este arhitectură, în primul rând), chiar dacă ea nu e originală: povestiri disparate despre evenimente care se produc în ziua de 28 iunie, în ani diferiţi. Autorul sugerează, într-un soi de auto-adnotare de pe clapeta cărţii, că romanul său preia modelul de la un film „ştiţi voi care”, având în vedere, după toate semnele, filmul american al regizoarei daneze Lone Scherfig, intitulat O zi, în care acţiunea are loc, în aproape fiecare an, în una şi aceeaşi zi.
Putem să adunăm, din fragmentele acestui roman al lui Crudu, un puzzle care ar aminti o panoramă a evenimentelor istorice cuprinse între 1940 (anul ocupării Basarabiei de către Uniunea Sovietică) şi 2018 (anul centenarului Unirii), dar nuvelele au fiecare autonomia ei şi nu depind decât arareori de cele precedente. Deci nu e un puzzle, totuşi, cât nişte pete de culoare disparate (da, uneori expresive şi sugestive) din tabloul epocii sovietice în istoria Basarabiei.
Pentru comoditate, subsemnatul, dorindu-şi o hartă funcţională (şi precisă) a cărţii, și-a intitulat, pe câmpurile exemplarului său, fiecare nuvelă (care, în ediţia respectivă, se numesc sec şi omogen: 28 iunie 1943; 28 iunie 1944 ş.a.m.d.). Cam aşa sună titlurile mele: Moartea lui Mihai Mihailovici şi viaţa celorlalţi; Bătaia (o încăierare a copiilor degradând în războiul celor maturi); Dezmăţul ocupanţilor (- al ruşilor; capitol copiat parcă dintr-un film sovietic despre nemţi); Arestul (abordând, fie şi cam superficial-schematic, tema arestărilor şi a deţinuţilor în URSS); Adulterul; Trădarea; Spitalul de psihiatrie (un subiect de neevitat în istoria comunismului sovietic); Directorul naţionalist; Avortul; Mireasa din Samarkand; Praga, 1968; A intra în partid; A vorbi româneşte. După cum putem să deducem, cartea surprinde nu doar instantanee, ci şi „etape” ale comunizării şi deznaţionalizării basarabenilor sub ruşi/ sovietici. Doar că istoria trece uneori cam pe alături de eroi (care par nişte extratereştri ce se miră de ce li se întâmplă), de narator şi de naraţiunea propriu-zisă.
Promotor al unui realism grotesc, DC îngroaşă culorile şi foloseşte un soi de sarcasm bonom, implicit şi, uneori, desuet. E ca şi cum ar observa distorsiunile realităţii şi s-ar amuza de ele chiar şi atunci când ele arată absurd sau oribil. De exemplu, numele personajelor. Aici e nevoie de o precizare: formula rusească, cu prenume însoţit de patronimic, era aplicată în Basarabia profesorilor şi unor şefi. Celelalte cazuri erau rare şi, mai curând, ironice. Dar autorul se joacă cu aceste formule, insistând asupra unor îmbinări bizare de prenume pur-româneşti „asistate” de ciudatul patronimic rusesc: Radu Gavrilovici, Mihai Mihailovici.
Miza cărţii o constituie, totuşi, istoriile particulare, fiecare cu subiectul şi chiar cu stilistica ei. O nuvelă tipică (exemplară chiar) din această carte ar fi următoarea. Personajul vine la piaţa de vechituri, una improvizată, lumea sărmană expunându-şi „marfa” direct pe trotuar. Îşi găseşte „taraba” (postamentul unui monument) ocupată, e nevoit să se instaleze la o periferie a „pieţei” („Ca un şirag de mărgele sau ca nişte soldaţi, oamenii se răsfiraseră pe trotuarele din jur şi toţi, dar absolut toţi îşi expuseră deja marfa pe cearşafuri sau pe pelicule de polietilenă”). Îşi scoate din geanta burduhănoasă o sumă de mărunţişuri inutile lui (dar, după cum se vede, inutile şi cumpărătorilor). Abia spre sfârşitul zilei se găseşte cineva care doreşte să procure… pantalonii în care e îmbrăcat „vânzătorul”. Contrariat, dar ne voind să plece fără să câştige un ban în acea zi, personajul cedează marfa solicitată (se dovedeşte că aceşti pantaloni, de o croială mai veche, erau necesari unei echipe care producea un film istoric). O anecdotă, în esenţă, o snoavă modernă.
