Birocratizarea vieții intelectuale

„Dacă li se cere intelectualilor să producă mult,
o vor face, firește, dar lumea ideilor
nu va avea nimic de câștigat de aici.”

Viețile noastre, de câteva decenii bune, se birocratizează și se standardizează constant. Existențele și biografiile pare că ne sunt reduse, din ce în ce mai mult, în așa fel, încât să poată încăpea între copertele unui dosar. Performanțele ni se cuantifică matematic, suntem evaluați periodic după criterii fixe, dacă nu chiar și fixiste, și existăm, în relația cu angajatorul sau cu statul, numai în măsura în care completăm hârtii și ni se atribuie punctaje. Cunosc destui umaniști care au ajuns să-și regleze viața intelectuală în funcție de stimulii mecanici ai sistemului birocratic.

Ca profesor în mediul universitar, ai, n-ai ceva de spus în domeniul tău, trebuie să scrii și să publici. Anual, un număr considerabil de copaci dispare pentru că, pur și simplu, competența se măsoară cantitativ. Sigur că sunt destui nemulțumiți, însă, pe măsură ce trece timpul, devine din ce în ce mai clar că nu se va schimba nimic în viitorul previzibil. În primul rând, face deja parte din structura mentală a omului contemporan ideea că trebuie cu toții să fim eficienți contabilicește. A spera că marile sisteme birocratice vor înțelege rațiunea de a exista a unor concepte precum contemplarea, acumularea sau internalizarea înseamnă a nu înțelege care sunt imperativele mileniului trei.

Apoi, e și mai comod așa. Dacă sistemul (nomen odiosum) cere profesorilor să scrie și să publice cu o anumită frecvență stabilită de legile irefutabile ale eficienței, atunci, fie! Reviste există, încă atât de multe, încât, dincolo de un anume nivel de mediocritate, orice se poate publica. Cât despre citări, nimic mai simplu; ne cităm între noi, pe bază de reciprocitate. A trecut demult vremea în care, pentru a cita, era imperios necesară o lectură integrală a textului citat. Nici aceia pentru care scrierea unui text reclamă un efort urieșesc nu au motive să dispere. De când cu inter și transdisciplinaritatea, se pot publica texte de câteva pagini cu doi, trei sau chiar mai mulți autori. Aceia mai leneși, mai ales dacă au poziții academice ce le permit să se recomande cu prof.univ.dr.hab., își pot pune semnătura aducătoare de prestigiu în josul unor texte scrise de grafomani aflați abia pe primele trepte ale ierarhiei academice. Toată lumea câștigă. Însă, mai presus de toate, sistemul e mulțumit. Câtă competență agregă evaluările de final de an universitar! Parcurgând lista de titluri și reviste prestigioase în care publică intelectualii noștri umaniști, mai că ai senzația că după colț se ascunde vreun Chomsky, vreun Derrida, vreun Eco, vreun Žižek, unii veniți cu mare greutate din lumea de dincolo, verzi de invidie pe ceea ce poate științific produce elita universitară românească, nerăbdători să asiste la nașterea unui gânditor care să influențeze decisiv istoria ideilor europene.

În paranteză fie spus, nu trebuie să ne scape ironia magnifică a momentului. În librării, un spațiu din ce în ce mai generos e acordat literaturii motivaționale, textelor care promovează forme de retragere din zgomotul lumii; în lumea reală, însă, orice formă de retragere, de refuz al birocratizării și standardizării e privită cu un minimum de toleranță. Consumăm, deci, în tren ori în drum spre serviciu, ziceri mediocre, pretins spirituale și înalte, pentru ca, în momentul în care ajungem la destinație, să ne integrăm fără cea mai mică tresărire într-un mecanism birocratic ce ne reduce activitatea la o succesiune de ritualuri mecanice/ administrative. Ascultăm în mașină vocile marilor guru ai momentului, perorând despre cât de special e fiecare dintre noi, după care ne ocupăm fără proteste locul în mașinăria care ne etichetează, ne stabilește locul și rostul.

Într-un astfel de context, e imposibil să nu te șocheze formidabila intuiție a lui Kafka, din Procesul. Omul care încetează să mai existe ca individ, fiind redus la statutul de subiect de drept. Evidența, pentru simplul motiv că e empirică și nu se subordonează sistemelor birocratice, e ignorată complet. Să mă explic: ca și în cazul nefericitului personaj al lui Kafka, nimeni nu se întreabă cu adevărat care este adevărul și cum stau lucrurile. Suntem cu toții interesați de împlinirea ritualică a unor proceduri. Dacă, împlinind procedura, ajungem la concluzia că Josef K. e vinovat sau că universitarii noștri sunt atinși de aripa genialității științifice, atunci nicio evidență nu mai poate afecta soliditatea verdictului. Forța implacabilă a evidenței nu mai există în societăți în care până și nașterea și moartea se certifică birocratic. Fără hârtiile care să ateste că ele s-au petrecut, pare că nici născutul nu e pe deplin născut și nici mortul pe deplin mort (a se vedea cazurile în care oameni în carne și oase au trebuit să ceară în instanță recunoașterea faptului că sunt vii, după ce, tot în instanță, fuseseră declarați morți).

