FRAGILITATE & PUTERE: DOINA CORNEA

1. Ca un omagiu adus Doinei Cornea, la un an de la moartea domniei sale, la Humanitas, a fost reeditat volumul Puterea fragilității. Este o carte care – într-o ediție de gală, cea din 2019 –, reproduce conținutul volumului publicat în 2006 (și acolo, cu un bonus compus din două fragmente care au apărut în Fața nevăzută a lucrurilor (1990-1999): Dialoguri cu Rodica Palade) și care are, pentru cea mai recentă ediție, un portofoliu mai bogat de fotografii, majoritatea provenind din arhiva familiei. După câteva luni de la apariția acestei cărți, dacă e să survolăm ecourile publice cu privire la ea, nu vom găsi, din păcate, din cale-afară de multe. Ceea ce îndreptățește o primă observație: memoria cu privire la ceea ce a fost cu adevărat comunismul și, deopotrivă, memoria despre oamenii (nu foarte mulți) care s-au opus comunismului este foarte fragilă – și aceasta nu este deloc o veste bună.

2. În legătură cu această memorie – fragilă și, pentru că fragilă, problematică -, Gabriel Liiceanu, cel care semnează cuvântul înainte la ediția din 2019 a cărții, scrie: „cultul eroilor nu-l au decât oamenii unui popor care pot recunoaște ca superior ceea ce le este cu-adevărat superior. Noi ne acceptăm eroii abia atunci când și-au luat locul într-un trecut care nu ne obligă. Cât sunt vii, preferăm să le împrumutăm urâțenia noastră decât să imităm frumusețea lor.”

3. Cuvinte precum „etică”, „morală”, „ființă morală” nu sunt neapărat la modă. În plus, în măsura în care acceptăm că progresismul și formulele de a vedea, gândi și acționa din stirpea corectitudinii politice domină „spiritul timpului”, a vorbi despre morală poate să pară, la limită, chiar incorect politic. Din această perspectivă, cartea în care Doina Cornea este personaj principal nu e „la zi”. Și, totodată, ea este așa, actualitatea ei este una pregnantă. Fiindcă, fundamentalmente, poziția din care vorbește domnia sa este una morală. Iată (pag 90): „Lucrul acesta mi se pare foarte limpede: ființa morală este cea care trebuie să precumpănească, în fiecare dintre noi, asupra ființei politice”.

4. Din unghiul de vedere al arhitecturii pe care este construită această carte, să notăm că ea are mai multe tipuri de discursuri și de specii literare (în sens larg). Prima jumătate a cărții reproduce un amplu dialog pe care Doina Cornea l-a purtat cu Michel Combes (între altele, ginerele acesteia; soț al Ariadnei Iuhas, fiica Doinei Cornea) în 1990; e un interviu consistent care reface principalele repere ale disidenței atât de curajoasei universitare din Cluj-Napoca și care aduce până în primele luni ale post-comunismului considerațiile de ordin istoric și politic. În cea de-a doua parte a cărții sunt reproduse mai multe scrisori, unele fragmente de interviu, precum și câteva texte distincte, de pe poziții morale, atitudinea publică (și firească, adaug) pe care a avut-o, în raport cu Răul Istoriei mai ales, Doina Cornea.

5. Dacă este vorba despre diSidență, atunci e vorba și despre curaj. Curajul e, așadar, un ”personaj” distinct în evocările și luările de poziție ale doamnei Cornea. Și, încă o dată, acesta are o ”ancoră” către prezent – fie și numai în sensul că din pilda/pildele Doinei Cornea e, mereu, de învățat. În privința actelor prime în care se afirmă acest curaj aparte – căci afirmarea lui a fost, practic, urmată de consecințe dintre cele mai neplăcute, ani de-a rândul, pentru dna Cornea -, e de reținut, inclusiv pentru prezent, și faptul că, uneori, e suficient ca el să fie măcar totuna cu a refuza frica. În caz contrar, „dacă ne ținem deoparte, dacă suntem lași sau ipocriți, istoria ce va să vină va fi hrănită din duplicitatea noastră, din vinovăția noastră, din remușcările noastre…”.

6. Pe final de an, în decembrie 2019, se împlinesc trei decenii de la căderea (măcar în sens formal a) comunismului din România. Deși majoritatea materiei tematice pe care o pune în joc Puterea fragilității e despre ceea ce s-a întâmplat înainte de 1989, în ultimele două decenii mai ales ale comunismului românesc, sunt destul de multe pagini care prind pulsul primelor luni ale noii epoci politice – denumită și „democrație”, dar și, fie și numai în primii ani, „democrație originală” sau „democratură”. Ce e neapărat de observat în legătură cu aceste pagini despre zorii democrației românești post-comuniste e adânca intuiție a Doinei Cornea: se vedea încă de atunci, încă din primele zile dimensiunea caricaturală a democrației noastre pe care acum, după trei decenii de practică inegală, o știm prea bine. Se vedea foarte clar – pentru cine ar fi vrut să vadă!