Avem aici o poveste despre „tranziţia” din anii nouăzeci (epoca e specialitatea casei în proza nouăzeciştilor). În contextul mai larg e de reţinut că personajul (Radu Gavrilovici) e un fost ştab local al regimului, fost preşedinte al sovietului sătesc, care l-a denunţat (un denunţ fals, de fapt, o calomnie), în 1946, pe tatăl protagonistului romanului că ar fi furat o tolbă de făină, pentru care acesta a făcut puşcărie, iar activistul sovietic a abuzat de soţia deţinutului, mai târziu căsătorindu-se cu ea. Acum însă, având o pensie mică, fostul preşedinte al sovietului sătesc încerca să supravieţuiască, împreună cu ceilalţi concetăţeni, vânzându-şi lucrurile din casă la talcioc. Dacă mai adăugăm amănuntul că „taraba” râvnită de personaj era postamentul monumentului lui Kotovski, un „erou al războiului civil” din 1918-1920, simbol al puterii sovietice, scena surprinsă aici iese din ramele unei snoave.
Un pandant al acestei nuvele (apropiată ca temă, dar şi ca structură narativă propriu-zisă) e povestea din 2007. Personajul vinde lustre (de nevoie), magazinul său nu e prea vizitat şi se bucură de orice cumpărător. Când intră nişte inşi care se întrec în a-l lăuda pe preşedintele comunist Voronin, eroul e gata să se ia la harţă cu ei, dar îi tolerează, deoarece sunt singurii cumpărători din acea zi, care vor să achiziționeze o lustră poloneză de la el, dând sens acelei zile. Adevărat, autorul nu poate să treacă peste plăcerea de a crea o nuvelă rotundă (şi nu preocupându-se de fericirea personajelor): într-un final, hălăduind prin magazinul gol, cu luminile stinse, eroul îşi aminteşte de protestele anti-regim la care participase, scandează lozincile zilei, gesticulând şi… agăţând involuntar o lustră germană, cea mai scumpă din magazinul său, care se face ţăndări…
Autorul a exagerat, încercând să cuprindă prea multe. Era suficientă o dată de calendar oarecare, impunându-şi propria semnificaţie, fie şi ca „zi de naştere” a protagonistului. O dată „istorică” însă i-a impus o schemă şi scriitorul s-a lăsat prins în menghina unor clişee. Gafele acestei scheme sunt, am putea să spunem, de două feluri: fenomene imposibile şi evenimente improbabile. Ambele comise, cred eu, mai curând din neglijenţă decât din necunoaştere.
Improbabile sunt permanentele „serbări”fastuoase, imaginate de autor şi cu care şi-a presărat romanul, cu prilejul zilei de 28 iunie. Nu ştiu care o fi fiind cauza. Adevărul e că ziua de 28 iunie (probabil pentru că era vara, iar serbările sovietice le organiza, de regulă, şcoala) nu era sărbătorită în mod special (ca să nu zic că nu era sărbătorită defel). Era consemnată la vreo emisiune radio sau TV, nu mai mult. Şi, cu siguranţă, nu era zi de odihnă, astfel încât e falsă afirmaţia „chiar şi azi i-a scos la lucru, deşi azi e 28 iunie şi toţi sărbătoresc”.
Într-un loc aflăm că eroul cărţii, Mihai Mihailovici, locuia „pe strada Munceşti într-un bloc construit în anii 50, un bloc gri, scorojit, patinat, cu cinci etaje…”, dar locatarii permanent urcă şi coboară cu ascensorul. Adevărul e că în blocurile sovietice cu numai cinci etaje (mai ales în cele construite în anii 50) nu existau ascensoare.
Imposibile (aşadar, absolut ireale, de data asta) sunt unele… date de calendar, autorul picând în capcana propriei scheme. Praga a fost invadată de URSS şi aliaţii săi abia în august 1968. Consecutiv, la 28 iunie al aceluiaşi an nu se puteau întâmpla evenimentele descrise (nişte tanchişti sovietici, profitând de primăvara pragheză, „au primit cu atâta bucurie ştirea că vor invada Praga, pentru că demult plănuiau să fugă din Uniunea Sovietică”). În alte două locuri, din raţiuni naratologice, nuvelele (din 28 iunie 1989, respectiv, 2002) povestesc nişte istorii „de duminică”, cu acţiuni în zilele de odihnă. Dar e suficient să consultăm calendarul şi să descoperim că data de 28, în primul caz, a căzut într-o miercuri, iar în al doilea – într-o vineri. De vreme ce se concentrează pe o dată (pe care şi-a ales-o singur), povestitorul trebuie să-şi respecte propriile reguli.
Eroul romanului este mobilizat – în 1959 – subit (de parcă ar fi fost arestat!) şi expediat să-şi facă serviciul la capătul lumii: „în Kamceatka, în oraşul Norilsk”, ne spune cu nonşalanţă autorul. Dar una e Kamceatka (la Extremul Orient) şi cu totul alta e Norilsk, un oraş nordic, din ţinutul Krasnoiarsk (la vreo 4000 de km de Kamceatka). Eroul e lăsat la vatră (în 1961) după numai doi ani de cătănie, or, în URSS, până în deceniul opt al secolului trecut, serviciul militar obligatoriu era de minim trei ani (la marină: patru).