Ca mai toate demersurile civilizatoare, birocrația și-a început existența în slujba individului. Viața noastră cotidiană devine mai ușoară în prezența actului sau a titlului de proprietate, a documentului de identitate sau a istoricului medical. E interesant, însă, de aflat, când anume birocrația a început să fie invazivă, să anexeze zone care nu pot fi de competența ei. La fel de interesant mi se pare și că marile ideologii criminale ale secolului trecut, nazismul și comunismul, s-au folosit din plin de birocrație pentru a încerca să-și atingă scopurile. Sunt momente în istoria noastră recentă când destine umane concrete au fost frânte doar pentru că o bucată de hârtie cu număr de înregistrare conținea un verdict arbitrar.

În viața intelectuală, birocrația a început a face ravagii mai cu seamă în ultima jumătate de secol. Poate fi o coincidență faptul că ideologia dominantă a acestor ultime decenii, în Europa, e capitalismul. Odată ce stânga s-a decredibilizat masiv (și pe bună dreptate), în viața intelectuală au început a se strecura, abia vizibile, la început, criterii de evaluare capitaliste. Ele funcționează aproape ireproșabil în fabrici și uzine, însă (ghinion!) nu au nimic de a face cu activitatea intelectuală (în special cea umanistă). Ideea de a acorda puncte articolelor publicate, în funcție de prestigiul revistei care le găzduiește (prestigiu stabilit, de altfel, tot după criterii birocratice) pare, mai ales celor care sunt în afara fenomenului, un lucru de bun-simț. Iată, vor gândi ei, avem performanță cuantificată clar, fără subiectivisme și nepotism! Să facem un pas în spate și să vedem dacă lucrurile stau chiar așa. Pentru a ușura înțelegerea analizei, voi folosi tocmai uneltele capitalismului. Obligația de a scrie și a publica inevitabil creează inflație. E, statistic, improbabil ca toate textele pe care le produci pentru că trebuie raportate la final de an, să aibă calitate. Mai mult, ca rezultat al inflației, bunurile își pierd din valoare. A căuta prin miile de pagini scrise pentru că trebuiau scrise pe acelea care au, într-adevăr, ceva de transmis, devine un demers cu destul de puține șanse de reușită. Sistemul, deci, nu numai că nu e sustenabil, ci încurajează grafomania și frauda.

La nivel preuniversitar, lucrurile par a sta și mai rău. Fișele de evaluare și autoevaluare, examenele și lucrările de grad nu mai sunt demult o bornă valorică. Plagiatul, practică absolut detestabilă, nu e imputabil în exclusivitate plagiatorilor, oricât de revoltătoare ar putea părea afirmația. Presiunea nerezonabilă a unui sistem birocratic care cere producție de texte cu seninătatea cu care ar solicita producție de șuruburi îi pune pe cei care trebuie să se conformeze în situația ingrată de a găsi alternative. Etic nu este, dar, ce să vezi, birocrației puțin îi pasă de componenta etică. Atâta vreme cât succesiunea de proceduri e îndeplinită riguros, altceva nu mai contează. În mediul universitar funcționează cu destul succes programele anti-plagiat, dar nu s-a inventat încă un soft care să ne sesizeze enormitățile și platitudinile care se scriu și se publică.

În postcultura de care vorbește George Steiner, într-un eseu din 1971, sunt analizate lucid atavismele modelului iluminist, cel care a stat până recent la baza sistemului de educație, în special de factură umanistă. Un asemenea model, în a cărui arhitectură au apărut inerente și ireparabile fisuri, e înlocuit astăzi de altul, bazat pe ideea pragmatică a cuantificării numerice a performanței. Viața intelectuală, însă, se desfășoară după alte principii. Principii pe care sistemul iluminist le admitea și le integra în paradigma lui. Primul dintre ele, cel mai grav lovit astăzi, mi se pare a fi principiul latenței. În literatură, filozofie ori artă, în general, producția prolifică nu e semn al eficienței, ci dimpotrivă. Cine este prolific în aceste domenii, în condițiile lumii de azi, nu poate ocoli superficialitatea. Există, firește, excepții. Ele nu sunt, însă, decât atât: excepții. La fel se întâmplă și în mediul academic. Dacă ne mutăm privirea dinspre hârtii înspre ceea ce ne spune evidența, va trebui să admitem că e realmente imposibil ca legile fizicii să permită existența printre noi a unor oameni care sunt, în același timp, politicieni, profesori universitari, conducători de doctorate, directori de proiecte, autori de monografii, cărți și articole, decani sau rectori, președinți de comisii, miniștri etc. Inevitabil, unele dintre îndatoririle acestor super-eroi (în cazuri mai nefericite, chiar toate) sunt îndeplinite strict formal.

E foarte greu de înțeles că tocmai prin absența din lume, prin tăcere, prin lipsă, un artist, un filosof, un literat, un profesor pot fi eficienți. Când vine vorba de intelect, legea după care se conduce producția manufacturială este o stupiditate. Rezultatul muncii intelectuale e cu atât mai semnificativ cu cât se manifestă mai greoi, în timp, ca urmare a unor acumulări solide, cronofage. Simplu spus, dacă li se cere intelectualilor să producă mult, o vor face, firește, dar lumea ideilor nu va avea nimic de câștigat de aici. Dincolo de teancurile de maculatură punctate de sistem, pe baza cărora se clădește un așa-zis prestigiu academic ori didactic, se va afla din ce în ce mai puțin.