introspecții
Ca orice naiv, am crezut că, dacă suferinţele sunt cumplite, ca într-o echilibrare hotărâtă poate la nivelul cel mai înalt al destinului, trebuie să intervină răscumpărarea prin care tot ceea ce am pierdut se converteşte într-un câştig uluitor. Evident, tot ca un naiv sau mai degrabă ca un ignorant, nu mi-am pus niciodată problema că nu e deloc obligatoriu ca un asemenea câştig să vină în viaţa aceasta. Dacă e să-l primeşti dincolo, îl aştepţi aici mult şi bine şi până la urmă îţi dai duhul cu ochii larg deschişi şi deznădăjduiţi. Ironia face că tot dincolo recompensele sunt de o cu totul altă natură decât ce avem pe pământ. Şi atunci îţi pui cea mai crudă întrebare: Dar cum voi şti dacă sunt sau nu răsplătit pentru ce am îndurat aici? Mai rămâne ceva din mintea mea, o firimitură măcar, prin care să capăt dovada recompensării? Şi dacă nu rămâne, atunci ce mă fac? De acord, voi ajunge în rai, dar de unde ştiu că acolo unde ajung e chiar raiul? Numim aici „raiul” rai, dincolo poate să nici nu fie numit şi să nu aibă nici o caracteristică din toate acelea pe care i le atribuim. Aşa că bosumflându-mă şi renunţând s-o mai fac pe înţeleptul, am ajuns la concluzia că, dacă aştept ceva, „ceva”-ul ăsta va veni aici, pe durata vieţii, şi nu într-o altă existenţă aproximativă. Dacă nu vine, aceasta înseamnă că am pierdut pariul iar miza pusă de la început a fost prea mare pentru un jucător ca mine. Cu alte cuvinte, totul se joacă aici, între mantinele de beton, cu crose şi patine de oţel, cu puc de cauciuc şi mai ales cu o cască metalică pe cap, lucind inuman în lumina sutelor de becuri care incendiază patinoarul. Brusc, am înţeles că, dacă suferinţele îndurate sunt mult prea mari, nici nu mai poţi să le scoţi din tine ca să le dai o rezonanţă universală. De aceea, paradoxal, e chiar contraindicat ca nivelul de supărare sau de suferinţă să crească. În asemenea condiţii, pur şi simplu eşti distrus şi tot ceea ce ar fi putut fi convertit într-o experienţă tragică pe care lumea întreagă s-o cunoască, rămâne ceva strict personal, prilej de necontenite văicăreli de care până şi cei mai buni prieteni, dispuşi mereu să te asculte, se satură. Nu poate fi ceva mai revoltător. Adică după ce viaţa, din cauza neglijenţei, a incapacităţii de-a mă apăra, de-a mă feri şi deci de-a preveni suita de nenorociri, şi-a bătut joc de mine, nici măcar nu pot să scriu cum s-ar cuveni despre aceste lucruri? Altul în schimb, care trece prin viaţă ca gâsca prin apă, graţie talentului care, precum banii, nu are miros, pune pe hârtie ceea ce n-a trăit şi, culmea, mai e şi luat în braţe. Nu e drept, îţi vine să urli. Dar dacă într-adevăr nu crezi că există un răspuns pe lumea cealaltă şi joci totul pe lumea asta, atunci, logic, să-ţi ţină urletele de cald! Din păcate, tipul de scriitor amărât pe care-l am în vedere se poartă exact cum îl descriu. E ca la beţie. Deşi ai minţile înceţoşate continui să bei crezând că te vei limpezi. Te adânceşti însă şi mai mult în beznă. Crezând că duritatea unor experienţe va fi redată magistral, le faci şi mai dure, dar rezultatul este pe dos. De aceea, spun şi eu ca alţii: ce e mult strică! Alchimia expresiei este o chestiune de