Iată-mă aici, la 17 ani, într-o fotografie din iulie 1972, pe plaja de la Eforie Nord. Venisem, ca de obicei, în vacanța de vară, cu părinții la mare. În fiecare an stăteam la aceeași gazdă din Eforie Nord. Spre deosebire de zilele de școală, când ai mei erau destul de stricți în ce mă privea, aici aveam, surprinzător, libertate deplină. După sesiunea de plajă de dimineață și după masa de prânz, plecam de unul singur să colind până seara târziu. Așa am fost în „pelerinaj” la Eforie Sud, la Constanța, ba chiar și la Mamaia. La vârsta aceea, când se întâmpla să nu mai fiu coordonat de părinți, totul devenea dintr-odată mult mai interesant. Ce mai, îmi plăcea la nebunie în vacanță la mare!
Dar… în fotografia de pe plaja de la Eforie Nord nu sunt singur! Domnișoara din imagine care este lângă mine se numește Olga Rogalska și are 16 ani. Și ea este în vacanța de vară. Și ea a sosit la mare împreună cu părinții, dar tocmai din Polonia. Nu știu cum se face, dar a venit la mine să mă întrebe cât este ceasul. Iar eu, ca un băiat educat, i-am răspuns prompt. E adevărat, ne înțelegeam puțin cam greu pentru că ea știa engleză și rusă, iar eu, franceză și germană. Dar, la anii noștri, era prea puțin important.
Olga este o fată zâmbitoare și plină de viață. Ne plimbăm pe plajă, înotăm în mare și în tot timpul acesta e de o veselie debordantă. Până să o întâlnesc, programul meu de stat la soare era „științific” calculat: un sfert de oră cu fața în sus, alt sfert cu fața în jos, un sfert de oră pe partea stângă și alt sfert pe partea dreaptă. Ai mei așa fac și mi-au explicat și de ce. Dar de când cu Olga, acest program care mă ferea de arsurile solare a fost dat peste cap. Și asta nu e totul! De dimineață, de cum soseam pe plajă, începeam să o caut pe Olga cu privirea. Dacă n-o zăream, plecam în recunoaștere. Ajunsesem eu până la Mamaia și nu mi-a fost greu, așa că a cerceta plaja din Eforie Nord, chiar și printre sute și sute de oameni, era deja o bagatelă. În plus, bănuiam zona în care avea să vină Olga cu părinții ei. Oamenii sunt în general conservatori și își păstrează locul de plajă din ziua precedentă. Imediat ce o găseam, Olga era toată numai un zâmbet. Și mai era ceva. Se uita tot timpul la mine și era atentă la orice aș fi spus. Nimeni nu-mi mai dăduse atâta atenție până atunci. Iar cu atâta atenție mă făcea să mă simt de parcă aș fi fost centrul lumii!
După ce o găseam pe Olga, rămâneam puțin cu ea cât să-i dau bun venit, apoi mă întorceam doar pentru un minut la ai mei ca să le spun unde sunt și că până la masa de prânz din jurul orei 1 nu mă vor mai vedea. Mă așteptam ca ai mei să protesteze, dar n-au făcut-o. Apoi mă întorceam la Olga și nu-i mai băgam în seamă pe ai mei, un aspect cu totul nou de când venim la mare. În fond, îmi ziceam, e dreptul meu, pentru că am și eu acum o… vârstă.
