Stagiunea s-a încheiat, premierele s-au rărit sau au dispărut cu totul, rămânând numai proiectele anunțate sau cele doar bănuite pentru la toamnă. Dar, așa cum memoria ar persista, conform afirmației ironice a lui Dalí în legătură cu celebrul tablou Ceasurile moi, cărțile rămân. Mai ales atunci când ele sunt ieșite din comunul acestui obiect cu care unii dintre noi ne-am obișnuit încă din prima copilărie (considerând că mai suntem, și acum, la a nu se știe câta). Așa cum este și cea în care am revăzut pentru o clipă tabloul mai sus pomenit al lui Dalí, un somptuos album, în același timp carte de citit, semnat/ă de faimosul regizor italo-danez Eugenio Barba și de profesorul de teatru Nicola Salvani. Cele cinci continente ale teatrului. Fapte și legende din cultura materială a actorului, este o istorie și o analiză în același timp a teatrului în lume. Pe cele cinci continente pe care se practică această artă. O meditație asupra teatrului, de la formele sale cele mai vechi până la cele mai noi.
Pornind de la ideea că nu poți vorbi despre teatru în absența imaginilor, fie și palide cum sunt fotografiile, cei doi autori au adunat un imens număr de imagini – nu mă hazardez să avansez o cifră, dar aceasta e de ordinul sutelor, dacă nu peste o mie – nu toate din lumea teatrului, dar toate contribuind la înțelegerea acestui fenomen care nu e atât de simplu cum pare la simpla vedere pentru spectatorul superficial.
Cei doi autori se prefac a fi Bouvard și Pécuchet, două celebre (cel puțin pentru unii) personaje flaubertiene, copiștii parizieni care se apucă de agricultură, eșuează pentru că nu se pricep, apoi de alte și alte meserii cunoscute după ureche, în care eșuează pe rând. Numai că romanul rămâne neterminat și nu știm decât ce proiecta Flaubert să facă din ei. Faptul că autorii unei asemenea cărți absolut magnifice (mă refer la Cele cinci continente…) își aleg aceste nume nu face decât să sublinieze ironia lor, sentimentul că oricât ai fi de cunoscător – și ei chiar sunt – tot îți scapă multe lucruri esențiale.
Dialogurile celor doi sunt intercalate între alte texte, citate din autori celebri despre teatru, printre pagini întregi cu ilustrații nu neapărat ale ideilor expuse de ei, ci semnificative pentru dezvoltarea teatrului și a culturii din jurul lui. Aflăm încă din primul lor dialog că teatrul antic era gratuit și obligatoriu pentru toți locuitorii Atenei, inclusiv pentru sclavi. E drept, spectacolele, cu rol de celebrări religioase sau de altă natură, erau reprezentate numai timp de câteva zile, după care tot anul le rămânea liber cetățenilor Atenei. Ei plăteau, ce-i drept, biletul, dar statul le returna sumele astfel cheltuite. Aviz guvernanților de azi, nu doar din România, ci mai ales din lumea liberă. Ideea de teatru profesionist, care-și desfășura spectacolele în barăci, deci în săli, și pretindea o plată pentru bilete, apare în Europa abia în secolul XVI, iar în Japonia în secolul XIV. O serie de ilustrații din Australia demonstrează că „oamenii peșterilor dansau”. Mai încolo, în epoca noastră, se ajunge la teatrul practicat în Gulagul rusesc, cu voie de la poliție, sau ilegal, în lagărele de exterminare naziste. Despre diversele cenzuri care au acționat deloc pozitiv asupra teatrului de-a lungul timpului, iarăși, aflăm pe parcursul unei lecturi fascinante, agrementate cu ilustrații, absolut uimitoare nu o dată.
Aflăm, așa, nu numai ceea ce în general se știa, că teatrul a avut o funcție religioasă, sau una politică, socială, ci și că cel japonez, mai vechi decât cel european, a evoluat din niște inițiale spectacole de dans. Așa că atunci când auzim și vedem azi spectacolele de teatru-dans nu trebuie să ne mirăm, nu e decât o întoarcere spre origini, cale care este aleasă în multe domenii sociale de altfel, azi.
Cititorul care se va aventura la lectura acestui volum in cuarto va afla lucruri noi despre teatrul în Egiptul faraonilor, despre un proiect al „teatrului total”, rămas nerealizat, despre teatrul kabuki și teatrul nô, despre commedia dell’arte, până la momentul teatrului romantic și al celui realist, cu ilustrații nu numai fotografice din și despre teatrele de măști, de grand guignol și încă alte și alte forme ale acestei arte versatile și – se pare – nemuritoare, în ciuda încercărilor diverșilor guvernanți, mai ales de pe la noi, de a-l gâtui spre a economisi sume care, oricum, nu ajung să acopere cheltuielile exorbitante cu clienții și rudele de partid în speranța obținerii votului acestora.
Lucrarea pornește de la modelul anglo-saxon, cunoscut mai ales ca obligatoriu pentru presa corectă, al celor cinci w (în engleză): Who? What? When? Where? Why?, pe românește: Cine? Ce? Când? Unde? De ce? La toate aceste întrebări se răspunde amănunțit și, firește, nu direct, ci prin evocarea istoriei acestei arte nemuritoare.
Iată și citatul de pe coperta 4 a cărții-album, semnat Eugenio Barba: „De unde vin? Cine sunt? Încotro mă îndrept? Pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie să privim din altă perspectivă nenumăratele forme, experiențe, vestigii și mistere transmise de istoria profesiei noastre. E singurul mod de a ne dota cu o busolă personală pentru a străbate cele cinci continente ale meseriei noastre: când, unde, cum, pentru cine și de ce se face teatru.”
Eugenio Barba este un italian care a emigrat de foarte tânăr în nord, stabilindu-se în Danemarca, unde a realizat, la Odin Teatret Holstebro, spectacole remarcabile și remarcate în toată lumea, precum: Ferai, Min Fars Hus, Rămășițele pământești ale lui Brecht, Evanghelia de la Oxyrhyncus, Talabot, Kaosmos, Mythos, Visul lui Andersen, Ur-Hamlet și Don Giovanni all’Inferno. El este, de asemenea, creatorul unei Școli Internaționale de Antropologia Teatrului, știință pe care a încercat, în anii 90, să o introducă la noi, mai degrabă fără succes, din păcate, marea regizoare Cătălina Buzoianu.
Nicola Savarese a predat istoria teatrului la universități din Roma, Kyoto, Montréal, Paris, Lecce, Bologna. Este membru permanent al echipei ISTA (International School of Theatre Anthropology), condusă de Eugenio Barba.
Această carte admirabilă a fost tradusă din italiană de Vlad Russo și publicată la editura Nemira, în seria FITS.