dozaj. Nu ai dozat bine, toată instalaţia sare în aer. În locul retortelor complicate, ai un făraş de cioburi. Cred că acesta este Eşecul cu majusculă. Ca să-l combaţi trebuie să fii credincios. Aşa cum am spus deja, doar acela care crede poate să arunce ancora nădejdii în cealaltă lume, cel care nu crede rămâne să se bată aici, cu rezultate discutabile. Îl poate salva, tot cum am spus, inteligenţa, dar nu aceea atrasă de absolut, ci aceea aplecată spre viclenie fiindcă trebuie să fii viclean sau dibaci, ca să dozezi bine. O inteligenţă fascinată de absolut, dar nesprijinită de credinţă, duce spre efecte dramatice. E o beţie continuă care sfârşeşte în autodistrugere, e o patimă în care perseverezi diabolic. Absolutul visat este magnet, nicidecum lumină, forţă hulpavă, nu influenţă benedictină. Din păcate, aşa păţesc cei mai mulţi dintre scriitorii care ridică sus miza, dar nu sunt conştienţi de faptul că terenul pe care se află e şubred. Ei mor cu ochii larg deschişi, sperând până în ultima clipă că vor primi ceva cât de mic din ce au dorit. Dar nu pricep că deja au primit şi că viaţa lor mizerabilă a fost răspunsul constant tocmai la felul în care au judecat şi au simţit.
Jurnalul aşteptării
De ce-oi scrie eu toate astea? De la sine înţeles, fac parte din categoria autorilor incriminaţi aici, deznădăjduiţi, care au pus miza sus şi văd că nu-i ţin puterile. Viaţa lor dezastruoasă este consecinţa acestui mare dezechilibru între miză şi resursele propriu zise. Necredincioşi, au sperat până-n ultima clipă că vor recupera credinţa care le-a încălzit în tinereţe sufletul. Dar asta nu se face printr-un hocus pocus. Nu pocneşti din degete şi clădeşti în inima ta cetăţile de nezdruncinat ale credinţei. Au loc, fireşte, spectaculoase convertiri, răsturnări magistrale de situaţie, metanoia inspirată chiar de Domnul, dar nu în cazul de faţă… Adică te mănâncă murdăria din jur şi speri că printr-un salt vei ajunge în Paradis? Nu eşti în stare să dai cu mătura şi speri ca furca cerului să se înfigă în trupul tău pătat? Să fim serioşi… Şi dacă, în fine, laşi baltă credinţa, cu ce te alegi? Cu iluzia cărţilor? Bolşaia Kniga este premiul uriaş pe care-l primesc confraţii ruşi. La noi nu există „marea carte”. Există doar cărţi care mor necitite de nimeni. Din această cauză, cum am spus de mii de ori, moartea unei cărţi este mult mai nefericită decât a unui om. Omul neînsufleţit, în mod bizar a devenit personalitate. Până atunci fusese un netrebnic, cu o identitate precară, un prăpădit care făcea în zadar umbră pământului. Dar mort, dacă mai vin la catafalc niscai rubedenii şi prieteni, dacă preotul se apleacă asupra lui şi sibilinic înşiră cuvintele care sunt şi linţoliu şi ambarcaţiune, el nu mai e cel dinainte, ci sine pur, dezvelit, migdala de diamant, care doar la moarte se dezghioacă. Pe când o carte colbuită, uitată într-un raft iar de acolo coborând raft după raft, cum moare? Cartea este însă a mea, scrisă de mine şi asta mă doare. Mă duc la felurite cunoştinţe şi le implor s-o citească. Oamenii îmi promit, dar nu se ţin de cuvânt şi mă duc cu vorba. Între timp, cartea îşi dă duhul furând însă şi o fărâmă din suflul meu diminuat. Aşa că mor puţin câte