I-am cunoscut, așezați pe cearșaful întins pe plajă, și pe părinții Olgăi; mama e profesoară, iar tatăl inginer. Veniseră la Eforie Nord cu mașina, din inima Poloniei. Locuiesc la Toruń, orașul unde s-a născut Copernic, mi se spune. Când sunt împreună cu ai ei, stau mai mult de vorbă cu doamna Rogalska. Îmi pare o femeie foarte distinsă. Vorbim în germană. În sfârșit, puteam folosi limba germană pe care o învățam cu sârg încă din clasa a IX-a. Doamna Rogalska îmi spune că îi place la mare în România. Discutăm apoi despre Polonia și Copernic. Îi spun apoi doamnei câteva nume legate de cultura poloneză. Știu din revista ”Cinema” despre regizorul Andrzej Wajda, al cărui film Cenușă și diamant îl văzusem la televizor, nu îmi e străin numele scriitorului Henryk Sienkiewicz, autorul romanului Potopul, ascultasem chiar câteva piese ale lui Chopin. Doamna Rogalska este încântată. Când pronunț însă numele poetului polonez Jan Kochanowski, scriitor renascentist, modelul literar al lui Miron Costin și al mitropolitului Dosoftei, cunoscători de limbă polonă, doamna Rogalska rămâne puțin descumpănită. Mă gândesc că poate nu am pronunțat corect numele lui Jan Kochanowski, că și polona asta e o limbă imposibilă. Reiau. Nimic. Reformulez. Da, acum pare că a înțeles despre cine e vorba. Dar în sinea mea nu sunt absolut convins că știe de Jan Kochanowski. Oricum, e uimită: Jan Kochanowski pe plaja de la Eforie Nord! La asta nu s-ar fi așteptat! Doamna Rogalska mă privește dintr-odată cu alți ochi.
În fiecare dimineață o caut pe plajă pe Olga. Remarcasem că părinții ei i se adresau cu numele de alint, Ola, și așa i-am spus și eu după aceea. Stau tot timpul cu ea. Nu mă mai interesează ai mei și nici ultravioletele despre care îmi tot vorbea Tata. Nu mă interesează decât Ola. Este blondă și are pistrui. Și e atât de plină de viață! Ritmul pașnic de stat la soare pe cearșaf, alături de ai mei, „consolidat” în atâția ani de mers la mare cu ei mi se pare acum complet desuet. Un lucru e ciudat: ai mei continuă să nu protesteze în niciun fel că am început să îi ignor complet. Or fi prea ocupați cu programul lor „științific” de plajă?!
Împreună cu Ola zilele de vacanță au trecut repede. Tocmai pentru că au fost așa de frumoase. Prin Ola am descoperit în mine o nouă ființă. M-am descoperit pe mine uitându-mă în ochii ei. Numai că mâine va trebui să plece acasă, tocmai în îndepărtata Polonie. Pe plaja din Eforie Nord, în prezența părinților ei, ne luăm „la revedere” unul de la celălalt. Facem schimb de adrese, un fel de garanție că legătura aceasta atât de frumoasă va continua. Deși niciunul dintre noi nu are curajul să-l mărturisească, regretul despărțirii e evident la amândoi. Eu, cel puțin, îi spun niște banalități convenționale, deși aș vrea să-i transmit mult mai mult. Și limba asta străină în care nu poți exprima nuanțe! Cine știe, poate o voi putea reîntâlni cândva…
A reînceput școala. În ultimul meu an de liceu ne-am scris amândoi cu regularitate. Încă din prima ei scrisoare ei am observat un detaliu: Toruń se scrie cu un accent ascuțit pe ń și așa scriu și eu de-aici înainte adresa pe plicurile de răspuns. În scrisori ne punem mereu și vederi, cele mai frumoase pe care le găsim. Sunt puțin invidios pentru că vederile pe care mi le trimite Ola sunt mai frumoase decât ale mele. Dar nu am nicio vină, în România altele nu sunt de găsit. Când se apropia vacanța de vară, m-a anunțat că anul acela va pleca în vacanță împreună cu ai ei la Varna, pe litoralul bulgăresc. La întoarcerea din Bulgaria, în drum spre Polonia, urmau să se cazeze o noapte la hotelul „Muntenia” din Pitești. Știa precis ziua când avea să fie la Pitești și mi-a comunicat-o. Îmi scria că s-ar bucura dacă ne-am putea întâlni acolo.
