Teodor Baconschi: Averea bunei educații. Cum procedăm?

Dialog realizat de Cristian PĂTRĂŞCONIU

Cel mai recent volum al scriitorului, eseistului și diplomatului Teodor Baconschi se intitulează Averea bunei educații (editura Univers, 2019). „Cartea aceasta se adresează celor binecuvântați cu copii, arătându-le pistele clasice ale unei bune educații. Veți găsi în ea suficiente argumente și sfaturi practice pentru a redeveni optimiști, dar și realiști, adică foarte răbdători, căci buna educație nu e o marfă, ci un proces delicat de interacțiune pedagogică, pe fondul căruia noi înșine, ca părinți, suferim o necesară evoluție. Buna educație nu este nici o pradă, nici un premiu, ci un spor inteligent adus propriei umanități, într-o lume complicată și nelipsită de riscuri. Odată obținută, ea îi pregătește pe urmașii noștri pentru o viață autentică, de care se vor putea bucura pe deplin, mai ales în momentele de cumpănă, când trebuie să aleagă o schimbare de parcurs.”, spune autorul cărții – care, de altfel, a prilejuit și dialogul de mai jos.

De unde vine „averea bunei educații”? Din ce se naște ea?

Formula însăși trimite la ideea de „capital”. Și totuși, nu e modernă: vechii greci socoteau deja paideia ca pe un proces modelator continuu, care-i include și pe adulți. Educația lucrează ca un memento al păcatului originar. Nu suntem întregi, nu ne atingem menirea în forma lăsată nouă de „natură”, căci natura noastră e pervertită printr-o defecțiune ontologică. Omul se umanizează, deci devine el însuși, devenind altul. Ne întâlnim cu metafora fondatoare din „Cartea junglei”: oricât de primitoare ar fi, natura ca atare nu produce oameni deplini. Depășirea stării de natură – deci pactul civilizator – se produce abia printr-o separație netă între instinctualitatea „dată” și transfigurarea ei într-o logică a finalităților conștiente.

Altfel spus, care îi sunt „activele”?

Educația e procesul prin care circumscriem dimensiunea noastră umană. Fără ea, nu reușim delimitarea de cele trei domenii „învecinate”, care ne amenință specificitatea: lumea divinului, adică a dimensiunii supraomenești, lumea subumană a elementului „animalic” și respectiv lumea tehnologică, a inumanului rece. Ucenicia propriei umanități – operațiune a memoriei, dar și a voinței de a ne contura ca personalități singulare (și totuși capabile de cooperare) – ne oferă finalmente pârghia unui destin împăcat cu el însuși.

Fără ce anume, minimal, nu se poate constitui/construi și întreține o asemenea educație?

Aș spune că buna educație e imposibilă fără libertate, tocmai pentru că partea ei de simplă „dresură socială” e mai curând un efect secundar. Adevăratul scop al pedagogiei este cultura libertății, pe un soclu de solidaritate interumană „eroică”, adică gratuită. Firește, libertatea nu e absolută, adică necondiționată, dar nici facultativă, când e vorba despre conturarea unei personalități distincte. Ea nu e doar opusul „servituții voluntare” (deci a sclaviei ca iresponsabilitate), ci și al anarhiei, al dominației necontrolate și a ceea ce René Girard numea „dorința mimetică”.

Buna educație e în priză directă cu realitatea sau e, mai degrabă, împotriva ei?

Pentru mine, o educație (formală și informală) de bună calitate duce direct spre cea mai realistă reflectare a raportului dintre ce visăm și ce putem. Nu reușim să ne realizăm „aspirațiile” decât printr-o disciplină a renunțării (căci orice alegere implică o excludere). Omul educat e cel capabil de „virtute”, adică de noblețe, de la ipostaza ei magnanimă, până la aceea sacrificială. El știe să preia esențialul pozitiv, decantat în tradiție, și reușește să proiecteze un „viitor” în afara utopiei, deci pe temeiul unor evoluții graduale, în acord cu „decorul” și potențialitățile efective ale fiecărei epoci. Cum sugeram adineaori, asta nu înseamnă că educația e totuna cu acceptarea stării de fapt, plus optimismul laș al unui „fie ce-o fi”. Putem schimba ce-i de schimbat, de jur împrejur, numai că se cuvine să facem asta fără prejudecăți ideologice, adică în mod critic, rezonabil și răbdător.

E, poate fi cotată la bursă o asemenea avere, a bunei educații?