puţin împreună cu cărţile mele necitite. Dar în acelaşi timp creşte posibilitatea de-a mă gândi tot mai înverşunat la moartea cea mare. Nu cartea mare, ci moartea care ne face din netrebnici oameni cu şansă de-a urca în împărăţia cerurilor. Cum vom sta oare la poartă, fiecare cu bileţelul a ce a trăit, aşteptând să fim primiţi înăuntru, examinaţi, judecaţi! Dar dacă vom fi respinşi? Doamne, habar nu am ce va fi „după” şi cu toate acestea mi-e atât de teamă, mi-e groază, tremur încă de pe acum de confruntarea cu persoana care va citi minuscula carte a vieţii mele… Apele spumegă, textul se umflă, dar e de ajuns ca acelui cititor să nu-i placă forma sau mărimea unei litere pentru ca toată revărsarea aceasta să dispară instantaneu şi să mă trezesc zvârlit în tenebrele cele mai îndepărtate de starea de om, acolo unde voi vedea de toate, gândaci, şerpi, celenterate, mai puţin oameni, dacă, odată aruncat, nu am fost şi eu metamorfozat în cea mai hidoasă lighioană… Pur şi simplu nu ştiu de ce scriu aşa… Am mai scris eu despre moarte, dar cu fandoseală, cu cochetărie, păstrând siguranţa aceluia care nu se îndoieşte de faptul că până atunci, ehe, mai e cale lungă.. Acum însă am întors foaia. Nu degeaba spun zilnic că viaţa mea a luat sfârşit. Şi nu fac asta dintr-un teribilism ieftin, care nici nu mai are cum să mă prindă… Cel mai bine ar fi să renunţ la cuvinte. Mai bine aş rage, aş behăi, aş guiţa, aş fi un aparat interjecţional care vrea să se facă neapărat înţeles considerând că doar prin asemenea sunete poate ajunge mai repede la înţelegerea tovarăşilor săi şi poate fi crezut. Un behăit, deci, e mult mai convingător decât o sută de cuvinte… De ce? E simplu de explicat. Vorbind, scriind, omul minte. O fi vrut să fie sincer, dar dracul îşi vâră coada şi-l deturnează. Amintirile sale, în loc să fie redate întocmai, ajung să se amestece într-atât încât nici măcar autorul nu şi le mai recunoaşte. Întrebat cine este, dă din colţ în colţ. Nu ştie ce răspuns să dea şi, ca să iasă din încurcătură, inventează. Pe măsură ce produce minciuni îmbătrâneşte. Viaţa din el scade centimetru cu centimetru, precum serul dintr-o fiolă, extras de acul seringii. E îngrozit de neadevărul care a pus stăpânire pe pagină, dar tot dracul îşi vâră coada: De ce, stimabile, ţii musai la adevăr, nu e mai bine să minţi estetic? Nu asta vor cititorii de la tine? Crezi că cineva pe lumea asta are nevoie de adevărul insuportabil al persoanei tale? Să fim serioşi! O asemenea lecţie te zguduie rău, dar numai aşa te ambiţionezi să duci mărturisirea până la capăt. Găseşte cuvintele cele mai banale, doar ele, aşa cum sunt, pot reda spasmul intim al celui care eşti! Alţi autori scotocesc prin dicţionare după termeni originali, nemaifolosiţi… Au pe masa de lucru stive, dicţionar de anatomie, de geologie, de biochimie, de neurologie. Cu degete versate forfotesc acolo şi scot din maldărul de termeni giuvaerul care în cartea lor va luci năpraznic. Dar unde ţi-e sufletul, iubite confrate? îmi vine să-l urechesc pe autorul de o asemenea factură. Unde l-ai lăsat? N-are gură să te cheme? Să strige la tine? Copilul meu, de ce m-ai trădat? Chiar ai uitat tot ce am făcut eu în tinereţe pentru