Am terminat liceul, am dat bacalaureatul și am intrat la facultate. Eram din nou în vacanța de vară. Nu uitasem, cum aș fi putut?, ce îmi scrisese Ola despre întâlnirea noastră. În ziua respectivă am plecat de la Câmpulung și am ajuns la Pitești. La recepția hotelului mi se confirmă că o familie de polonezi, Rogalski, se cazase deja. Urc și bat la ușa camerei cu oarecare emoție. Nu îi mai văzusem de un an. Îmi deschide doamna Rogalska. În prima clipă nu mă recunoaște și nu înțelege ce e cu mine la ușă. Imediat apoi i se luminează fața. Ne dăm binețe și, fără să mai spun nimic, o cheamă imediat pe Ola. Îmbrățișări, mare bucurie. Părinții ei îmi propun să ieșim cu toții în oraș pentru o plimbare. Domnul Rogalski renunță în ultima clipă și rămâne la hotel. Cât timp ne plimbăm (eu stau, desigur, lângă Ola) doamna Rogalska constată că mi-am îmbunătățit germana față de vara trecută. Evident, am mai dat trei teze la germană de atunci, mă gândesc eu. Dar, în sinea mea, sunt mândru de asta. După un timp doamna Rogalska ne spune că se retrage la hotel. A doua zi urma o călătorie foarte lungă cu mașina.
Am rămas doar eu și Ola. Suntem atât de sfioși unul cu celălalt. Am avea atât de multe să ne spunem. Parcă suntem însă niște copii. Vorbim numai despre nimicuri. Niciunul nu intră în „miezul problemei”. Ola e la fel cum o știu de anul trecut, veselă, zâmbitoare și plină de viață. Se uită la mine cu o teribilă intensitate. Are niște ochi foarte vii, plini de lumină. Iar eu sunt atât de stângaci… și mai am atât de puțin timp la dispoziție să fiu împreună cu ea.
Nici nu știu când s-a făcut aproape miezul nopții. Ola îmi spune că a doua zi vor porni foarte de dimineață. Mă întorc cu Ola la hotel și îmi iau la revedere de la ea și de la părinți. Când îi spun că voi pleca imediat la Câmpulung, doamna Rogalska e puțin îngrijorată. „Mai sunt autobuze la ora aceasta?”, mă întreabă. „Jahwol, sind vielen!” (Da, sunt multe!), îi răspund eu cu siguranță. Exact așa i-am spus. Dar sunt convins, ba chiar știu, că nu mai este niciunul. În noaptea aceea aș fi vrut să fi rămas cu Ola. În noaptea aceea nu m-aș mai fi întors acasă la Câmpulung…
Abia am ieșit din hotelul „Muntenia” că bucuria celor câteva ore fericite împreună cu Ola s-au transformat brusc în tristețe. Am mers pe jos până la marginea Piteștiului, la Podul Viilor, să prind o ocazie. Mașinile treceau foarte, foarte rar la ora aceea. Cine să ia la miezul nopții un necunoscut care face semn cu mâna pe marginea șoselei? După multă așteptare, se găsește o dubiță care să mă ducă la Câmpulung. Șoferul îmi deschide ușa din spate și îmi găsesc un loc, înghesuit pe o banchetă, printre niște butoaie cu benzină. În cabină nu mă poate lua, pentru că nu are unde să mă așeze. Mă avertizează să nu fumez, că sărim în aer cu toții. „Nicio grijă, sunt nefumător”, îl liniștesc eu. Ușa nu se închide și o leagă pe dinafară cu sârmă. Dacă se întâmplă ceva, trebuie să bat tare cu pumnul în tabla cabinei. Oricum, sunt aici ca un prizonier, fără nicio cale de ieșire. Când ajung la Câmpulung e aproape de două noaptea. Nu mai este nimeni pe străzi. Acasă, pe hol, lumina e aprinsă. Ai mei nu s-au culcat încă. Mama îndeosebi era tare îngrijorată. Îi liniștesc că totul a fost bine și că nu aveam cum să ajung mai devreme. Povestesc în două cuvinte, urmând a da detalii a doua zi, dimineață…
Ultima mea vacanță de elev s-a terminat și a urmat armata, opt luni în „lagărul de concentrare” de la Plenița, județul Dolj. Din octombrie până în iunie. Apoi a venit o altă vacanță de vară, după care am ajuns la Facultatea de Litere din București. La noua mea adresă de pe strada Mihai Eminescu, trebuia să fiu luat în evidență de un comisariat militar din Capitală, aflat undeva pe Căderea Bastiliei. Am fost convocat printr-o carte poștală. M-am prezentat și mi s-au completat niște date pe o fișă. Ofițerul care a operat în ea îmi spune că e ocupat și să duc eu fișa la colegul lui de la nu mai știu ce birou. Dar, mare grijă! Fișa este secretă și nu am voie să mă uit în ea sub nicio formă. Iau fișa. Așadar port cu mine informații care mă privesc, dar sunt strict secrete. Măi să fie! Pe hol deschid fișa și mă uit în ea: date tehnice despre pregătirea mea militară pe care le știu pe dinafară. Dar pe o altă pagină, în partea de sus, scrie: „Observații”. Ochii mi se pironesc pe „observația” care sună așa: „Corespondează cu Olga Rogalska din Republica Populară Polonă.” Așadar, cineva de la Securitate a avut de lucru!