Dacă nu suntem ipocriți, vom admite că, în pofida schimbărilor provocate de revoluția digitală, lumea continuă să facă „parte” mai ales celor cu multă și cât mai elevată „carte”. Poate că universitatea, așa cum o știm de opt secole, va trece de la paradigma memorizării la una nouă, încă nedefinită, dar selecția rămâne acerbă (și deja globală). În fond, blazonul unui curriculum de Ivy League sau Oxbridge e cea mai căutată marfă, chiar și printre moștenitorii miliardari, uneori prostuți, care sunt tolerați la urma plutonului, contra unor cecuri cu multe zero-uri. Părinții din toată lumea (și, mai recent, din imensul rezervor uman al Chinei) sunt primii care se bat pentru ca odraslele lor să fie demne de stratosfera academică, mai curând repliată în Anglosferă. Că accesul la cunoașterea de vârf rămâne prin excelență competițional se vede și din relația dintre performanța relativă a statelor și numărul de universități pe care acestea le înscriu în Top 500. Tot mai mult, lumea e un loc unde nevoile de bază sunt deja satisfăcute (iar robotizarea și digitalizarea economiei mondiale accentuează tendința). Prin urmare, viitorul va fi bazat pe o economie a răgazului creativ. Vom omorî timpul, pentru a descoperi noi căi de a omorî și mai mult timp. E și asta un soi de transcendență profană, sau de profilaxie contra anxietății legate de mortalitatea speciei. Faptul că noi, în România post-comunistă, ne permitem comedia diplomelor fără acoperire (intim legată de industria plagiatelor și de formarea unor clanuri universitare închise) nu devalorizează averea adevăratei bune educații, trist obținute prin auto-selecția celor mai dotați, în vederea emigrării. În fond, angajatorii caută absolvenți de mari universități nu pentru ce au învățat acolo, ci pentru că diploma lor le confirmă două lucruri: că sunt foarte inteligenți și că nu le lipsește anduranța ambițioasă. Deci pot învăța la locul de muncă orice e nevoie să facă. Știu un doctor de Cambridge în literatura engleză veche, care lucrează pentru Hewlett-Packard. Putem găsi mii de exemple…

De acord, averea bunei educații nu suferă de inflație. E însă convertibilă în ce anume?

Sincer, generația post-millenials e și post-materialistă. Dar nu pentru că s-a înnobilat de la sine, ci pentru că nu mai are acces la proprietate imobiliară și nici la joburi stabile, cum se întâmpla în deceniile postbelice (deopotrivă în lumea capitalistă și în cea comunistă). Fiind tot mai greu să-ți iei o casă decentă și să te bazezi pe o carieră predictibilă, cei mai buni dintre cei buni sunt azi forțați de contextul istoric să privilegieze experiențele, mobilitatea și minimalismul. Ei se supun unei diete involuntare, care favorizează sublimarea psihologiei de consum. Tinerii educați vor să cunoască lumea, se mută ușor dintr-un oraș în altul, vor autonomie operativă și, pe cât posibil, să fie propriii patroni. Asta afectează din plin „familia tradițională” și generează stres, dar și un soi de angelism euforic. Dacă în anii 70, tinerii occidentali căutau Nepalul, în fum de marijuana, acum ei consumă mai puțin (au o conștiință ecologică dezvoltată) și caută mai curând autenticitatea, în defavoarea acumulării de „bunuri”. Ce va rezulta din această itineranță cosmopolită? E prea devreme să știm.

Ce se poate lăsa moștenire din această avere?

O avere solidă, în condiții volatile… Știi să te bucuri, înțelegi de ce, te rafinezi, cauți nișele, experimentezi cărări insolite, dar te căsătorești după 30 de ani, încerci să faci cel mult un copil (până la 40) și trăiești într-un soi de nevroză urbană fără rădăcini. Această transformare decurge din faptul că, pentru prima dată în istorie, cultura nu mai țintește stocarea informațiilor necesare supraviețuirii. La ce bun, atunci, să mai înveți? Nu mai înveți pentru a ține minte, ci pentru a produce configurații originale, din materialul pre-existent. Știți cardurile de memorie San Disk? Acelea cât un timbru… Există acum „timbre” de 1 Terra. Descoperi pe net platforme cu sute de mii de cărți în pdf, gratis. Baze de date gigantice. Biblioteci de manuscrise digitalizate. Așadar, nu mai ai cui să transmiți vreo moștenire cognitivă. Urmașii noștri au scăpat de povara trecutului, care devine un prezent continuu. E marele lor pariu: ce anume vor lăsa, la rândul lor, moștenire către generațiile următoare? Vor fi obligați să scrie, în colectiv, un uriaș manual de întrebuințare a situației ultra-complexe pe care am creat-o, înainte de a-i anticipa consecințele. Întrevăd un soi de stup universal. Albinele lucrătoare vor fi experții de nișă. Trântorii – toți cei asistați în numele unui umanism nețărmurit (îi includem aici pe artiști, care au fost mereu asistați – sau morți prematur). Nu știm cum va arăta „Regina”: guvern mondial – așa cum susține folclorul conspiraționist? Un fel de nor abstract de inteligență semi-robotizată, adică un „consiliu” de algoritmi, ascuns în fermele de Big Data? Avem în cutia noastră cu scule atât scenarii distopice, cât și idealuri vagi.