tine? Păi dacă nu eram eu, tu ce mai erai? Fiindcă eu am plâns când te-a părăsit prima iubită, tu ai ajuns poet. Dacă eu nu plângeam, ajungeai un inginer de doi bani şi săpai fundaţii la blocuri. Iar acum mă ignori? Ai învăţat meşteşugul scrisului şi nu mai ai nevoie de mine? Nu mai ai nevoie de scâncetele mele, de lacrimile mele, de urletele mele? Ai ajuns civilizat? Nu-ţi mai pasă de Dostoievski şi te închini în faţa lui Turgheniev europeanul? Doamne, iartă-mă! Cu ce drept execut un asemenea rechizitoriu? Cu ce drept scutur un imaginar confrate care pe unde s-o plimba chiar că nu-mi acordă nici o atenţie şi oi fi pentru el doar o informaţie care vine din ţara celor mai triste înşelătorii? Nu am nici un drept. Cred însă că fac parte dintre puţinii care au crezut fanatic în importanţa unei cărţi şi în egală măsură şi-au pierdut cunoştinţa dându-şi seama de inutilitatea ei. Pendularea aceasta între contrarii mi-a fost fatală. Iar răspunsul care a fost? Precum un neghiob, am tot aşteptat – nu degeaba am scris „Jurnalul aşteptării” – şi ce am primit? Ironia amară e aceea că am primit. În prima clipă nu mi-a venit să cred. Dar când viaţa se întoarce cu 180 de grade, trebuie să fii prost sadea ca să te faci că nu vezi nimic. Cum am spus, raiul nu vine dacă pocneşti din degete. Nici sfinţii părinţi, în ciuda fenomenalelor lor nevoinţe, nu au ajuns în rai. Atunci cum să mi se dea mie ceea ce altora care au suferit de un milion de ori mai mult, nu li s-a dat? Cine-oi fi eu? Dar am primit pumni în bot să mă satur. Cum se cheamă aceştia? O consoartă schizofrenică, un copil monitorizat de vigilenţii din DPC, cel mai bun prieten mi-a întors spatele considerând pesemne că sunt descalificat ca fiinţă umană şi atunci nu mai are rost să stea de vorbă cu mine, asta am primit, e puţin? Voiam mai mult? Nu-i da omului cât poate duce, sună o înţelepciune străveche. Da, am primit. Ce aşteptam la urma urmei? Bine că nu m-a lovit damblaua şi încă mă ţin pe picioare, bine că sunt sănătos, deşi, dacă mi-aş face analizele, m-aş găsi ciuruit de boli… Dar ce e boala? E o fotografie a adâncului din tine care încă refuză să urce la suprafaţă… Păi să nu urce… Destul explorez „cancerul sufletului”, destul mă holbez în muşuroiul de cuvinte, destul mai am răbdare să mă dau jos dimineaţa din pat şi cu ultimele puteri să trag pe mine o pereche de nădragi murdari ca să mă duc la o cafenea apropiată unde beau „a cup of coffee and a touch of brandy”, destul… Normal ar fi să nu mai fac nimic şi nimicul acesta să-l majusculez…
Ghetsimani
Am oroare de toţi roboţii care în fiecare zi se duc la muncă. Dacă încerci să intri în vorbă, să-i faci să iasă din carcasa în care s-au îmbrăcat, să obţii de la ei măcar un zâmbet, te privesc ca pe un huligan, ca pe un derbedeu, ca pe o jivină periculoasă… Ăştia mai sunt oare oameni? Dar ce mai e omul? Mi-e ruşine de faptul că aceste creaturi ar putea să afle că sunt scriitor. Cum adică? Ce e aia? Ei nu ştiu mai mult de Sadoveanu, Preda, eventual ajung la Eugen Barbu şi Adrian Păunescu. Pe odraslele lor le aşteaptă o soartă şi mai sumbră. Nu vor şti chiar nimic. Vecinul meu de palier, o faţă de hultan incredibilă, dacă ar fi pus în faţa unei cărţi, ar