Nu cred că e ceva nou, dar ceea ce constat în vorbirea, și chiar scrierea publică, e interesant pentru evoluția unor cuvinte și a unor expresii. Las la o parte expresiile duble, de tipul, „fie…fie”, „atât… cât și”, în care adesea al doilea termen dispare, lăsând locul lui sau pentru fie și lui dar și, pentru cât și, lăsându-te pe tine, cititor, asupra setei tale. Dar aud/citesc exprimări care, poate, în altă limbă ar suna firesc, dar în română… Nu demult, dna procuror care concurează pentru șefia parchetului anti-corupție de la Bruxelles, sau, mă rog, cel care transcria spusele sale, ne informa că a fost „procuror pentru treizeci de ani”. Cum pentru, îți vine să întrebi, dar n-ai pe cine, pentru că – nu-i așa? – dialogul dumneaei cu dumnealui nu e pe viu și nici în timp real (cum se spune). Deduci, în a doua secundă, că înțelesul propoziției era „timp de 23 de ani”. A, respiri ușurat, am înțeles. Dar de ce-o fi trebuind să devină limba o producătoare de șarade, fie și dintre cele nu prea complicate? Păi, foarte simplu: așa se întâmplă atunci când cei care o practică trag cu urechea la altele, deși afirmă sus și tare că „trebuie să ne păstrăm identitatea bla-bla-bla”. Primul semn al identității este limba. Or, nimeni nu ne cere să ne-o schimbăm. Nici nu trebuie să ne ceară, că o facem noi singuri, copiind expresii străine, traduse într-un mot-à-mot uneori ridicol.
M-am mai mirat și-n alte articole, mărturisesc o reluare, de folosirea cuvântului atribut în loc de atribuție. Asta mi se pare că vine din direcția actualității politice, mai verde spus dinspre incultura politicienilor și a comentatorilor, ziariști sau analiști, cum le place să li se zică. Știe oricine, sau, scuzați, presupuneam că oricine știe că atributul e, în sintaxă, un adjectiv ajutător, un determinativ, pus pe lângă un substantiv (n-o să mi se ceară acum să explic ce e aia un adjectiv, ce e aia un substantiv, ce e aia sintaxă, sper), cam așa: fluture roșu. El nu înseamnă deloc că e o treabă pe care o face fluturele, roșu fiind cu greu imaginabil ca o activitate sau o acțiune. Roșu e atributul. Atribuția e treaba caracterististică și caracterizatoare pentru o funcție, pentru o poziție în care se află, în general, un om. Pentru că n-o să poți spune, fără să te umpli de ridicol, că ucisul oilor e atribuția lupilor sau chiar a urșilor. Or, mult prea des aud sau citesc, vai, că „atributul unui președinte de nu știu ce consiliu este să…”. Când atributul său putea fi „cam gras” și, deseori, dacă nu totdeauna, „cam prost” și, până la urmă, se pare, atribuția multor politicieni ajunși prin poziții favorizatoare, este aceea de a fura. De a-și proteja numai familia și clientela, ca și cum pentru asta au fost aleși. Dar, vai, asta e altă poveste. Când spui politician hoț, cuvântul alăturat substantivului nu e, totuși, o atribuție, ci, mai degrabă, un atribut, într-adevăr.
M-am mai războit și altădată, cu folosirea în sens temporal a unui cuvânt care până la această aberație modernă, semn de fandoseală, desigur ridicolă, desemna nici mai mult nici mai puțin decât locul. Se spune adesea „undeva, prin noiembrie”. Pardon! Unde, prin noiembrie? Nici un unde, e vorba de cândva, în vreo zi din noiembrie. Avem și calea inversă a timpului spre – nu chiar loc – dar, oricum, altceva. Iată un vers din Topârceanu: „Are tot pe mână, până când și cheia…” Aici, cum se poate cu ușurință vedea, când nu-și mai păstrează sensul său temporal, fiind golit de propria substanță, pentru că, și dacă ar fi lipsit, tot se înțelegea despre ce e vorba. Se pare că era în uz între războaie această expresie, un „până când și el a înțeles te miri ce…”, fără ca vorba asta scurtă (vorba lui Arghezi despre cu totul altceva) să ne trimită la o dată anume sau măcar la o perioadă (nu-i așa?, temporală)… Vorba unui prozator de altădată, citată cândva de un critic al vremii, plin de umor, să fie „țărușii temporo-spațiali” care s-au înfipt în mințile care scot pe gură și chiar pe laptoape (sic) asemenea noi construcții logice? Cine știe, cine știe?
Dar moda care ne sufocă azi este a vorbei a alege, pusă în locul lui a decide, a hotărî sau chiar a altora. Mai toată ziua auzi la televizor sau la radio, ori citești prin puținele ziare care au mai rămas, că, de pildă, nu știu câte milioane de români au ales să-și petreacă vacanța pe litoralul nostru, sau în Bulgaria, sau mai știu eu pe unde. Toți, însă, au ales. Unul nu a decis, unul nu a hotărât, unul nu-și petrece pur și simplu vacanța acolo unde are chef. Toți aleg, aleg de zor, ba unde să-și petreacă vacanțele, ba unde să meargă de Anul Nou. Să fie o carență de decizie, să ne fie frică să hotărâm și preferăm să alegem? Să fie o scuză ascunsă că, atunci când chiar alegem, alegem prost? Sau, mai degrabă, să fie un reflex al vreunei alte limbi, mai în vogă, din care spicuim câte un cash, câte un target, câte un play off? Aș putea specula că e vorba de o puțină stimă de sine și de identitatea noastră care produce, voluntar-involuntar, fuga asta de limbaj spre alte zări, nu neapărat mai calde, dar n-o fac. Însă nu pot să nu observ că e, totuși, o slăbiciune care te îndeamnă, ne îndeamnă să tot copiem ba una, ba alta. Să ne înțelegem, nu e vorba aici de împrumuturile venite odată cu tehnologiile de ultimă oră, care sunt firești și chiar considerate normale și de gramaticieni.
Toate acestea or fi efectul vreunei prețiozități care cuprinde azi aproape întreaga societate, și nu numai românească, vezi frangleza și altele, după ce fusese apanajul unei anumite clase sociale. Efectul e contrar celui scontat, acela de a demonstra cultură, dimpotrivă, e acela al unei mărturii publice a inculturii generale sau, hai, să fiu mai blând, al slăbiciunii culturale a maselor, aproape largi, populare.