7. Pentru ca această dimensiune – caricaturală, diminuată, deviantă – a democrației să fie îndiguită sau, la limită, să lipsească, e nevoie, o spune și Doina Cornea către finalul interviului mare publicat în cartea de față, să fie îndeplinite mai multe condiții. Iată, schematic, ceea ce e foarte important: a) pluralism politic în cadrul unui stat de drept; b) structură solidă a societății civile – sindicate, asociații, ligi, etc.; c) ordine a proprietății private („asta nu înseamnă că exclud proprietatea colectivă sau chiar, în anumite condiții, proprietatea de stat, dar ceea ce trebuie să stea la baza unei democrații este principiul proprietății private”); d) dimensiunea etică a democrației – „există, nu-i așa, o morală a politicii, o morală a economiei! Elementul etic ar trebui să fie primordial în orice societate, căci el e chemat să împiedice proliferarea abuzurilor și a nedreptăților, să apere drepturile individuale și colective, să vegheze ca valorile – toate valorile, cele morale dar poate și cele culturale, religioase – să fie respectate”.

8. Seria de texte distincte de dialogul amplu cu care se deschide această carte (seria de scrisori deschise, diverse texte, fragmente mai scurte de interviu) este reproducerea primei scrisori trimise de Doina Cornea la „Europa liberă” – și difuzată pe post, în august 1982. Există în acest text multe fragmente antologice, de citat. Unul anume, în mod aparte, cred că este de citat neapărat și în legătură cu ceea ce ni se întâmplă acum. Acesta: „am devenit un popor fără o scară de valori morale și spirituale. Un popor hrănit doar cu lozinci reducționiste, stereotipe, omogenizante și care înăbușă, prin frecvența lor obsedantă, orice deschidere spre adevăr, spre înnoire, spre creație. Cred că acest proces de secătuire spirituală stă la baza tuturor neajunsurilor pe care le trăim, căci, prin forța lucrurilor, societatea decade când indivizii se degradează, când indivizii își pierd spiritualitatea”. E de citat și de ținut minte!

9. Cum se poate ieși din criza ale cărei contururi le descrie, în pasajul de mai sus, doamna Doina Cornea? Cum se putea ieși atunci, cum se poate ieși acum? Există un răspuns, complex, foarte bine articulat și, din punctul meu de vedere, foarte adecvat la această problemă. Pagina 183: „Credința noastră, dimpotrivă, este că, în cumplita derivă în care trăim, nici o schimbare nu poate veni și nu poate fi așteptată din afară. Dacă dorim o schimbare a destinului nostru comun, nu întrevedem decât o singură șansă: o remodelare pornită din interior”. Și anume, inclusiv pentru „o schimbare a destinului nostur comun”, o schimbare care să vină de la individ. Sunt în carte, de altfel, pagini emoționante, admirabile, pline de miez despre recucerirea interiorității, cu armele adevărului, despre re-centrare, despre orientare către Adevăr; sunt, cu alte cuvinte, pagini excepționale care fac o apologie caldă a unei necesare, urgente și atât de fertile căderi pe gânduri, dacă e făcută „în adevăr”.

10. Puterea fragilității este și o carte despre credință. E o carte în care, în repetate rânduri, de pe pozițiile cuiva care crede, Doina Cornea vorbește despre Dumnezeu. O face firesc, de fiecare dată cu o prospețime și cu o rotunjime a gândului. Iată numai un asemenea exemplu (din 1990): „și apoi, ceea ce doresc, mai ales, este să rămân – sau să mă înapoiez, poate, căci am fost întru câtva gonită din mine însămi și am astfel sentimentul că l-am uitat oarecum pe Dumnezeu – , să rămân întru iubirea de Dumnezeu, să încerc în fiecare zi să-l chem în mine însumi. Căci nu Dumnezeu este cel care se îndepărtează de noi, ci noi îl izgonim, luați de vârtejul vieții zilnice, uitându-l”. De altfel, pagina de gardă a dialogului amplu cu M. Combes este o reproducere din Pavel, I. Corinteni, 1-3, adică a unora dintre cele mai frumoase rânduri despre iubire care s-au spus/scris vreodată.

11. Discuțiile din spațiul public românesc despre „modele” și „nevoia de modele” au scăzut, semnificativ, în intensitate și în cadența cu care apăreau ele pe agenda publică, în ultimii ani. Firesc, igienic este ca ele să revină – tema este departe de a fi consumată. Exemplul, de viață, de practică a ideilor, pe care îl întruchipează Doina Cornea nu poate să lipsească din seria argumentelor care vor să dea seama despre „cine” și despre „cum să”.