necheza precum un armăsar sălbatic, ar da din copite, cu alte cuvinte nu ar înţelege de ce există pe lume oameni care, neavând altceva mai bun de făcut, stau şi scriu… Şi când şi-ar da seama, după câteva minute bune, că eu sunt scriitorul, ar urla ca o gorilă… Nu, nu se poate… Refuzul lui e însă dovada că eu trebuie să exist. Odată am mers împreună în lift şi într-un mod pervers i-am căutat privirea. Ciudat, evita o asemenea întâlnire. Ochii mei de miel aveau însă nevoie de cruzimea lui. Îl simt ca pe un torţionar exemplar. Dacă am trăi în alte vremuri şi aş fi arestat pentru vederile mele, pe el l-aş solicita drept anchetator. Ar putea fi cel mai profesionist călău. Bătut de el, aş trăi o voluptate fără pereche. Nu aceea a durerii, ci a unei confidenţe şocante: Dragul meu, secolul XX a fost de un milion de ori mai bun decât veacul acesta. Dar ştii de ce? Fiindcă le-a dat oamenilor o şansă: demnitatea martirică. Acum suntem toţi fie stafii, fie roboţi. Tu mă baţi, dar nici bătaia asta nu mă impresionează. Nu mai ştii să baţi ca părinţii sau ca bunicii tăi. Ce să-ţi fac? Îmi pare rău că-ţi întrebuinţezi muşchii de pomană, ha, ha… Şi el m-ar pocni mai tare. Să curgă valuri de sânge, zadarnic… eu tot la fel i-aş vorbi, iar el ar înnebuni de furie. Cine te crezi, idiotule? Ejov, Heydrich, Nikolski? Nu eşti nimic… Şi nici eu nu sunt Maniu sau Sandu Tudor. Căpăţâna mea trântită de ciment nu va avea rezonanţa simfonică a acelora care au fost târâţi într-un sac pentru a fi aruncaţi în groapa comună. Aşa că eliberează-mă! Du-te acasă şi, dacă mâine ne vom întâlni din nou în lift, fii sigur că te voi saluta cu acelaşi respect… Şi chiar dacă pe limbă îmi va sta să te insult, fii convins că nu voi face asta. Eşti dobitoc, dar rămâne între noi. Şefii tăi nu vor şti. Oricum, îmi place enorm partenera ta. Nu se compară cu a mea. A mea e bolnavă, a ta plesneşte de sănătate şi când o altoieşti tu cu p… e şi mai frumoasă. Culmea e că odată te-am văzut la biserică… Nu mi-aş fi închipuit aşa ceva. Te-ai închinat, ai aprins o lumânare şi, asta chiar că m-a făcut să înlemnesc, te-ai dus la uşa din dreapta a altarului sau din stânga cum o vedem noi, ca să dai, tot culmea, un acatist… Să mai zică cineva că biserica nu colaborează cu toate clasele sociale… Linişte şi pace, preoţii moţăie în rând cu somnolenţii veacului iar sfintele taine explodează rar şi numai în inima răzvrătitului… Biserica e, totuşi, a celor puţini…
Doamne, numele tău e nenume, ştiu asta. Cartea mea nu e carte, ci doar un bileţel cu care mă prezint în faţa porţilor cereşti. Şi sigur n-o să intru. Înfruntând o asemenea certitudine mă fac moale şi, fără să vreau, mă întreb de ce am mai trăit. Şi când mai spun că viaţa mea a luat sfârşit, mă simt ca soldaţii din Wehrmacht, la doi paşi de Moscova, dar şi la minus treizeci de grade. În clipe din acestea mă întorc spre bibliotecă şi cu ochii aproape plânşi mă uit la cărţi. Care dintre autori a scris cu gândul la lumea de dincolo? Care dintre aceştia s-a gândit serios la salvare? Cine a avut viziunea eului său perisabil, dar care, odată înfrânt, eliberează sinele nepieritor? Cei mai mulţi au fost preocupaţi de expresivitate, s-au gândit la