Corespondența cu Ola a continuat cu regularitate în primul meu an de studenție la Facultatea de Litere. Avea un scris frumos, rotund, de fată. Ne povesteam ce facem fiecare. Ea văzuse de curând filmul ”Cabaret”, cu Liza Minelli, care i-a plăcut enorm. Mi-l recomandă și mie. În România nu a sosit însă și va trebui să mai aștept. Într-o scrisoare îmi comunică un lucru complet neașteptat. Părinții ei mă invită să vin în vacanța de vară la Toruń, în Polonia. Toruń, îmi scrie, este un oraș vechi, foarte frumos, unde ne putem plimba. Voi sta acasă la părinții ei și tatăl fetei ne poate duce cu mașina prin împrejurimi, dar și în alte orașe din Polonia. Ola mă întreabă dacă aș vrea să vin la ea în vacanță și, în caz de răspuns afirmativ, să-i confirm printr-o scrisoare.
Auzi întrebare? Părul blond al Olgăi, pistruii, zâmbetul ei, pofta ei de viață, plimbările în orașul lui Copernic… Chiar ar fi minunat! Nu-i puteam da decât un singur răspuns: Da! I-l transmit cu maximă urgență. Nu-mi mai trebuia decât pașaportul și totul avea să devină realitate. Nu mai plecasem niciodată până atunci din România. Dar ce importanță mai avea asta?
M-am interesat imediat ce trebuia făcut ca să pot pleca în Polonia. Am mers la circa de miliție de care era arondată strada Mihai Eminescu unde locuiam în gazdă, cu viză de flotant. Trebuia să completez un formular în baza căruia urma să mi se elibereze pașaportul. Formularul era teribil de complicat. Mi se cerea să scriu nu numai despre mine, dar și despre părinți. În permanență revenea obsedant întrebarea ce am făcut eu și părinții înainte de 23 august 1944. În cazul meu era simplu: nu existam pe atunci. Dar nici cu părinții nu era complicat: au trăit cum vor trăi și după aceea. După ce am completat formularul și mi s-au verificat datele cu buletinul, mi s-a dat un bon pe care era trecută o dată. Era data la care trebuia să revin pentru a afla răspunsul la cererea mea de a merge în Polonia.
Într-o zi, doamna Bela, gazda mea din strada Eminescu, vine la mine imediat ce ajung acasă de la facultate. O văd îngrijorată. Mă întreabă dacă am făcut ceva rău în ultima perioadă. „Nu. De ce?” o întreb mirat. Îmi spune că în lipsa mea a venit la ea un ofițer de Securitate. I-a cerut să-i spună tot ce știe despre mine. Apoi ofițerul a mers pe la vecini și le-a pus aceleași întrebări. La urmă a intrat în camera mea și a cercetat tot ce era scris de mine: cursuri, notițe, jurnalul, însemnări diverse. Apoi a căutat prin cărțile din camera mea. Ofițerul de Securitate s-a arătat foarte mirat și deranjat că printre ele a găsit și Biblia. Apoi a plecat fără să-i spună doamnei Bela un cuvânt și mai ales motivul pentru care făcuse această vizită atât de misterioasă. Eu însă am înțeles pe dată: avea legătură cu cererea mea de a merge într-o vizită în Polonia.