Bunica Dochia moare (îi explodează o grenadă în mână, găsită de copii şi smulsă din mâinile lor – în scena cu bătaia copiilor, urmată de cea a taţilor, copilul voind să aducă în acest război al familiilor o grenadă găsită de el) la 28 iunie 1943. Iar peste un an o vedem într-o scenă de familie, „cu două găini în braţe”, autorul confundând locul scenelor, probabil. E o neglijenţă pe care o constat cu regret, pentru că scena cu grenada era bună, ca marcă a timpului, tragică, prin fatalismul ei.
Personajele „discută” (în 2001, anticipând cu un an evenimentul!) despre „răpirea” lui Vlad Cubreacov (care, de fapt, urma să „dispară” abia în 2002). La 28 iunie 1940 „soldaţii sovietici au făcut un rug din portretul regelui Mihai”, pe când rege era (din 1930 până în septembrie 1940) Carol al II-lea. Altele, mărunte: ţigările „Doina” costau în 1973 treizeci de copeici, nu două ruble, cum spune naratorul. În 1980, un personaj, ca să-şi cumpere „un pachet de ţigări”, se gândea să fure „douăzeci de lei” din portmoneul soţiei, dar leii reapăreau în Basarabia abia peste un deceniu.
Unele povestiri sunt rezolvate tezist-schematic, fără surprize, conform unor clişee: invazia ruşilor în Basarabia şi fărădelegile ocupanţilor; trădări, colaborări cu ocupantul, supralicitarea limbii ruse şi a cântecelor ruseşti (de fapt, a unui singur cântec, despre „necuprinsa patrie” sovietică); invazia sovieticilor şi a aliaţilor în Cehoslovacia. Personajele sunt caricaturale, construite din carton propagandistic, de la portretul unui mercenar rus, pe nume Kostenko, insultându-i pe moldoveni transnistreni şi mânându-i, cu înjurături, să lupte „za Rodinu”/ „pentru patrie”, până la scriitorii moldoveni, care nu-şi dau rând să scrie „poezii despre Lenin, partid, uzine, comsomol, despre eliberarea Basarabiei de sub ocupaţia română sau împotriva imperialismului american”. Au dispărut din peisaj, completamente, „ruşii buni”, ruşii „umani”, prezenţi în alte cărţi ale lui D.C.
În afara construcţiilor teziste, totul e joc literar pur. Dacă nu ar fi existat contextul solemn (şi suprasarcina „patriotică”), jocul însuşi (şi micile istorii în sine, fără „semnificaţii” forţate) ar fi salvat scriitura.
Romanul nu are doar o structură modulară, ci este şi o construcţie modelată. Scriitorul se joacă de-a literatura („fractura” cu postmoderniştii, aşadar, nu e definitivă), într-o nedisimulată plăcere a scriiturii. Într-un loc, eroina vorbeşte cu soţul „cu Vasilică plângându-i în braţe ca într-un roman de William Saroyan”. Într-un alt loc „s-a lăsat un întuneric ca în Céline”, iar un personaj, încă din primele pagini ale naraţiunii declară că „am început să mă simt la Chişinău ca în Portocala mecanică”. Iar ca o cireaşă pe tortul naratologic, în nuvela 28 iunie 2008 un domn citeşte în ziarul Moldova suverană „un articol semnat de Valeriu Borisovici Hropotinschi unde acesta desfiinţa noul roman al lui Dumitru Crudu Ziua de naştere a lui Mihai Mihailovici”.
Acest titlu se mai întâlneşte o dată în roman, chiar în nuvela care deschide cartea (28 iunie 2018). Este un roman în sine, această istorie de numai vreo 12 pagini, care s-ar fi putut intitula „Un englez la Chişinău”. O snoavă şi asta, cu un Chişinău caricatural. Un pamflet despre cum un englez ajunge într-un oraş din Est, în care nimeni (nici chiar barmanii!) nu ştiu o boabă englezeşte (în 2018!), iar cei care rup câteva cuvinte cam încurcă sensurile. Istoria este pur-literară, dacă nu cumva metaliterară, protagonistul ei fiind grădinarul lui David Lodge, cunoscutul romancier şi critic britanic. Într-o înţelegere greşită, acesta e luat drept literatul însuşi, invitat de o grotescă „Uniunea Prozatorilor Europeni din Moldova”, fiind rugat să insiste pe lângă forurile londoneze decisive, pentru a promova literatura basarabenilor pe piaţa de carte a Regatului Unit (sic!).
Printre cei care îl curtează şi îi dăruiesc grădinarului cărţile e şi Dumitru Crudu, care îi oferă romanul său Ziua de naştere a lui Mihai Mihailovici. Cu autograf, desigur.
Dumitru Crudu, Ziua de naştere a lui Mihai Mihailovici,
Humanitas, 2019, 240 pag.