premii, au intrat în rivalităţi nocive, au făcut tot ce au putut ca să nu-i uite lumea, fără să le dea prin cap că lumea oricum te uită, dar acela care nu te uită n-are nume şi lui i te adresezi numai prin rugăciuni. Dar ce e rugăciunea pe lângă un „mare” poem? Şi atunci cum să dai vrabia din mână pentru cioara de pe gard? Aş răspunde: în primul rând cioara nu e cioară, şi poate fi în cer, nu neapărat pe gard, în al doilea rând vrabia, dacă o strângi puţin în pumn, îşi dă duhul. Poemul nemaipomenit are aceeaşi soartă. Du-te cu el la toate uşile, mergi din bloc în bloc şi imploră-i pe locatari să ţi-l citească! Hai să zicem că doi-trei ar fi de acord şi cu ochii cârpiţi, cu totul şi cu totul dezobişnuiţi de exerciţiul lecturii, ar desluşi literele de acolo… Dacă sunt bine crescuţi, te-ar bate pe spinare şi te-ar încuraja să scrii mai departe, dacă-s neamuri proaste, îţi vor trânti uşa în nas… Insatisfacţia ta va creşte. Şi presupunând că toţi, da, TOŢI te vor admira, tot nemulţumit vei fi… Nu-ţi va fi nimic de ajuns. Un scriitor care e numai scriitor nu va fi sătul niciodată. Asta-i legea! Un scriitor, pentru a gusta şi el olecuţă din licoarea mulţumirii, va trebui să nu se mai raporteze la munca sa. Poemul e pe masă, dar parcă nu e, poemul e o minciună frumoasă, dar unde-i adevărul? Da, adevărul… De ce nu înţelegem că suntem însetaţi de adevăr şi că fără adevăr ne topim din picioare? Eu sunt din ce în ce mai obosit şi mă uit tot mai des pe geam. Nu văd nimic, dar intenţia aceasta a privirii către ceva inexprimabil mă face să trăiesc. Altfel mi-aş pierde minţile. Ştiu ce înseamnă să nu mai fii întreg la minte. Am văzut în casă la mine un spectacol sinistru. Am văzut un om care expanda în nebunie şi în răutate. Ce putea fi culpă de ordin moral şi ce era rezultat al bolii nu puteam discerne. De fapt, formau un tot, cum tot şi suntem, un amestec inseparabil, în care mâinile aceluia care se încumetă să separe se împotmolesc şi ies de acolo ca nişte cleşti oribili. Şi atunci mai am tupeu să declar că nu am primit nimic? Dacă nu am fost în stare să-l las pe Hristos să locuiască în mine, – adică el mi-a bătut la uşă iar eu nu i-am răspuns – , atunci nu e normal să dea buzna peste mine tot ceea ce de la un punct încolo mi-a schimbat viaţa? Da, sunt sigur de faptul că Domnul a venit la uşa mea şi a sunat. Odată ce degetul lui a apăsat butonul soneriei tot ce sunt a fost investit cu o răspundere cumplită. Eu nu am mai putut fi cel de până atunci iar prin neglijenţa comisă am atras asupra mea acel „choc en retour” de care vorbesc guenoniştii pe care, tot nepermis, i-am luat în derâdere. Şocul a fost exemplar. De aici pleacă tot. Chiar şi faptul că m-am îngrăşat, că detest cum arăt şi din această cauză refuz să mă mai uit în oglindă. Timp de două decenii, de la 40 la 60 de ani, am avut aceleaşi măsuri pentru ca deodată să mă pomenesc cu un dulap întreg de haine care nu-mi mai vin. Odată cu îngrăşarea subită a venit şi îmbătrânirea. În doi ani am îmbătrânit cât alţii în zece. Până acum nu m-am simţit nici pentru o clipă bătrân. De fapt, acesta şi este misterul vieţii. Oamenii care se cred nemuritori nu sunt deloc neghiobi, ci au sentimentul vieţii deschise. Când