Primul an universitar s-a încheiat cu bine. Trecusem cu brio toate examenele și plecam la Câmpulung pentru mult așteptata vacanță de vară. Tata nu mai trăia de doi ani. Acasă îi rezerv Mamei o mare surpriză: plecam, de unul singur, în Polonia, ca să mă întâlnesc cu Ola, pentru că părinții săi m-au invitat să stau la ei. Îi spun și ce planuri mi-am făcut pentru această excursie. Deși e puțin mirată, Mama nu dă niciun semn de dezamăgire că băiatul ei o lasă singură în vara aceea. Oricum, până la plecarea mea mai e, astfel că voi avea timp să-i povestesc atâtea despre primul an de facultate.
Vine și data la care trebuie să iau avizul favorabil pentru pașaport. Plec de la Câmpulung și ajung la București. Răcoarea Câmpulungului a rămas departe. La București e o zi caniculară de iulie. Ajung la circa de miliție. Intru într-o mică sală de așteptare, vopsită în griul imposibil atât de cunoscut, cu scaune de jur împrejur. Dar nu mai e absolut nimeni în sala de așteptare, deși, conform orarului afișat, m-am prezentat în intervalul pentru lucrul cu publicul. Ciudat! Nu am pe cine să întreb, așa că aștept să se întâmple ceva. Timpul trece greu. După o vreme la ghișeu se deschide o ușiță din metal. E de mărimea unei palme și este plasată la înălțimea brâului meu. Mă aplec și văd două mâini. Nu se poate zări niciun chip. Stau aplecat într-o poziție caraghioasă și aștept. Un glas îmi cere buletinul de identitate. Mă execut. Cele două mâini îmi înapoiază buletinul. Mâinile verifică în registru. Se opresc. Apoi se aude un glas: „Cererea dumneavoastră a fost respinsă pe data de 2 iulie”. În secunda următoare ușița metalică se închide la loc cu un zgomot scurt. Sunt buimac. Încerc să întreb pe cineva din circa de miliție care sunt motivele refuzului. Sunt întâmpinat doar de priviri ostile. Ba un milițian din circă, auzind că e vorba de plecarea în străinătate, mă privește ca pe un posibil suspect. Și totuși, în documentele de partid și în ziarul ”Scânteia” scrie clar că Polonia este nu numai o țară socialistă ca România, dar și prietenă!
Mă întorc la Câmpulung. Îi dau Mamei explicația întoarcerii mele neașteptate și reproduc: „Cererea dumneavoastră a fost respinsă pe data de 2 iulie”. Cuvintele acelea le mai aud în minte și azi. Planurile mele de a ajunge în Polonia s-au prăbușit. Teribil de dezamăgit, îi scriu Olgăi ce s-a petrecut. Poate altădată…
După aceea, scrisorile de la Toruń au venit din ce în ce mai rar, fiind tot mai sumare. La ultima scrisoare n-am mai primit niciun răspuns, nici chiar după două luni. I-am scris Olgăi din nou, vorbindu-i despre mine ca de obicei și arătându-mi nedumerirea că nu am mai primit de la ea niciun rând. Și iar am așteptat o lungă perioadă, dar nici de data aceasta nu mi-a mai venit răspunsul ei. Atunci am înțeles, prin lipsa cuvintelor, că acolo, în Polonia, viața își urmase cursul…
Nu am ajuns niciodată să văd orașul polonez Toruń. Deși centrul său vechi, pe care cândva Olga mă invita să-l vizităm împreună, a intrat din 1997 în patrimoniul UNESCO prin valoarea sa arhitecturală, pentru mine Toruń va rămâne mereu nu locul nașterii marelui Copernic, ci orașul Olgăi Rogalska. În timpul plimbării noastre prin Pitești, în acea noapte caldă de vară, nu aveam de unde să știu că va fi ultima întâlnire și că nu o voi mai revedea vreodată pe Olga. Ceea ce n-am putut să-i mărturisesc atunci, pentru că, nu-i așa!, aveam un întreg viitor înainte, nu i-am mai mărturisit niciodată. Uneori, când ajung la Câmpulung, scot o cutie de carton plină cu scrisori de la ea, deschid la întâmplare un plic și recitesc. Cândva am însemnat, cu litere mari de tipar, pe una dintre laturile acestei cutii: „Scrisori de la Olga Rogalska ”.