Există, credeți, un prag al ei de la care, în sus, putem spune că e suficientă, că e îndestulătoare?

Îndestulător duce gândul la cantități măsurabile, or tocmai asta vă spuneam, am ieșit de sub teroarea cantității. Totul e pe net, stocat de-a pururi (sigur, dacă nu ne cad serverele dintr-un accident nuclear, sau după vreo catastrofă naturală). Ceva rămâne neschimbat: ca și în trecut, cu cât știi mai mult(e), îți măsori mai acut ignoranța. Modelul socratic nu se poate demoda.

Cu ce/cu cine intră în comerț o asemenea avere?

Cu toate ipostazele și etajele realității la care avem acces, începând cu cea virtuală, sau augmentată. Dar mai ales cu urgența discernământului, într-o lume cibernetică policentrică, reticulară și orizontală, unde e tot mai dificil să ierarhizezi informația (adică să triezi între fake news, și news, între junk și conținutul cu adevărat relevant). În secolul 21, suntem oricum concentrici: adică avem multiple identități, cu care jonglăm și care au o geometrie variabilă. Societatea arată cam ca portofelul nostru, unde colecționăm fără voie x carduri „de fidelitate”. E o societate a accesului (pretins exclusiv). Toată lumea are acces la tot mai multe elemente ale lumii (servicii, destinații, culoare intelectuale, distracții și bonusuri): ne forțăm spre paradoxul „democratic” al unui regim de privilegii generalizate.

Dacă, așa cum spuneți, există o „bună educație”, putem argumenta și în sensul existenței unei educații de semn contrar?

Normal. Una e Bioterra, alta Columbia University… Și totuși, studiile OCDE arată că populația mondială e tot mai educată, în vreme ce idiocrația (adică domnia incompetenței) sporește (cu sau fără suportul populismului politic). Fiecare individ evoluează cultural, dar o face necoordonat, haotic, în ritmuri dezacordate. Dacă noi, în revista aceasta (cu o tradiție de critică literară) nu reciclăm reziduurile semioticii franceze din anii 80, ci discutăm, ca niște cetățeni ai lumii, dinamici mai curând antropologice, avem chiar în conversația noastră dovadă că geografia cunoașterii s-a globalizat (și că poți găsi „surprize” în orice context). Practic, prin expunerea continuă la un flux universal și nediscriminatoriu de informații, „agenda” fiecăruia e neîncetat revizuită, în timp real. Așa cum măturătorul de la Romprest se odihnește sub un tei din Dorobanți, consultându-și telefonul inteligent, noi toți – de la mare la mic pe scara socială – am devenit camere de ecou ale unui zgomot cognitiv global. E fascinant și îngrozitor… Pentru că posibilul se distribuie mai presus de legile educației, sau de planurile guvernelor. Teoretic, un autodidact consecvent poate atinge, în deplin anonimat, nivelul unui Premiu Nobel. Practic, lumea e lovită de stupoarea unei suprasarcini cognitive care o face mai tragicomică și dezorientată decât oricând.

Buna educație e continuă sau discontinuă?

E duală, continuu-discontinuă, ca un curent electric alternativ, sau precum natura corpuscular-ondulatorie a luminii. Și când ne odihnim, învățăm, căci reprocesăm, decantăm și distilăm valul de informații care ne inundă cotidianul. S-a banalizat ideea că învățăm toată viața. Ne uzăm mai repede, dar ne și regenerăm rețeaua neuronală, căci gândim mai rapid, la mai multe, mai profund, mai avizat – până la confuzie… De fapt, internetul e marele nostru Profesor mut, care ne scoate non-stop la tabla unei lucidități terifiante. Suntem tot mai adânc pierduți în acest labirint de teme interdisciplinare, zig-zaguri problematice și nivele variabile de profunzime, de la suprafața extinsă a oricărui subiect, până la descoperirea, prin analogie, a unor „câmpuri” inedite.

Și, de fapt, ce e dincolo de pojghița de clișeu a expresiei „formare continuă”? Ce e, ce ar trebui să fie?