viaţa s-a închis, cazi în cealaltă extremă iar locul nemuririi este luat de o… murire galopantă. Atunci ce pot face pentru a simţi că am mereu viaţa deschisă, chiar şi cu o clipă înaintea morţii? Cei care simt aşa sunt credincioşi. Numai cel cu adevărat credincios se bucură de fiecare dimineaţă şi face o sărbătoare din răsăritul soarelui. Pentru el viaţa începe din nou şi în fond acesta-i secretul vieţii deschise, să te simţi mereu la început… Roboţii de fiecare zi nu-şi pun nici o problemă, nici pe a deschiderii, nici pe a închiderii. Funcţionează angrenaţi în mecanismele lor, înnodaţi în circuite şi robi ai raportului dintre cerere şi ofertă. Dar mai sunt şi aceia care ştiu ce e închiderea iar aceştia sunt credincioşii rataţi. Li s-a arătat o picătură de lumină, au pierdut-o şi au rămas cu privirea însetată. Încă de aici ei cunosc iadul. În simetrie inversă faţă de fericiţii care pregustă raiul, ei capătă experienţa „pe dos”. Doar că trebuie ţinut cont de un aspect. Să nu facem greşeala de-a crede că iadul este ceva sută la sută opac. S-o spune că în acest loc trebuie să abandonezi orice speranţă, dar ADEVĂRATUL iad e tocmai acela de unde speranţa nu a dispărut cu totul şi când simţi că nu mai ai aer, îţi aminteşti tocmai de picătura de lumină pe care odată ca niciodată ai cunoscut-o şi care ţi-a lăsat o amintire ucigător de frumoasă. De aceea e iadul chinuitor fiindcă din când în când mai lasă să pătrundă prin obloanele sale o fâşie îngustă a celeilalte lumi. Eu mi-aş pierde minţile, poate dacă le-aş pierde m-aş chinui mai puţin, dacă tot din când în când nu aş simţi această adiere care vine din altă parte. Nostalgia mea neputincioasă se poate îmbiba de mirul ceresc al melancoliei. Mă înveleşte în pânzeturile ei, dar în egală măsură face din aceste acoperăminte şi aripi ale căror vibraţii mă deşteaptă din somnul letargic. Astfel, din nostalgic devin melancolic iar lacrimile se zvântă lăsându-mă trist, dar cu nădejde. Cred că doar aşa poate fi învins iadul. Te agăţi de raza de lumină din suflet şi tragi de ea cât poţi ca s-o plantezi în creier. Are loc astfel o însămânţare providenţială. Planta care creşte poate sparge obloanele. Este răzvrătirea prin care abolim diferenţele de nivel. Oh, Doamne, teorie, asta e, asta fac… Dar, nu-i aşa?, are şi teoria meritele ei. Teoretizaţi, teoretizaţi, până la urmă tot se va concretiza ceva! Plăntuţa va încolţi în creier, picătura de apă se va face lumină… Continui să sper. Au fost oameni încarceraţi, epuizaţi fizic, în ultimul hal de slăbiciune, cu toate acestea au supravieţuit. Alţii, pe front, după ani de zile au ajuns acasă. Nu voi ajunge oare şi eu acasă? Să ia sfârşit acest capitol mizerabil al vieţii, să întorc pagina, să dau colţul străzii şi să simt că am luat-o de la început, cu toate puterile neştirbite… Dar pe de altă parte ştiu că viaţa mea s-a închis. Dacă dau pagina nu voi avea ce vedea, dacă dau colţul, îl dau respectând sensul expresiei. Nici o alee scăldată în lumină nu mă va aştepta, ci bezna care mă va face să uit tot ce a rămas în urmă. Să aud că cineva mă întreabă cine sunt şi tot ar fi ceva… Dar eu nu voi şti nici dacă mai SUNT. Am ajuns în rai, în iad? Dar, cum am