*
Scriind rândurile de mai sus, mă întrebam ce va mai fi făcând astăzi Olga Rogalska. Brusc mi-a venit o idee: tehnologia m-ar putea lămuri! Intru pe Facebook și dau căutare după nume. Îmi apare o întreagă listă de persoane, dar lucru cert, niciuna dintre acele Olga Rogalska de pe Facebook nu este cea pe care o caut. Nu mă dau bătut. Intru pe Google, îi scriu numele și caut printre fotografii. Cine știe, poate că… Analizez minuțios și cu răbdare fiecare imagine în parte. Pare a fi o muncă fără speranță, dar apoi dau de o fotografie sub care stă scris: Olga Bracha (Rogalska). Bracha nu-mi spune nimic, dar paranteza aceasta merită toată atenția! În imagine sunt niște adolescente, în costum de sport, cu niște cercuri uriașe – probabil la vreo festivitate. Neștiind limba polonă, mai mult intuiesc că în legendă e vorba de elevele unei clase de liceu, iar fotografia este din anul 1973. Mă uit la câteva chipuri și, dintr-odată, mă opresc în stânga, sus, asupra figurii unei fete încadrate într-un cerc: negreșit, este Ola! Aș recunoaște-o dintr-o sută! Fotografia datează cam din aceeași perioadă în care am cunoscut-o pe plaja de la Eforie Nord. Imaginea e integrată unui site construit cu prilejul întâlnirii din 2008 a fostelor colege de clasă, promoția 1974, de la un liceu din Toruń. Totul se potrivește!
Folosindu-mă de noul nume, Olga Bracha (Rogalska), Google mă ajută să mai găsesc ceva: o altă fotografie în care apare, din semiprofil, o doamnă blondă, zâmbitoare, tunsă scurt. N-am nicio îndoială că e Ola! Regăsesc zâmbetul ei inconfundabil, al adolescentei de odinioară. Traducerea automată mă ajută să înțeleg că acum Olga Bracha (Rogalska) lucrează ca medic într-o clinică de stomatologie din Toruń.
Mă simt în postura personajului Felix, din epilogul romanului Enigma Otiliei de G. Călinescu. Cândva Felix, la 18 ani, fusese îndrăgostit de Otilia, fata lilială de aceeași vârstă cu el. Dar Otilia a plecat cu Pascalopol la Paris și s-a căsătorit cu acesta. După mulți ani Felix, ajuns profesor universitar la Facultatea de Medicină, îl reîntâlnește pe Pascalopol, care între timp s-a despărțit de Otilia. Bătrânul moșier îi arată lui Felix o fotografie cu Otilia actuală, o imagine pe care Felix refuză să o accepte, pentru că nu mai e Otilia din adolescența lui, fata nebunatică de odinioară.
La fel ca Pascalopol în roman, Google mi-a scos în față, după o viață, o fotografie cu Olga Rogalska: o frumoasă doamnă blondă, aranjată, medic stomatolog într-o clinică din Toruń. Pentru mine aceasta nu poate fi însă Olga Rogalska! Și eu, asemenea lui Felix, refuz să accept imaginea ei din prezent. Pentru mine nu poate exista decât o singură Olga: Ola, adolescenta zâmbitoare de pe nisipul fierbinte al plajei din Eforie Nord, care pentru o clipă m-a așezat în centrul universului.
(Fragment din volumul de amintiri
Dincoace de Cortina de Fier, în pregătire)