Dacă nu era un truditor într-ale graficii şi, fapt biografic complet irelevant, fiul unei autoare de versuri (trecem peste adâncimile „fiorurilor” ei poetice, atât de specifice vremii… acea vreme care doar pe puţini dintre creatori i-a iertat să nu-i agaţe la cingătoarea ei, ca pe nişte trofee de conştiinţe!), Tudor Banuş ar fi fost, cu siguranţă, ceasornicar elveţian. Sau poate, dar pare mai depărtat modelul, falsificator de schiţe leonardeşti. Însă minuţia desenului său aproape rătăcită, îndrăznim să spunem (căci stadiul bizarului e demult depăşit, ne îndreptăm deja către nepământean!), pare o treabă artistică de o precizie legată mai mult de meseria asta atât de tainică a orologeriei, decât de aceea de măsluitor de capodopere, oricât de mult har ar dovedi. În plus, totul ţine de o anume transsubstanţializare a realităţii (cu semnătură unică: Tudor Banuş), care duce la o transcendere a realului într-un alt cronotopos. Unul pe care viziunile lui personale, năbădăios de particulare îl fac perfect posibil. Fragilitatea migălelii, barocul sufocant, scrupulozitatea liniilor subţiri ce compun un fel de Paradis, realizat exclusiv prin unirea, suprapunerea sau înnodarea firelor pânzei de păianjen (dacă ne este îngăduit termenul, un univers arahnidiziac!), dezvoltă jocuri semantice nebănuite înspre direcţiile clar definite ale fantasticului. În asta constă poate originalitatea lui obsedant de verosimilă, în care absentează grila (orice mecanism de ceas are un spaţiu fix şi precis determinat), deoarece imaginarul şi fantasmagoricul sunt practic ilimitate.
Recenta expoziţie de la Muzeul de Artă din Ploieşti, intitulată (cum era şi firesc, oare de ce nu ne miră?!) Delir controlat, adună în cele o sută de lucrări şi mai bine – alături de cărţi, albume, fotocopii după publicaţii etc. – „o gamă largă” (scuzaţi frazemul ca bătătură comercială pe creier!) de viziuni. De la compoziţii complexe şi cu nu puţine ingerinţe într-un epic debordant, la portrete de un barochism misterios şi provocator, deliberat greu lizibile sau apostazii aventuroase de un fantasmatic elucubrant (unele aşezate într-un raport precis de contiguitate cu anumite texte literare, cu autori cum ar fi Mircea Cărtărescu – Enciclopedia Zmeilor sau Şerban Foarţă – Tandem ori Abecedaur) – toate sunt produsul unei frunţi de artist înfierbântate superb.
Tratamentul în filigran al tuturor nălucirilor aproape delirante ale acestui neobosit scormonitor de adâncuri genuine este de departe cel mai apăsat mod prin care se evidenţiază originalitatea desenului său. Nimic nu este lăsat la întâmplare, totul este ca un delir controlat (chiar aşa s-a intitulat şi expoziţia: Delir controlat, ceea ce spune multe despre autocenzura(!) pe care şi-o aplică autorul). Tudor Banuş este un artist colosal şi universal, recunoscut în marile galerii ale Occidentului, iar opera sa are o întindere inimaginabilă. Fantezia lui e ca un organ ce secretă încontinuu materialul fabulos, supranaturalul şi (dacă ni se permite această încatenare tautologică!) am spune: fantasmagoricul ascuns în epatantul abracadabrant!! (NOTĂ: Am riscat o asemenea construcţie, tocmai pentru a sublinia capacitatea uluitoare a lui Tudor Banuş de a produce himericul gâlgâitor. Ca un şuvoi de plăsmuiri imposibil de oprit).