spus, acestea-s cuvintele din timpul vieţii, care au avut sens atât cât a durat viaţa. Dacă viaţă nu mai e, tot vocabularul este dat peste cap. Aş folosi un limbaj care n-are nici un înţeles deoarece folosirea îl presupune tot pe utilizatorul dinainte care, dacă nu mai e cum era, atunci cine ce să folosească? Cu toate acestea, tânjesc după un asemenea univers indescriptibil. Repet: nu se poate să nu mai fie chiar nimic din tot ce a fost. Metafizica mea primitivă de care probabil că râde lumea, şi aceia învăţaţi, şi aceia fără carte, are forţă pentru a mă ţine pe picioare şi a muri cu sufletul plin de speranţă. Dar mi-e frică. Şi iarăşi mă întorc la Ghetsimani, la grădina simbolică în care fiecare dintre noi s-a aflat în momente cruciale ale vieţii. Duhul se roagă, sufletul e trist, iar trupul are limitele sale. Trinitatea nu poate fi înşelată. Dacă duhul se roagă nu înseamnă că trupul va aparţine unui superman. Dar rugăciunea dă sens sângelui care curge. Aici poate fi găsită explicaţia unor rezistenţe incredibile. Oamenii s-au rugat, ceea ce nu le-a asigurat un plus de calorii, dar viaţa lor, atât cât mai era, a căpătat orientare. Prin aceasta au putut să combată sentimentul de lehamite care e de o mie de ori mai rău decât demonul foamei. Da, mor de foame, dar am credinţă, aşa că nu mor. Aşa aş vrea să vorbesc şi eu acum. Nu mi-e foame, dar mi-e lehamite şi atunci ce face credinţa mea? Face sau nu face? Foamea, lehamitea, moartea… Sfidezi foamea, învingi lehamitea, dar fii sincer, nu ţi-e frică de moarte? Mi-e, cum să nu-mi fie? Ce fel de om aş fi dacă nu mi-ar fi? De aici izvorăsc cele mai mari răspunderi. Răspunderea de-a fi om se defineşte numai şi numai prin evaluarea fricii pe care o simţim faţă de moarte. Şi atunci cartea, sărăcuţa, ce mai zice? Cartea premiată, lăudată, cartea răsfăţată… Nu cad de pe ea toate podoabele şi nu rămâne în fundul gol, arătând un nud descărnat de care fug şi cei mai îngăduitori critici? Dar starea ei jalnică exprimă o demnitate, cum am spus, martirică. I-au fost smulse toate hainele luxoase şi a rămas doar puţinul esenţial aşa cum vântul, dacă scutură frunzişul copacilor, îi lasă pe aceştia goi, dar nepieritori. Autorii baroci, luxurianţi, spre deosebire de cei austeri, trec cu greu şocul. Când se văd dezbrăcaţi nu ştiu ce să mai facă pentru a-şi acoperi părţile intime. Mi-e milă de ei. Eu sunt gol de când mă ştiu, aşa că nu e nici o problemă dacă lumea se holbează la mine şi se amuză. Ei însă, îmbrăcaţi în cele mai scumpe vestminte, nu pot face faţă neprevăzutei situaţii. Şi poate din cauza aceasta, odată ce vântul a bătut prea tare, nu doar frunzele au fost scuturate, dar şi oasele încep să pârâie. Se prăbuşeşte atunci ditamai monumentul peste care vin ploile reci ale toamnei, lapoviţa, ninsoarea. Unde mai este cartea? Unde mai este omul după ce a căzut ţărâna peste el? De aceea, nu doresc să fiu falnic, ci bicisnic, şi doar mort cei veniţi la căpătâi vor citi pe faţa mea o enigmă de nepătruns. Va mai veni o ploaie, şi încă una, ace de gheaţă vor biciui faţa mea indescifrabilă. Dedesubt e o lumină caldă, stele albe se odihnesc pe marea care separă lumile şi din adânc, de neoprit, urcă singurul cititor, mama…