Ar trebui să fie plăcerea și nevoia dezbaterii, dar și aptitudinea de a stimula simțul autocritic. Dezbaterea, pentru că nu mai operăm cu definiții disparate și riscăm să generăm cacofonii mentale: fiecare pricepe o bucățică, o integrează în mozaicul său personal, cu urmarea că nu ne mai suprapunem cu ușurință „desenele”. Simțul autocritic, pentru că e tot mai ușor să credem că știm cu precizie ceva, deși nu suntem competenți cu adevărat. Pe vremea educației înalte, bazate pe un canon stabil, elita lucra cu un corp limitat de citate și referințe, iar consensul (academic, politic, social) se obținea în virtutea acestei stabilități adesea instituționalizate. Azi, noțiunile sunt apropriate prin piraterie și capriciu: gândiți-vă, bunăoară, la distanța dintre ce înțelege prin adjectivul medieval un medievist de la Oxford, un critic reacționar al modernității (care a demonizat Evul Mediu din motive ideologice) și un hipster din Centrul Vechi (care confundă religiozitatea structurală a omului cu înapoierea culturală). Ei folosesc o singură expresie pentru reprezentări radical incompatibile…

Se face „pe repede înainte” sau consumă timp? E „expresso” sau face, implicit, un elogiu lentorii?

Din punctul meu de vedere, etimologia „școlii” (care vine din grecescul schole/răgaz) e perfect actuală. O școală înseamnă mai întâi o durată, apoi o rezervă de răbdare curioasă și, în fine, plăcerea de a învăța, fără legătură cu mizele pragmatice: să înveți pentru bucuria de a descifra propria persoană, societatea, istoria, universul, cauzele prime și rațiunea subiacentă a existenței. Devizele delphice – „cunoaște-te pe tine însuți!” și „nimic prea mult” – sunt de nedepășit ca sfaturi pentru o educație adevărată. Lentoarea în cunoaștere nu înseamnă lene, delăsare sau amânare, ci atenție bine distribuită, dozaj corect, tenacitate.

E la modă să vorbim astăzi despre educație? Mai ales: despre efort, despre rigoare, despre consecvență, despre discreție și muncă, despre merit, despre performanță?

Revin la chestia paradoxală a privilegiului generalizat. Normal că ai nevoie de efort, de rigoare, de consecvență (când înveți alte limbi și limbaje), normal că e frumoasă modestia, așa cum e onorabil meritul certificat de instanțe cu adevărat autoritare, sau e legitim să te lași entuziasmat de performanța veritabilă. Numai că suntem într-o societate a spectacolului, strivită de ideologia succesului și de mania auto-victimizării. Pe un asemenea fundal, e tot mai greu să faci diferența dintre the real thing și multiplele sale mistificări. Priviți o clipă delirul de toci și togi academice din România: deunăzi, cineva posta pe Facebook poza nepotului în costumație „oxoniană”: mititelul tocmai absolvise, se pare cu brio, clasa zero…

Buna educație – musai cu maestru sau se poate și fără?

Nu mai putem dibui un număr suficient de maeștri într-o lume a carnavalului iscat prin generalizarea privilegiilor. Dacă Revoluția Franceză pretindea abolirea lor, am ajuns în situația în care le distribuim fără număr, până la radicala lor irelevanță. E ca și cum am umple 1000 de stadioane de Roland Garros, cu mulțimi îmbrăcate în tricouri pe care scrie Roger Federer. Da, să-și caute un maestru doar cine-l merită cu adevărat. Maestrul „pe viu”, pe care-l venerezi și care te iubește, pe care-l frecventezi cu anii (precum sfântul Pavel pe rabinul Gamaliel) și care îl întruchipează terestru pe Tatăl ceresc e deja o figură de muzeu (sau poate că mai persistă, doar în „predania” isihastă, prin anumite mânăstiri izolate). Profesorii, oricât ar fi de riguroși și disponibili, nu mai pot realmente personaliza relația cu elevii. Părinții sunt tot mai ocupați… Așa că suntem obligați să-i reciclăm ca maeștri pe autorii majori din trecut. Să revenim la textele esențiale din patrimoniul civilizației iudeo-creștine: la Platon și Aristotel, Seneca, Augustin și giganții patristicii grecești, la Dante și Shakespeare, dar și la Montaigne și Pascal, să-i citim sau recitim pe marii romancieri, pe gânditorii moderni, pe marii poeți. Și să profităm totodată de sapiența cristalizată în „templul” altor civilizații, vechi sau contemporane. În dedalul veacului, bunul simț rămâne cel mai rezistent fir al Ariadnei…